< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Avântul nondualităţii în aceste vremuri ♒ Trambulina spre nondualitate este spiritualitatea, nu materialismul ♒ Fiinţa mitologică numită Spirit ♒ Frica de moarte a ego-ului ♒ Adevărul e relativ, ca şi dreptatea sau binele ♒ Fără aplicaţie, fără avantaje, fără certitudini ♒ Viaţa nu are sens sau scop ♒ Calităţile haosului
Divinul nu are niciun atribut sau calitate. Dar când este perceput prin filtrul unui eu personal, capătă aparente atribute: Divinul e iubire. Divinul înfricoşează. Divinul e umil. Divinul e înţelept. Divinul e inocent. Dacă facem suma vectorială a tuturor calităţilor, Divinul este zero, adică Nimic. Aşa era de la început. De aceea, se spune că are în El potenţialul a tot şi toate. De fapt, El chiar este tot şi toate, dar nu ne dăm seama. El manifestă instantaneu totul, dar noi percepem doar fragmente temporale limitate.
* * *
Divinul nu are minte. El nu înţelege nimic, ci este totul. Orice cunoaştere necesită un subiect şi obiectul analizat din exterior. Or Divinul este orice şi nimic nu există în afara Lui. Prin urmare, El nu poate cunoaşte nimic. Nu poate dirija Creaţia de la distanţă. El este simultan Creaţia, care se autoreglează permanent. „Viaţa are grijă de viaţă”. Toate lucrurile sunt legate între ele, iar orice dezechilibru produce o reechilibrare, automat. Dar nimeni nu ştie cum şi când.
În acest sens, orice facem contează, are o influenţă. Neînţelegerea este că nu noi decidem ce facem şi, cu atât mai puţin, care vor fi urmările faptelor noastre. După cum atestă neuroştiinţa, intenţiile şi ideile vin de undeva, din inconştient. Nu „noi” decidem ce voim. Corpul-minte doar reacţionează. Senzaţia de „eu” conştient este ceva artificial impus peste „inconştient”, singurul real. Voinţa este absolut imposibil de explicat. Iar senzaţia de „eu” este irepresibilă.
Fiinţele create, limitate, observă universul, natura şi desprind nişte legi naturale. Totuşi, există mereu o incertitudine, imposibilitatea de a prezice fenomenele sau evenimentele cu precizie de 100%. Legea karmei este un astfel de exemplu, o autoreglare, dar putem găsi doar legăturile post-factum, nu predictiv. Pare a fi o lege, dar este foarte vagă, neştiinţifică.
* * *
Viaţa este nedreaptă, uneori. Legea karmei nu face dreptate, ci oferă nişte lecţii sufletului. Răzbunarea este un concept omenesc prostesc, fiindcă ea nu înlătură suferinţa personală, ba chiar adaugă o suferinţă suplimentară a altcuiva. Ne răzbunăm ca să corectăm o poveste ce ne pare foarte reală.
Dreptatea este un concept omenesc fără corespondent în natură sau în lumile spirituale. Dorinţa de dreptate este mioapă, ea vede pe distanţe scurte în timp, or, karma acţionează şi peste veacuri ori milenii. Uneori, se pare că viaţa ne face dreptate, că vinovaţii sunt pedepsiţi. Dar nu întotdeauna. Şi atunci revenim la concluzia că viaţa este nedreaptă. „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, spune în acest sens, cu sarcasm, o zicere populară.
Viaţa nici nu trebuie să fie dreaptă, asta-i doar o iluzie pe care ne-o facem singuri şi ne chinuim când vedem „nedreptatea”. Viaţa e aşa cum e şi am suferi mai puţin dacă nu am lua-o în nume personal. Nimic nu are rostul pe care i-l dăm noi, care e doar o aparenţă înşelătoare.
* * *
Divinul nu poate fi circumscris în niciun sistem, în nicio analiză, pentru că depăşeşte orice cadru conceptual, orice fiinţă, este infinit, deci imprevizibil. O expresie a imprevizibilităţii sale este „liberul-arbitru”. Dar nimeni nu este autonom, toţi suntem celulele Lui, nu există un liber-arbitru individual.
Şi nici Divinul însuşi nu are liber-arbitru, fiindcă nu are nicio iniţiativă. Este Shiva-cadavrul. Orice iniţiativă se iveşte din miezul Creaţiei-Shakti, automat şi neanunţată. Creaţia este acelaşi Divin, manifestat cu calităţi sau atribute. Şi fiecare calitate apare în pereche cu opusul său.
Dar Shakti este o iluzie creată automat de Shiva, căci singura stare reală-reală este cea de repaos absolut. Contrar unor poveşti tantrice, Shiva nu o dirijează pe Shakti, ci Shiva îi permite lui Shakti orice, bine sau rău, frumos sau urât. Până la urmă, orice manifestare se echilibrează prin opusul său, dar nimic nu se stabilizează. În natură nu poate exista oprire, ci totul curge pe mai departe, totul este dinamic şi imprevizibil.
