< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
«Motivul din care se întâmplă ceva este tot ce s-a întâmplat vreodată sau se întâmplă acum. Asta înseamnă interconexiunea. Iar din această perspectivă, ideea că ar exista un micuţ „eu” care alege una sau alta ori care dirijează asta sau aia ori, în general, că face cu adevărat ceva, este o fantezie. În realitate, totalitatea este cea care se manifestă prin fiecare individ. Bum! Este totalitatea cea care se prezintă aşa, ca o fiinţă umană sau ca un fir de ţărână.» ~ Adyashanti
Am citit în eseul „TIMPUL ZERO AL DIVINITĂŢII”, care are mai multe paliere de vibraţie, fraza: „Ego-ul (conştiinţa de sine) nu are nicio influenţă asupra lucrurilor”. Vă refereaţi, probabil, la lucrurile din dimensiuni superioare Pământului.
Desigur, din dimensiunea 10+, ego-ul nu mai contează, dar noi suntem acum în dimensiunea timpului şi facem alegeri eronate tocmai pentru că avem acest ego. Gândiţi-vă puţin numai câte lecţii am venit să învăţăm din cauza alegerilor eronate, luate iar şi iar, de-a lungul tuturor acestor întrupări, numai din cauza ego-ului.
Mă scuzaţi că am intervenit. Apreciez tot ceea ce scrieţi, sunteţi o şcoală românească de spiritualitate de marcă. Vă citesc cu nesaţ, apreciez toate eseurile dvs. Mă bucur că existaţi şi vă recomand cu căldură tuturor cunoscuţilor şi uneori necunoscuţilor.
Vă mulţumesc îndeosebi pentru cărţile lui Isus şi pentru filmele cu Jürgen Ziewe, care reprezintă iniţieri şi integrări rapide ale unor niveluri de conştiinţă superioare mult faţă de mentalul în care noi ne zbatem zi de zi.
Cum bine aţi observat, eseul are mai multe paliere de vibraţie, mai multe abordări. Totuşi, nota dominantă este nondualistă „radicală”. Care ar fi diferenţa faţă de nondualismul „moderat” sau „de compromis” sau „diluat”?
Nondualismul moderat face parte din spiritualitate, vorbind despre ego ca despre un fel de entitate care face şi drege. Însăşi fraza „câte lecţii am venit să învăţăm din cauza alegerilor eronate, luate iar şi iar, de-a lungul tuturor acestor întrupări, numai din cauza ego-ului” vine din perspectiva spiritualistă – la care am aderat şi eu în urmă cu mulţi ani.
Totuşi, nondualismul radical nu recunoaşte existenţa acestui mic eu. Nu există decât Dumnezeu, atât ca Vid creator, cât şi ca toate creaturile şi obiectele din manifestare. Prin urmare, aşa-zisul ego este tot Dumnezeu. Ce lecţii are nevoie Dumnezeu să înveţe?!
În eseu, am încercat să apăs pedala până la capăt, să duc logica până la ultima concluzie, pentru a prezenta cât mai clar această idee, ca să nu rămână nicio confuzie. Mă bucur că exprimarea v-a deranjat cumva, asta arătând că, cel puţin prin fraza „Ego-ul (conştiinţa de sine) nu are nicio influenţă asupra lucrurilor.” am reuşit să vă zgudui cumva obişnuinţa de gândire. Nu e vorba de dimensiuni superioare, ci m-am referit la viaţa obişnuită.
Imediat mai jos am repetat cu alte cuvinte: „pe de-o parte, curgerea naturală a evenimentelor, iar pe de altă parte, gândurile şi emoţiile paralele ale ego-ului”. Deci nu există bunul-plac, din perspectiva Divină. Trăirile subiective ale ego-ului sunt paralele cu realitatea, nu o influenţează. El are doar impresia asta. Eul chiar este doar această simplă iluzie că ar fi făptuitorul lucrurilor. Sau, cu alte cuvinte, putem considera că ego-lui i se transmit exact acele idei şi impulsuri volitive ca să acţioneze întocmai conform planului divin.
Dovada cea mai clară este dată de experimentele neuroştiinţifice. Deciziile noastre sunt luate la nivel subconştient, care ajung la conştient după o jumătate de secundă, o secundă sau chiar mai multe secunde. Şi atunci rostim „Iată ce decid io acum!”. Dar decizia era deja luată în inconştient. Conştientul sau ego-ul este permanent decalat la o secundă în urma evenimentelor. Acest fapt a fost verificat şi răsverificat de către savanţi, nu e nicio speculaţie filosofică. Paul Morgan-Somers foloseşte fraza: "Eul este precum un musafir beat care soseşte după ce petrecerea s-a terminat deja şi, pe când ne pregătim de plecare, el ne povesteşte ce distracţie mişto a fost".
