MINTEA FUGE DIN PREZENT
Gândirea e obligatorie
Sclavia faţă de ego
Smerenia
Resetarea gândirii< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan Alexandru Petre
Capitole şi subcapitole:
MINTEA FUGE DIN PREZENT
Gândirea e obligatorie
Sclavia faţă de ego
Smerenia
Resetarea gândirii
CA SĂ GĂSEŞTI NEMURIREA, EGO-UL VA MURI
Motivaţiile
eliberării de ego
Manifestările doliului după ego
De ce e greu
Moartea iniţiatică
CUM SĂ RECUNOŞTI EGO-UL
Roagă-te
pentru iluminarea altuia
Eşti la mijloc: între Dumnezeu şi Dumnezeu
Karma yoga
BABY BUDDHA – ILUMINATUL ŞOVĂIELNIC
Subtilităţile
Trezirii
Mutaţia psihologică
Mişcarea divină
Diferenţe între iluminaţi
Iluminarea nu înseamnă atotştiinţă
Iluminarea răilor
Azi dimineaţă m-am trezit speriat dintr-un vis. Destinul mă lovea implacabil. Senzaţia era reală, ca şi spaima. Dintr-o dată, viitorul s-a dărâmat, nu mai exista. Atunci când viitorul dispare, şi trecutul începe să pălească, se stinge treptat. De fapt, trecutul trăieşte prin speranţa de viitor. Dacă nu mai ai niciun viitor, ce mai contează cine ai fost, ce ai realizat etc?! Rămâne numai prezentul. Numai el este real. Aceasta este şi învăţătura sapienţială. Trăieşte pe deplin prezentul!
La fel, probabil, şi în cazul amneziei totale. Dacă nu mai ai trecut, nici nu-ţi poţi făuri un viitor în minte, nu-i aşa?! Mintea trăieşte în trecut şi în viitor, dar fuge de prezent. Pentru că trecutul şi viitorul sunt copiii ei, iar prezentul nu. Numai Conştiinţa se bucură de prezent.
La vestea bolii incurabile, ai şansa de a-ţi părăsi mintea şi a te scufunda în realitatea clipei, trăită intens. Dar momentul de uimire iniţial nu durează mult, ci viitorul este imediat recreat. Apar speranţele de vindecare, planurile de tratament, diverşii doctori cu părerile lor savante, ca şi teama de suferinţă şi agonie. Toate acestea îţi reumplu mintea cu viitor. Momentul de Graţie s-a pierdut...
Dacă facem o comparaţie, mintea este interesată de filme, pe când Conştiinţa este atrasă de fotografii. Concentrarea pe o fotografie trezeşte Conştiinţa şi îndepărtează mintea. De exemplu, poza unui maestru, sfânt, înţelept...
Se întâmplă că vrei să te concentrezi pe senzaţiile prezentului, dar atunci îţi vin tot feluri de gânduri în minte. Încerci să le îndepărtezi, dar nu te lasă în pace până vreunul dintre ele te prinde şi nu-ţi mai dă drumul. Această gândire obligatorie este precum o hipnoză. Mintea autonomă este un hipnotizator, te obligă să faci ce vrea ea: să gândeşti atunci când tu nu o vrei.
Eckhart Tolle spunea că, după iluminare, i-au dispărut 80% dintre gânduri. Mai spunea că ceea ce vorbeşte el acum sunt idei care îi vin spontan din Prezenţă (Conştiinţa superioară), fără să le fi pregătit anterior. În rest, nu are gânduri, decât când apare o necesitate urgentă. E starea normală a eliberatului de sub tirania minţii. Ca o păpuşă manevrată de Supremul Păpuşar. Mmmm! Ce dulce libertate! Cealaltă alternativă? Să fii manipulat de ego. Brrr!
Din cauza ego-ului, mintea împarte lucrurile în cele utile, folositoare, bune pentru noi şi, respectiv, cele dăunătoare, duşmane, rele pentru noi. Şi acţionăm în consecinţă faţă de ele: pe cele „bune” le adunăm şi le atragem, pe cele „rele” le respingem şi ne luptăm cu ele. Dar este posibil să trăim în lume fără un ego?
Înţelepţii ne confirmă asta. Se poate trăi foarte bine, chiar mult mai bine fără ego, continuând să ne folosim mintea la lucrurile necesare traiului, dar numai când e nevoie. Mintea nu moare, ci doar compulsiunile ei.
„Păcatul primordial” este apariţia ego-ului, dar el nu se moşteneşte genetic, ci se educă la fiecare generaţie. Părinţii îşi învaţă copiii de foarte mici ce înseamnă „eu”. Abia în jurul vârstei de 3 ani, ego-ul este complet format.
Dar este posibil ca un copil să nu-şi dezvolte un ego în societatea noastră? Probabil că nu, ar fi considerat un handicapat. Şi astfel, păcatul primordial există pretutindeni în rasa umană, perpetuându-se cultural.