O analogie, ca să înţelegem mai bine: ca om, nu-ţi poţi impune restricţii de genul „În această noapte nu voi visa anumite teme sau persoane sau evenimente!”. Visul are totală libertate, nu se supune conştientului. Probabil că noaptea urmatoare vei visa cu totul altceva. Dar visul are şi libertatea să se repete oricât de des.
Shiva nu are minte, doar o totală permisivitate. Shakti nu are minte, doar un dinamism perpetuu. Doar omul are o minte cu care vrea să fixeze şi să înţeleagă misterul divin, pe care nici Divinul nu-l înţelege.
< Sus >
Deocamdată, paradigma nondualistă este foarte greu înţeleasă, ba chiar respinsă de majoritatea oamenilor spirituali, fiindcă contrazice cam tot ce ştim din spiritualitate, cu excepţia acelor noţiuni pomenite mai sus, de unitate, voinţă divină atotputernică, scufundare în Absolut etc. Abia de acum înainte, nondualitatea parcă începe să se răspândească rapid. Este apreciată numai de către cei „aleşi” să intuiască aceste „dificile” chestiuni, printr-o atracţie inefabilă către nondualitate. De fapt, totul este foarte simplu. Cea care complică totul este aparenta senzaţie de „eu”.
Ar fi mai simplu pentru un materialist ateu să înţeleagă perspectiva nondualistă. Totuşi, în comunităţile nondualiste, marea majoritate, dacă nu chiar toţi, sunt foşti căutători spirituali sau spiritualişti. Şi ei au multe prejudecăţi spirituale la care trebuie să renunţe treptat, dezvăţarea putând fi dureroasă. Un materialist ar avea mult mai puţine de schimbat în concepţiile sale când trece la paradigma nondualistă. Nimeni nu este exclus.
Însă nondualitatea prezintă o atracţie mai ales pentru căutătorii spirituali sinceri, care au încercat din răsputeri toate metodele pentru a se ilumina şi n-au reuşit. Deci alergând după morcovul de aur al trezirii spirituale şi-au epuizat energia „eului”, iar acum, mesajul nondualist este ca o gură de oxigen, care le permite să se relaxeze, în sfârşit.
Aş fi înclinat să spun că, doar după ce omul a asimilat îndeajuns fundamentele morale, abia atunci este probabil să primească iluminarea, căci nondualitatea ridică barierele morale. Dacă moralitatea a prins rădăcini adânci în personalitatea sa, această libertate absolută nu va fi folosită niciodată în detrimentul altor fiinţe. Totuşi, în această chestiune, unii sunt de părere că omul este o fiinţă natural morală şi că nu are nevoie de nicio învăţătură în acest sens. (vezi episodul 3 din "Ce este nondualitatea?" şi episodul 4 cu Richard Sylvester.)
Mulţi caută în spiritualitate doar dezvoltarea unor calităţi personale sau puteri paranormale. Aceştia nu vor fi probabil atraşi de nondualitate, pentru că nu au căutat iluminarea niciodată, unirea cu Dumnezeu. Şi-au hrănit doar energia egotică şi nu sunt deloc atraşi de non-ego.
Dar cei interesaţi de învăţăturile spirituale înalte îşi vor da imediat seama că mesajul nondualist este ceea ce căutau cu adevărat. Chiar dacă înseamnă să renunţe la prejudecăţile şi tiparele mentale specifice paradigmei spiritualiste.
* * *
Aş prezenta, pe scurt, evoluţia paradigmelor filosofice occidentale astfel: În urmă cu multe secole, exista numai paradigma religioasă. În ultimele secole, s-au desprins de religie paradigma ateist-materialistă şi cea spiritualistă. În ultimul secol, prin influenţa orientală, a apărut spiritualitatea „pură”, bazată pe noţiuni precum Sine Superior şi ego. Iar recent, într-o aparentă continuitate cu cea din urmă, a reizbucnit în forţă nondualitatea. Totuşi, nondualitatea se diferenţiază radical de toate celelalte paradigme, pentru că pune sub semnul întrebării însăşi fundamentul psihologic al existenţei umane.
Lumea civilizată trece în prezent prin mai multe crize simultan, iar oamenii, care până deunăzi se cam plictiseau de bine, încep să-şi pună problema supravieţuirii. În acest context, nici religiile sau spiritualitatea nu prea fac faţă solicitărilor psihologice. Rugăciunea şi meditaţia sunt forme diferite ale aceleiaşi aspiraţii: omul se simte rupt de Dumnezeu sau de Sine, căruia îi invocă ajutorul şi chiar reunirea cu Sursa. Unii simt un ajutor temporar, se liniştesc şi-şi întăresc credinţa în idealul lor spiritual. Şi totuşi, senzaţia de separare revine în scurt timp, iar omul se vede din nou singur în faţa adversităţilor.