Desigur, este o idee controversată, după cum aţi observat. Dar nici nu poate fi altfel când aplicăm viziunea nondualistă radicală. „Fără niciun compromis cu ego-ul” înseamnă a nu-l recunoaşte şi a-i desfiinţa aparenţa de realitate.
Şi ce mai rămâne atunci din spiritualitate? Nimic. Nondualitatea radicală distruge orice urmă din ea. Spiritualitatea se adresează unui ego. Nu este uşor de acceptat, după cum am reiterat de multe ori. Maya are multe voaluri. Spiritualitatea marchează abia începutul timid al risipirii lor. Oare puteţi să consideraţi toate informaţiile spirituale pe care le-aţi adunat până acum ca fiind doar nişte metafore sau poveşti minunate?! Sincer, eu acum 5 ani nu aş fi putut...
FRICA este o experienţă a Divinităţii atotputernice, folosindu-se de senzaţia de "eu" limitat. Altfel, cum ar putea simţi-o?!
< Sus >
Există logica divină şi logica umană, aveţi dreptate. Din aceste două perspective aţi analizat ego-ul. Am înţeles de la început. Ego-ul meu s-a simţit lezat: cum adică, el nu are putere asupra lucrurilor!? Poate că aceste discuţii despre ego chiar îl flatează.
Problema noastră cu acest ego este că el vine întotdeauna la pachet cu durerea.
Inerţia crescută a logicii umane în detrimentul logicii divine, conform lui Lazarev, alimentează umflarea ego-ului până la trufie şi atunci lucrurile scapă de sub control.
Echilibrul între cele două forţe începe să se restabilească mai dureros sau mai lent în funcţie de inerţia (amploarea) acumulată de unul dintre cei doi factori. Avem nevoie de ego pe Pământ, ca şi de Dumnezeu. „Echilibrul groazei”, cum îl numesc eu – lupta dintre bine şi rău – ţine omul pe o sârmă aflată la înălţime toată viaţa sa.
Referitor la nevoia lui Dumnezeu de a învăţa, Argeşanu spunea că Dumnezeu are nevoie să înveţe permanent câte ceva şi o face şi prin noi, oamenii.
Un lucru l-am mai aflat de la iniţiaţi (Isus) şi oameni de ştiinţă (S.N. Lazarev, Argeşanu) şi anume că energia divină poate fi influenţată de om până la un punct: „observatorul schimbă obiectul observat prin propria sa percepţie”.
Poate că aceste ganduri sunt destul de naive, dar eu zic că poate vă vor inspira să continuaţi analizele dvs. despre ego – este un subiect care mă pasionează, mai ales din perspectiva practică, a observării lui.
Cum bine spuneţi: ego-ul suntem tot Noi – face parte din Dumnezeu – dar la un nivel de vibraţie diferit.
Să le luăm pe rând.
Spuneţi că "ego-ul vine la pachet cu durerea". Aş nuanţa puţin exprimarea, dacă acceptaţi termenii. Să spunem că durerea ar fi o suferinţă de origine fizică şi psihologică, dar mai există o altă suferinţă de care oamenii nu sunt conştienţi că o au „în sânge”. Ego-ul se luptă în mod firesc cu durerea psihologică şi deseori o învinge. Alteori o creează. Oricum, nu toată lumea experimentează durerea în aceeaşi măsură.
Cum spunea cineva: „De durere se ocupă analgezicele, iar de suferinţă se ocupă iubirea.”
Însă toată lumea are un ego, iar acesta ESTE al doilea tip de suferinţă inconştientă, neobservabilă, moştenită din moşi-strămoşi, păcatul originar. Este identificarea cu personajul pe care îl jucăm în piesa de Teatru cosmic. Atâta timp cât nu ştim Cine suntem (adică, nu suntem nimic şi, totodată, suntem Totul), nici măcar micile clipe de fericire personală nu sunt cu adevărat fericite. De asta ne dăm seama abia după ce se va fi risipit senzaţia de persoană separată.
După eliberarea de eu, eşti protejat împotriva suferinţei egotice, simţind că dintotdeauna ai fost şi eşti doar Bucurie şi Libertate. Nu dispar neapărat toate problemele sau emoţiile – care oricum sunt efemere şi se sting natural – dar dispare efectul dezastruos al acestora asupra psihicului. Se ştie, de pildă, că o emoţie traumatică de 5 minute poate rămâne în psihic toată viaţa. În lipsa eu-lui, ele nu lasă nicio urmă după ce şi-au epuizat energia.