Explicaţia spirituală clasică ar fi că sufletul trebuie să răzbată în viaţă singur, prin întărirea structurii sale energetice sau înălţarea vibratorie. Deci dificultăţile sunt privite ca mecanisme de evoluţie. Dar şi această explicaţie păstrează paradigma separării: sufletul are o misiune proprie, ca să devină perfect şi divin. Într-un fel, este la fel de nemiloasă ca paradigma materialist-ateistă, în care totul e o întâmplare fără rost, iar omul este singurul responsabil de ceea ce i se întâmplă.
Nondualitatea vine cu un suflu nou, care poate că va rezolva cumva această dilemă. Afirmă că nu există separare nicăieri, deşi realitatea pare fragmentată în obiecte şi fiinţe disparate. Non-separarea se manifestă sub aceste forme disparate. Şi nu există niciun „eu”, care e doar un simţ temporar şi iluzoriu. În concluzie, nu există liber-arbitru şi nici responsabilitate „personală”. Dar mintea nu poate pricepe toate astea. Numai inima le poate intui.
Abia când mintea se predă necunoscutului, epuizată de atâta căutare şi suferinţă, poate apare adevărata relaxare şi împăcare cu ceea ce, aparent, se întâmplă de la sine, în mod natural. Şi dispare acea persoană care se ruga sau medita pentru a fi ajutată în mijlocul evenimentelor. Rămân numai evenimentele, fără un „eu” care să le considere ostile sau prietenoase, rele sau plăcute. Cine să se mai roage şi cui, când nu mai rămâne nimeni, decât aparenţa unor crize suprapuse, aparenţa iminenţei unor suferinţe sau a morţii?! Da, teama poate apare, dar nu se mai teme nimeni.
< Sus >
Mă întreb dacă existenţa Spiritelor superioare nu este doar o înscenare a Unicului ca să ne apropie cumva de El, care nu poate fi înţeles de mintea limitată a omului, decât prin analogii şi o rafinare treptată a gândirii. Este un salt acrobatic de la senzaţia de entitate separată la lipsa acestei senzaţii, de la starea de fiinţă la starea de non-fiinţă. Este ca o prăpastie peste care Divinul a întins plasa de siguranţă a spiritualităţii, ca element preparator pentru saltul mortal în gol.
Desigur, sufletele din astral există (cel puţin aparent), după cum există şi oamenii, şi au o gândire limitată. Dar aici ne referim la existenţa şi intervenţia acelor Spirite superioare, care conduc destinele universului – ele ar putea fi doar o mizanscenă, o iluzie pusă în scenă cu scopul de a ne justifica cum de Divinul poate fi Totul.
Atât oamenii, cât şi sufletele astrale se consideră indivizi separaţi de restul creaţiei. În schimb, Spiritele superioare ne vorbesc despre faptul că ele sunt ca fraţii, că ştiu totul unul despre altul, că nu există secrete, că urmează toate o unică Voinţă a Divinului. Toate aceste calităţi aparţin Unicului, doar că ne sunt explicate prin intermediul unor noţiuni ca frăţie, unitate în diversitate, iubire reciprocă între fiinţe separate etc.
Iar idealul spre care aspiră toate Spiritele superioare este definit foarte clar: scufundarea în Absolut. Deci acela este ţelul ultim, pierderea individualităţii. Asta ne duce cu gândul mai departe, anume că Absolutul este chiar punctul de plecare, realitatea dintotdeauna. Chiar şi acum există numai non-separarea. Iar fiinţele ce se cred separate sunt readuse la normalitate încetişor, fără smucituri, folosind întâi paradigma spiritualistă.
< Sus >
Spiritul ar putea fi considerat un fel de fiinţă mitologică hibridă, adică ½ suflet + ½ Dumnezeu. Jumătate personal şi jumătate impersonal. Jumătate separat şi jumătate indivizibil. Jumătate dualist şi jumătate non-dualist.
Dar oare avem nevoie de o asemenea figură mitologică?
Dacă credem că sufletul este ceva real, atunci, de dragul conceptului filosofic, se justifică existenţa Spiritului, ca rază unică din Dumnezeu, din care se desprinde sufletul, destinat evoluţiei prin lumile create.
Dacă însă considerăm „eul” ca iluzoriu, chiar „mai iluzoriu” decât lumea, atunci noţiunea de Spirit este redundantă. Ne ajunge să vorbim despre corpul-minte, despre personalitate, ca fiind o parte din Dumnezeu-Totul. Iar sufletul sau conştiinţa sau eul devin noţiuni inutile.
Poate că Spiritul e un simplu concept intermediar către non-dualitate, ceva de care să se agaţe mintea persoanei separate în încercarea de a pricepe non-separarea. Un ideal divin universal, dar cu caracteristici individuale. O struţo-cămilă. Or, dacă nu există un „eu”, nu există suflet, deci şi Spiritul este tot o ficţiune. Nu există decât unica Fiinţă, care este nimicul-tot.
Dar dacă renunţăm la noţiunea de Spirit, nu vom mai putea explica nimic.
Aşa, şi ce dacă? Oare chiar înţelegem ceva dacă vorbim despre „Spirit”? Oare nu-i doar un substitut pentru cuvântul „mister”?
Atunci, să vorbim de suflet în loc de Spirit...
Conform teoriilor spirituale moderne, „sufletul” ar fi un fel de ego mai curăţel, mai elevat, mai înţelept. Încercările vieţii sunt puse la cale de Divinitate şi supravegheate de Spiritele Superioare, iar sufletul este cooptat şi convins de înţelepciunea tuturor acestor provocări necesare.
Mai departe, sufletul trebuie să convingă ego-ul grosier al omului să acţioneze după tiparul dorit de suflet. Când reuşeşte, spunem că ego-ul s-a ridicat şi aliniat la pretenţiile sufletului şi ale Divinităţii. Iar dacă ego-ul este îndărătnic, sufletul are de suferit, din cauză că nu se va ridica în rang, ceea ce-l ambiţionează ca să reuşească altă dată şi, eventual, să pună mai mare presiune asupra ego-ului.
Deci sufletul este un precursor şi un model pentru om. Este acel Sine Superior. Totuşi, nu-i deloc o fiinţă perfectă, ci evoluează şi el odată cu ego-ul uman, doar că se află deja pe câteva trepte mai sus.
În concluzie, conform acestui model spiritual destul de răspândit, sufletul este partea eternă, iar ego-ul, cea temporară, ciorna. Dar şi ego-ul, şi sufletul sunt imperfecţi, evoluează şi, aspectul cel mai important, se simt separaţi de Divinitate.
Sau poate că sufletul nu se simte deloc separat? Poate e doar impresia noastră că ar fi separat, când ne referim la sufletele morţilor sau la spiritele ce ne apar în viziuni. Doar ego-ul nostru le consideră şi pe ele un fel de ego-uri mai curăţele, mai nobile, fiindcă numai aşa poate el să priceapă lumea spirituală, prin analogie cu cea umană. Poate că, după moarte, ego-ul dispare şi sufletul rămâne în puritatea sa divină. Dar atunci, înseamnă că multe adevăruri spirituale spuse până acum au fost doar nişte poveşti...
< Sus >
Se spune să nu te identifici cu corpul, ca să scapi de frica de moarte. Uşor de zis, greu de făcut. Atâta timp cât ai un ego, un fals eu, el se va agăţa de orice pentru a-şi demonstra existenţa.
În primul rând, se va agăţa de corpul fizic şi se va identifica cu el. „Corpul există, deci şi eu exist”, este asigurarea lui de viaţă. Dar teama de moarte îl poate face să se răzgândească. Nu se va mai identifica cu corpul, ci cu sufletul sau spiritul. „Eu sunt spirit etern, deci nu voi muri niciodată”. De data aceasta, se identifică cu un concept, cu o idee perenă. Şi va găsi nenumărate dovezi că spiritul există cu adevărat.
Dar marea problemă este că însuşi ego-ul nu există, este un fals sine. El vrea să permanentizeze ceva ce nu există de la bun început. Ca şi cum un personaj dintr-un joc video ar striga mereu: „O, de nu s-ar opri computerul, ca să nu mor!”. Dar el este doar o ficţiune, un program cibernetic.
Oare există un adevărat sine? Nu. Nu există niciun sine – nici fals, nici adevărat. Aceasta este revelaţia nondualităţii. „Adevăratul Sine” este o poveste creată pentru confortul psihologic al ego-ului. Acel Sine este proiecţia în viitor a ego-ului, ceea ce speră el să devină – eventual urmând nişte practici spirituale. Ego-ul vrea să devină un sine suprem, nepierzându-se pe sine.
Frica de moarte nu e cauzată de fragilitatea corpului, asta-i doar o impresie superficială. Ci frica de moarte provine din faptul că ego-ul deja nu există, iar el o simte. Nu e vorba că va dispărea ceva real şi preţios, ci că se va descoperi că deja nu există. De aceea, se agaţă de un corp perisabil şi efemer, care oricum este mai real decât „eul”.