S.N. Lazarev, deşi e un om foarte înţelept şi cu multă experienţă, vorbeşte mai mult dintr-o perspectivă dualistă: „ego-ul se umflă până la trufie şi atunci lucrurile scapă de sub control”. Lucrurile nu scapă niciodată de sub control. Care control, al ego-ului? Dar ego-ul nu are niciodată niciun control, ci e doar părerea lui. Ego-ul este chiar această impresie de control. Acesta e paradoxul privit din perspectiva nondualistă.
O mică paranteză: spiritualitatea are multe niveluri de abordare. Cel mai elevat este acela când se vorbeşte despre antinomia ego-Sine Superior şi de nevoia de a scăpa de ego. Este încercarea spiritualismului de a se apropia de nondualism pe calea sa dualistă. Acesta e nondualismul de compromis sau diluat, eficient doar până la un punct.
Şi aţi sesizat corect: toate discuţiile despre ego îl flatează, îi umflă muşchii. Lupta cu ego-ul îl întăreşte, fiindcă este un luptător prin firea lui. De aceea, cel mai mare ego îl au oamenii spirituali sau religioşi. Ego-ul spiritual e foarte crud, cu sine sau cu ceilalţi, dur ca betonul. Dar în momentul Graţiei iluminării, când se vede clar că eul nu există şi n-a existat niciodată, i se scurge toată spiritualitatea, ca dintr-un balon înţepat.
„Echilibrul groazei”, lupta dintre bine şi rău – este o iluzie a ego-ului. Ego-ul crede că este nevoie de el pe Pământ, căci altfel bietul omul s-ar prăpădi în această junglă a luptei pentru existenţă! Este complet fals. După eliberare, oamenii trăiesc foarte bine şi fără ego. Dar trăiesc pe altă vibraţie, unde nu există pericolele pe care le vede ego-ul. Şi unde nu există dualitatea bine-rău. În scrierile mele, am încercat să argumentez logic această viziune nondualistă, în scopul de a mai goli cumva tolba de motive şi pretexte a ego-ului. Dar este un război inegal, căci ego-ul cititorului este mai abil decât aş putea fi eu de la distanţă.
Într-adevăr, atâta timp cât simţim că avem un ego pe Pământ, avem nevoie şi de un Dumnezeu în Ceruri, ca să se păstreze un echilibru. Scria domnul Dumitru Constantin Dulcan: „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui să-L imaginăm”.
Mulţi spun că abia aşteaptă să moară, ca să meargă în Rai, unde nu mai există atâta nedreptate, corupţie, violenţă şi toate relele. Este o speranţă legitimă a ego-ului, să scape de suferinţă. Doar că el nu are cum pricepe că el însuşi ESTE suferinţa, nu prilejurile exterioare. Chiar şi bogaţii care au tot ce-şi doresc material, ca şi familial sau social, au parte şi de suferinţă, fiindcă se identifică cu acest eu (ce se crede) separat.
„Dumnezeu” este idealul de fericire la care visează eul religios, soluţia izbăvirii. Numai că mântuirea vine doar prin dispariţia acestui eu, odată cu toate idealurile sale fantasmagorice. Aici zace tot absurdul situaţiei şi ironia vieţii spirituale.
Greu de înţeles această viziune nondualistă, nu-i aşa?! Tocmai de aceea se spune că Dumnezeu s-a ascuns bine, că nu-L poate vedea nimeni. Fiindcă El este un ideal creat de un eu iluzoriu, o fata morgana. În realitate, Dumnezeu e pretutindeni, nu lipseşte din nimic.
Fata morgana este iluzia optică a unei oaze în mijlocul deşertului. Dar cine visează la apă, fata morgana? Nu, ci călătorul însetat. Deci cine visează la Dumnezeu din Ceruri? Dumnezeu însuşi. Ce paradox!
Afirmaţia că "Dumnezeu învaţă prin oameni" ar fi o posibilă explicaţie dualistă de ce a creat El lumea. Fizicianul Nassim Haramein se exprimă altfel, că universul primeşte un feedback de la creaturile sale. Marius Ghidel spunea că Dumnezeu nu se poate vedea pe Sine, fiind doar Vid, dar se foloseşte de creaturi pentru a-şi descoperi, ca într-o oglindă, infinitatea de calităţi, pas cu pas. Toate acestea sunt nişte metafore frumoase, care hrănesc nevoia de sens a minţii egotice. Nu am motive să le contrazic, dar nici nu trebuie să le considerăm adevărul absolut.
Iar domnul Argeşanu, deşi îl simpatizez ca om, nu are nicio treabă cu nondualitatea. E prins cu totul în dualitate. Luaţi, de exemplu, ultima sa carte, despre „fraţii săi, dragonii”. Asta nu înseamnă că nu spune şi lucruri înţelepte. Numai că sunt foarte amestecate cu multe poveşti. Iar crezându-i poveştile – fiindcă e bun povestitor! – poţi intra şi tu în aceeaşi realitate plăsmuită. Unii au început să vadă dragoni peste tot după ce i-au citit cartea.