Frica de moarte nu este înlăturată de credinţa în spirit, căci ego-ul nu este pe deplin convins că el ar fi spirit. De ce? Pentru că nu poate renunţa complet la credinţa în trup. Or, cele două credinţe sunt contrarii. Temându-se de moarte, vrea să creadă că nu e corpul, ci spirit. Dar, ca spirit, nu se poate bucura pe deplin de viaţa fizică, şi atunci se întoarce la credinţa primară, cea în trup. Ego-ul alternează permanent între materialism şi spiritualism, neputându-se decide niciodată. Vrea să scape de teama de a-şi pierde viaţa, însă, dacă se consideră spirit, deja a pierdut-o.
Există o singură ieşire din această dilemă: însăşi dispariţia acestui ego aparent. Îi spunem „aparent”, pentru că este inconsistent ca o idee. Ego-ul este credinţa fermă că ar exista aici o individualitate separată de restul lumii. De această credinţă nu se poate dezice, este toată „substanţa” sa. Ego-ul crede că el chiar există şi de aici apar toate problemele, la care nu va reuşi niciodată să găsească o rezolvare definitivă. Se va întoarce în cerc, baleind între diverse soluţii de moment, care însă nu-l satisfac pe termen lung.
Când, prin iluminare, dispare ego-ul, eul, simţul existenţei separate, atunci rămâne doar existenţa. Iluminarea nu aboleşte existenţa, ci simţul existenţei separate. Lumea nu dispare prin moartea omului, nu-i aşa?! Şi nu va dispărea nici când ego-ul moare. Totul rămâne ca la început. Dispar numai problemele ridicate de existenţa unui sine separat. Existenţa rămâne, dar toate problemele se evaporă. Indivizii sunt aparent separaţi, dar numai de dragul jocului. În corp nu mai rămâne niciun eu care să creadă că sunt cu adevărat separaţi.
Când devine clar că Tot-ce-există este o unitate (ar fi un reducţionism să-i spunem „Fiinţă”), nu mai există deloc probleme. Toate problemele provin din teama de moarte a ego-ului. Iar teama de moarte provine din sentimentul de separare de Tot-ce-există.
< Sus >
Astăzi există foarte mulţi channels, hipnotizatori şi transcomunicări cu diverse fiinţe invizibile. Asta e bine, dar e şi rău. E rău, fiindcă spiritele au nu doar exprimări diferite, ci chiar păreri diferite. Motivul? Poate că toată această avalanşă de mesaje spirituale este o mizanscenă, o scenetă, dar fără un regizor. Şi astfel pot apărea şi divergenţe chiar între mesajele aceleiaşi entităţi către mediumi diferiţi.
De fapt, mai corect ar fi să considerăm că spiritele sau Spiritul sau Sinele superior se foloseşte intensiv, şi deseori exclusiv, de mintea omului respectiv, cu toate concepţiile şi preferinţele sale, pentru a-i oferi nişte informaţii aproximative despre ordinea divină a universului. Ce spune Spiritul va rămâne coerent şi specific gândirii mediumului, dar când facem comparaţii cu ce spun alţi mediumi, diferenţele pot fi copleşitoare şi să ne facă să ne îndoim că există un adevăr universal valabil în toate detaliile.
Aş putea exemplifica afirmaţiile de mai sus cu două cazuri în oglindă: mesajele primite de Gina Lake şi cele primite de Tina Spalding. Mesajele aceleiaşi entităţi numite Isus au caracteristici diferite. Iată ce scriam în articolul „Cristos şi nondualitatea”, în capitolul intitulat Addenda 2021:
«Credinţa Ginei este că "nimeni nu a înviat din morţi", iar credinţa Tinei este că "Isus a înviat din morţi". Prin Gina Lake, Isus spune, în treacăt, că a apărut după moarte sub formă eterică, ca o fantomă. În schimb, prin Tina Spalding afirmă în mod repetat că şi-a materializat un nou trup după moarte, ba mai mult de atât, că a continuat să trăiască alături de soţia lui, Maria Magdalena, încă mulţi ani, în sudul Franţei.
Gina Lake, care este o fiinţă contemplativă şi discretă, nu agreează mesajele mobilizatoare la acţiune ale lui Isus, care însă sunt exprimate în mod regulat prin Tina Spalding, o fiinţă foarte activă şi transparentă. Gina este anti-Trump şi pro-vaccin şi neinteresată de teoria conspiraţiei, iar Tina este pro-Trump şi anti-vaccin şi interesată de teoria conspiraţiei. Iar mesajele lui Isus sunt nuanţate conform acestor tendinţe naturale opuse ale mediumilor respectivi.»
Mai adaug că Gina este adepta meditaţiei, iar mesajele lui Isus recomandă insistent meditaţia. Tina este adepta „Cursului de miracole”, iar Isus recomandă insistent practica acestor exerciţii spirituale. Desigur că cele două practici nu se contrazic. Totuşi, în opinia mea, deşi pomeneşte acest lucru la un moment dat, Isus nu insistă îndeajuns asupra faptului că nicio practică nu poate provoca sau grăbi Graţia iluminării.
* * *
Spiritele ne comunică în funcţie de ce avem noi în minte, nu de „adevăr”. Adevărul este un simplu concept, ca şi dreptatea sau binele – toate sunt relative la un punct de vedere. Nici nu există un „adevăr absolut”. Poate singurul adevăr, non-dualist, ar fi acela că „tot ce, aparent, există e o iluzie”. Dar chiar şi acest adevăr poate fi amendat astfel: „Tot ce există e o iluzie, dar care pare foarte reală.” Pe această bază, se poate afirma şi demonstra orice, într-un sens sau în sensul opus.
Ştiinţa ne spune clar că obiectele aparent solide sunt 99,99% spaţiu vid şi restul de 0,01% sunt protoni, neutroni, electroni etc. Senzaţia de soliditate a obiectului macroscopic nu e dată de „soliditatea” (discutabilă) a particulelor elementare, ci de forţele dintre ele. Dar ce este forţa sau câmpul sau energia? O putere. Puterea iluziei.
Spunea un iluminat că Iluzia creează mereu noi iluzii, pentru a se autojustifica. În acest sens, iluzia materialismului este întărită mereu prin dovezi ştiinţifice, conform cărora materia este solidă şi are propriile legi autonome, care nu depind de nimic exterior, de altceva non-material, „spiritual”. Şi de aceea, vor exista mereu savanţi materialişti, pentru că Iluzia îi hrăneşte cu noi şi noi poveşti ştiinţifice. Nu sunt lăsaţi să înţeleagă că totul este o iluzie, li se livrează continuu argumente că nu poate fi aşa.
Similar se întâmplă, poate, şi cu iluzia spiritualismului. Este un model de gândire care pune spiritele la baza universului. Iar spiritele ce sunt, altceva decât un fel de particule spirituale super-inteligente?! Nici spiritualiştii nu sunt lăsaţi să înţeleagă că totul este o Iluzie, primesc mereu dovezi irefutabile despre existenţa spiritelor, noi şi noi poveşti spiritualiste.
Singur nondualismul respinge toate poveştile, atât pe cele materialiste, cât şi pe cele spiritualiste, considerându-le pe toate creaţii iluzorii ale Iluziei, care se auto-întreţine în acest mod. Dacă n-ar depune atât efort să nască poveşti, Iluzia s-ar stinge uşurel – aşa cum deja se întâmplă în cazul iluminaţilor. Şi n-ar mai rămânea nimic din ea, nimic-nimic, neantul absolut. Ce spaimă, ce relativism! 😊
< Sus >
Nondualitatea nu e deloc atractivă pentru ego, pentru că este fără aplicaţii practice, fără avantaje sociale, fără certitudini. Să le luăm pe rând.
- Noţiunile nondualiste nu pot fi aplicate la viaţa persoanei. Unii mai încearcă, dar cei care le folosesc drept metodă spirituală sau psihologică nu se pot baza prea mult pe ele. Ar fi doar o altă credinţă, o auto-păcălire că poţi deveni perfect sau că nu ai fi „persoană”. Or, nondualitatea este sinceră până la sânge, nu acceptă falsitatea. Perfecţiunea este un mit al ego-ului, morcovul de aur după care aleargă ca să nu vadă deja-perfecţiunea din sine şi de pretutindeni. De asemenea, ori eşti, ori nu eşti o „persoană, un „eu”. Nu te poţi preface că nu eşti ceea ce eşti.
Şi totuşi, dacă apare iluminarea, ea poate avea şi urmări benefice psihoterapeutice. Însă mesajul nondualist nu are vreun scop utilitar. Nu are niciun scop. Ne poate atrage prin entuziasmul şi sinceritatea nondualiştilor, dar mai ales prin tandrul efluviu către dispariţia iluzoriului „eu”.
- Nu te poţi prezenta în lume ca un „mândru nondualist”. Să le explici noţiunile acestea şi altora, fără să le ceară, este un imens risc. Nu numai că nu vei fi considerat un om de încredere, ba chiar poţi fi tratat ca nebun sadea.
Şi totuşi, unii au rămas în istorie ca mari personalităţi mistice, precum Rumi sau Meister Eckhart sau Ramana Maharishi, dar mai mult pentru că au avut norocul, cumva, să aibă un mare impact spiritual. Nu există nicio ierarhie între iluminaţi, toţi sunt absolut egali, numai ego-ul nostru îi compară după criterii personale. Iar impactul spiritual este decis în altă parte, nimeni nu are niciun merit.
Există şi acum nondualişti cu fani dispuşi chiar să plătească pentru a sta „în preajma maestrului”, deşi acesta afirmă că nu este învăţător. Atitudinea acestor căutători este preluată din spiritualitate, hrănindu-şi speranţa ca energia divină să se răsfrângă cumva asupra ucenicului ce stă devotat la picioarele maestrului. Dar nu, nici măcar în spiritualitate nu e o metodă sigură.