Cum spuneam, există două viziuni despre ego (această senzaţie de eu separat de lume).
Prima viziune face compromis cu el, îi recunoaşte existenţa şi puterea. Aici se vorbeşte despre puterea minţii, a gândirii pozitive, despre legea atracţiei, efectul placebo, despre evoluţia spirituală etc. În esenţă, foarte multe dintre gânduri sunt modelate de ego, aşa că putem spune, cu aproximaţie, că mintea=ego. Mulţi nondualişti sau budiştii nici nu vorbesc despre ego, ci despre minte.
Când moare ego-ul, mintea nu dispare, dar este curăţată de influenţa acestuia, într-o mare măsură. Mă exprim rezervat, fiindcă, de fapt, mintea nu există ca o entitate distinctă. Mintea este totalitatea gândurilor. Noi credem că mintea ar fi un fel de centru de comandă al gândurilor. În realitate, nu există niciun centru şi, cu atât mai puţin, un panou de comandă. Şi nu există niciun ego. Toate acestea sunt nişte iluzii bine ticluite de Unica Fiinţă.
A doua viziune nu recunoaşte ego-ul ca agent făptuitor. Am tot scris despre ea. Este viziunea din Bhagavad-gita, de exemplu, când Krishna îl îndeamnă pe Arjuna să nu-i fie lehamite să meargă la război, pentru că nu el îşi va ucide semenii în luptă, ci însuşi Dumnezeu îşi va face numărul. Totuşi, cartea sfântă a hinduismului este scrisă pentru mintea egotică, aşa că face multe compromisuri dualiste şi conţine multe poveşti.
Ca să fim sinceri, chiar şi nondualismul este o poveste, numai că este cea mai simplă poveste cu putinţă, fără zorzoane şi clopoţei.
< Sus >
«Nu am nevoie să neg existenţa spiritelor ca să fiu liber. Nu am nevoie să neg conştiinţa-de-sine ca să fiu liber. Nu am nevoie să cred că un învăţător este mai bun decât altul ca să fiu sigur de Adevăr. Nu am nevoie să mă agăţ strâns de nondualismul fără compromisuri şi să neg valoarea celui de compromis. Nu am nevoie să gândesc că învăţătorul meu din clasa întâi spunea numai prostii, dacă am ajuns acum în clasa a doua. Nu am nevoie de duşmani ca să mă simt un erou şi, de fapt, nici măcar nu am nevoie să mă simt ca un erou. Nu am nevoie să demolez pe nimeni care nu gândeşte, face sau simte ca mine. Şi nu am nevoie să îi judec pe cei care fac asta. Căci nu există nimeni altcineva decât Eu, în permanenţă mă întâlnesc numai cu Mine. Ce ar fi Libertatea fără manifestarea Iubirii?» (sursa)
«Nu te preface că ai fi un cerşetor, implorând după aprobare, iubire şi recunoaştere. Eşti Absolutul îmbrăcat în hainele Iubirii.» (sursa)
«Dacă vrei să fii în slujba celorlalţi, ajută-te pe tine!
Oamenii unanim consideraţi a fi amabili şi săritori sunt extrem de preocupaţi de ei înşişi. Vor să-i mulţumească pe ceilalţi pentru a evita să fie respinşi; vor să-i mulţumească pe ceilalţi pentru a-şi face o părere bună de sine, fiind plăcuţi de ceilalţi. Oare nu înseamnă asta să te pui în slujba propriului ego?
Dacă te foloseşti de ceilalţi ca să fii mulţumit de tine, să te simţi valoros, înseamnă că te foloseşti de ei. Şi să nu fii surprins dacă vei sfârşi prin a fi, la rândul tău, folosit de ei. E un lucru obişnuit ca cei care fac numai „binele” să fie abandonaţi după aceea. Păi, ai fost primul care te-ai abandonat; ei doar îţi urmează exemplul.» (sursa)
«Cel arogant învaţă foarte puţin, fiindcă crede că ştie deja. Cel înţelept învaţă din orice când admite că nu ştie. E mult mai greu să discuţi cu oamenii care au citit multe cărţi despre Iluminare decât cu cei care nu au citit. Asta-i o simplă observaţie desprinsă din discuţiile mele private cu căutătorii spirituali.» (sursa)
«Oamenii care nu se află în starea naturală şi încearcă să-şi dea seama cine este şi cine nu este iluminat sunt precum aceia care încearcă să descrie gustul unui fruct pe care nu l-au gustat niciodată.» (sursa)
< Sus >
Răzvan A. Petre
26 aprilie 2023