- Nondualitatea înseamnă dispariţia oricărei credinţe. Nimic nu te mai convinge. Prin urmare, trăieşti într-o continuă incertitudine. Nu te mai poţi agăţa de niciun adevăr care să-ţi ofere măcar o iluzorie siguranţă. Accepţi că, filosofic vorbind, orice este posibil şi eşti agnostic, fiindcă, fără o minte care să cunoască, nu mai cunoşti nimic, ci simţi direct şi reacţionezi. Îţi foloseşti şi mintea pentru a învârti conceptele dorite de cei din jur, dar le priveşti cu umor şi detaşare. Ce învârte mintea este ciorba reîncălzită a iluziei.
Deci, totuşi, ai o mare certitudine, dar pe care nu o poţi împărtăşi cu alţii, şi anume că totul este iluzoriu. Este un punct ferm de stabilitate pe care ceilalţi nu îl au, în ciuda tuturor credinţelor rigide pe care le afişează.
Iluminarea însăşi este vaporoasă. Cine ţi-ar putea-o garanta?! Nimic nu apare dintr-o intenţie divină, deşi noi ne exprimăm în acest mod omenesc. Neexistând nimeni acolo, Sus, nu poate fi nici dorinţă, nici plan. Totul apare din neant şi fără nicio finalitate. Neantul nu poate fi transformat în ceva concret, ca urmare a iluziei pe care tot el o visează. Nu vei deveni Napoleon doar fiindcă ai visat astă-noapte că erai Napoleon.
Poţi avea o Întrezărire a Absolutului de scurtă durată, la un moment dat, după care să urmeze o lungă perioadă de revenire a ego-ului, ce se poate întinde de la câteva luni până la câteva decenii. Abia apoi apare autentica iluminare care nu te mai părăseşte câte zile mai ai de trăit.
Sau, după trezirea iniţială, poţi să rămâi în aşteptare toată viaţa şi să nu se mai întâmple nimic. Sau poţi să n-ai nicio trezire mistică niciodată. Sau poţi să fii deja considerat un iluminat autentic, dar la un moment dat, să revii la starea anterioară, de persoană cu „eu”. Pe cine să dai vina?! Sau cui să-i atribui meritul?
Orice este posibil, fiindcă nimic nu are importanţă absolută, ci totul este valabil relativ la altceva relativ. Iluzia este totuna cu iluminarea, samsara este totuna cu nirvana. Adică, în sine, iluminarea nu este superioară iluziei, pentru că este acelaşi Divin în ambele forme. Divinul arată ca vid sau ca totalitate, arată ca veşnicie sau ca temporalitate, arată ca unic sau ca multitudine separată, este conştient sau este inconştient. Dar este acelaşi Divin şi aceeaşi piesă pe care o joacă la nesfârşit cu sine însuşi. Şi Divinul nu are nicio identitate, un centru de voinţă, o conştiinţă ce supraveghează creaţia. E nimicul ce apare sub forma creaţiei. Ca un corp fără cap, sau ca o celulă vie simplă, fără sistem nervos. Trăieşte şi funcţionează perfect fără nicio minte.
< Sus >
Viaţa nu are sens. Este o afirmaţie nondualistă greu de suportat, mai ales de către un om spiritual. Un ateu ar agrea-o, poate, mai uşor. Dar ateul exagerează, considerând că viaţa este absolut haotică. Din această cauză, omul se simte prea responsabil pentru viaţa sa, el fiind singurul în măsură să aducă ordinea în tot acest haos. Iar asta îl apasă greu.
Dar şi omul spiritual este la fel de copleşit de responsabilitatea de a deveni tot mai bun, mai vrednic de har, ca să merite apropierea de Dumnezeu. Şi acesta este un efort şi o povară care, de data asta, nu se sfârşeşte odată cu moartea corpului, ca în cazul ateului. Sufletul va evolua la infinit şi niciodată nu va fi suficient de perfect. Misiunea sa este de-a dreptul imposibilă.
Dar toată această povară existenţială îţi cade de pe umeri când înţelegi că viaţa nu are sens. Însă ea nu este nici total haotică. Nu. Viaţa este foarte bine organizată, după cum a observat foarte bine ştiinţa şi spiritualitatea. Dar atunci, ce înseamnă că viaţa nu are sens?
În niciun caz nu sugerează că nu are sens să trăieşti! Ar fi o răstălmăcire grosolană şi neadevărată. Dacă trăieşti, înseamnă că trebuie să trăieşti, şi gata. Viaţa vrea să existe, chiar dacă nu are sens. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că viaţa nu are niciun scop. Oricât de bine se auto-organizează, viaţa nu are nicio finalitate ultimă. Gândiţi-vă la evoluţia de miliarde de ani a galaxiilor, cu miliardele de planete locuite de diverse fiinţe şi civilizaţii! Totul se va sfârşi prin înghiţirea galaxiei de către o gaură neagră.
Sau, mai bine, gândiţi-vă la momentul decesului: unde se duc toate strădaniile omului, toate realizările sale, toate idealurile şi opiniile? Dispar, pur şi simplu, ca şi cum n-ar fi fost. Abia la moarte, omul înţelege limpede că viaţa nu are niciun scop. Dar asta nu înseamnă că a fost în zadar...
Învăţăturile spirituale se străduiesc să ne ofere un scop clar al vieţii, care se va împlini cândva, în lumea de dincolo. Da, există lumea de dincolo, există viaţă după moarte, dar şi ea este la fel de lipsită de finalitate. Evoluţia în lumea spirituală durează o veşnicie şi nimeni nu-i cunoaşte capătul. Toate spiritele cu care comunică omenirea recunosc că încă n-au ajuns la finalul evoluţiei lor şi nici nu-l pot prevedea.
Viaţa nu are niciun punct terminus, niciun scop clar definit. Viaţa există ca să existe, pur şi simplu. Viaţa nu are sens. Asta înseamnă că doar-este, nu are nicio legătură cu interpretările pe care i le dă omul. Viaţa doar-este, nu este pentru a... (aici, spiritualistul completează propoziţia cu niscaiva motive).
De fapt, intuim cu toţii acest adevăr, dar îl acoperim cu explicaţii filosofice, spirituale sau ştiinţifice. Acum putem să le lăsăm la o parte, să ne relaxăm şi să ne bucurăm de fiecare detaliu al vieţii. Deşi este bine organizată, viaţa nu are nicio finalitate undeva, cândva, într-un viitor nedefinit. Niciun model născocit de mintea omului nu-i va putea da un sens sau scop real.
Prin urmare, nu mai simţim nicio presiune s-o modelăm după vreo concepţie, ideal sau părere. Totuşi, o putem influenţa după cum simţim nevoia, dar dintr-un impuls natural, intuitiv, spontan, jucăuş, relaxat. Recunoaşterea lipsei de sens şi scop a vieţii ne face viaţa mai liniştită, mai calmă, mai detaşată. Putem zâmbi şi râde mai uşor, pentru că nimic nu mai are aceeaşi greutate.
Viaţa este perfectă tocmai pentru că nu este definitivă, ci trebuie mereu corijată! Dacă ar fi atins idealul, viaţa ar fi trebuit să îngheţe acolo, fiindcă, continuând drumul, ar fi căzut din acea graţie. Din fericire, nici nu există vreun ideal absolut ce trebuie atins. Viaţa se autocorijează de la un pas la altul. Şi putem şi noi da o mână de ajutor, dacă ne face plăcere sau este evident necesar.
Conceptele ne ajută să organizăm viaţa, dar nu-i pot conferi vreo finalitate, vreun sens sau scop ultim. Nu trebuie să ne predăm vreunei ideologii sau filosofii de viaţă. Nimic nu e definitiv şi absolut. Toate astea sunt jocul minţii, un joc interesant, creativ, dar care ne face să suferim, dacă îl luăm prea în serios.
Viaţa nu cere nimic de la noi, absolut nimic. Nu trebuie să fim într-un fel sau altul. Putem fi oricum. Mai ales, relaxaţi...
< Sus >
Ordinea naturii există. Haosul există şi el. Sunt atât de întreţesute, încât nimeni nu le poate descâlci. Practic, ordinea şi haosul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monezi. Asta nu putem pricepe, pentru că mintea ordonează ceea ce vede, deci se opune haosului. Nu-l suportă în mod natural, îl respinge din start.
Dar haide să recunoaştem că are şi haosul calităţile sale! Datorită haosului există unicitatea obiectelor şi fiinţelor. Datorită haosului avem parte mereu de surprize, care ne alungă monotonia existenţei. Datorită haosului organismele se pot adapta la condiţii noi de mediu, prin recombinarea ADN-ului. Datorită haosului există liberul nostru arbitru – da, chiar aşa.
Religia învinovăţeşte demonii pentru existenţa haosului. Spiritualitatea învinovăţeşte ego-ul. Singură nondualitatea îl apreciază, pentru că şi el face parte din aparenta creaţie, alături de ordine. Haosul este expresia pură a libertăţii. Într-o lume perfect ordonată, unde ar mai încăpea libertatea?! Unii preferă denumirea de liber-arbitru în loc de haos. E o simplă preferinţă lingvistică. O alegere realmente liberă presupune lipsa oricărei constrângeri, care este o altă definiţie a haosului.
Dacă ţinem să avem o voinţă proprie, înseamnă că iubim haosul.
< Sus >
Răzvan A. Petre
15 iulie 2022