Păcatul originar se manifestă prin credinţa noastră în ce ne spune mintea. Iar mintea ne spune ceea ce-i convine ego-ului. El ne stăpâneşte. Omul este sclavul ego-ului său, fără a o şti. Scopul spiritualităţii este eliberarea din această sclavie faţă de ego. Aceasta este iluminarea sau eliberarea sau trezirea spirituală.
Trebuie întâi să-ţi dezvolţi un ego, ca apoi să-l depăşeşti. Nu se poate altfel, aşa este calea de acum. Omul este o fiinţă pământeană şi crede că are nevoie de ego pentru a supravieţui. La un moment dat, el este pregătit să îşi lepede acest ego, carapacea pe care o duce cu el. Dar asta necesită o voinţă fermă, autocontrol, aspiraţie şi inteligenţă, iar acestea sunt produsele minţii egotice. Pentru a se da la o parte şi a rămâne vulnerabil, ego-ul trebuie să aibă acest curaj şi înţelepciune, pregătite minuţios în decursul timpului. Abia atunci Spiritul va putea să preia conducerea.
E mult mai bine să te smereşti singur decât să te umilească viaţa, fiindcă o va face într-un mod dur. E bună şi frica asta constructivă, cât încă mai trăieşti prin ego.
Cât de potrivite sunt sfaturile lui Marius Ghidel! Să te faci mic, mic, ca să creşti mare, mare. E un exerciţiu puternic de voinţă, o asceză. Destinat, mai degrabă, unui public format din oameni modeşti, umiliţi de viaţă. Aceştia au trăit deja ceea ce li se propune, aşa că nu le va fi greu să se recunoască în această învăţătură. Dar pentru cei cu avere, cu cariere, vedete, ea pare o prostie.
Eckhart Tolle spune că învăţăturile spirituale nu aduc noutăţi, ci fiecare le recunoaşte în inima sa ca fiind adevărate. Dacă omul nu şi le reaminteşte, nu e încă pregătit. Ce spune Ghidel se potriveşte etapei premergătoare morţii ego-ului: nu eşti viu, dar nici n-ai murit de tot.
Ce uşor te poate umili viaţa! Dacă te-ai smeri din vreme, ai fi mai protejat de loviturile sorţii. O poţi face fără să îţi pierzi încrederea în tine şi să acţionezi intens. Nu au legătură între ele. Smerindu-te, ştii că ai făcut totul pentru a evita marile dezastre din viaţa ta. Nu te împinge frica animalică, ci prevederea. Tot aşa cum şoferul precaut face o scurtă rugăciune înainte să plece în cursă. Nu-i e frică de condus pe şosea, este stăpân pe volan, dar ştie că neprevăzutul aşteaptă după colţ. Uită-te la ştiri – incendii, tsunami, prăbuşiri, alunecări, cutremure – omul îşi pierde instantaneu avuţia şi viaţa. Aia, da, umilire! Totală. Vine când şi cum nu te aştepţi! Orice om are propriile cutremure în viaţa sa, care-l scot din echilibrul normalităţii.
Afirmaţiile de psihologie inversă transmise de Divinitate prin Marius nu spun să fii masochist. Sigur, uneori poţi acţiona chiar în dauna ta, ca să îţi învingi natura inferioară (numai când o vrei tu). Dar ceea ce fac aceste afirmaţii este să smulgă din subconştient tendinţele egotice. Este o reformatare a gândirii. Nu este un ghid de acţiune detaliat, ci un ghid de atitudine spre beatitudine. Atitudinea nu se transpune automat şi identic în acţiune. Este intermediată de circumstanţe şi adaptată într-un mod flexibil, foarte natural, curgător. Afirmaţiile lui te pot speria doar dacă nu înţelegi că ele nu te forţează la nimic faptic. Sunt destinate persoanelor aproape-iluminate, bine-crescute spiritual. Recitite mereu, lovesc la rădăcina gândului cel vechi.
Într-o emisiune TV, scriitoarea Maria Timuc spunea că are o părere diferită de cea a lui Marius Ghidel. Dacă el susţine eliminarea completă a ego-ului, ea opina că numai aspectele negative ale ego-ului trebuie înlăturate. În fapt, aceasta este diferenţa dintre abordarea mistică şi cea religioasă. Marea parte a populaţiei nu poate înţelege şi nici accepta misticismul. Dar cel ajuns pe un nivel de conştiinţă superior este chinuit de dorul realizării supreme, nu se mai poate mulţumi cu compromisurile unei existenţe comune.
Spiritul mi-a dăruit viaţa. Mă iubeşte într-atât, că nici nu-mi pot imagina. Simt asta. Mă bucură gândul să-i dărui şi eu Lui un cadou preţios. Să-i ofer viaţa mea. Adică ceea ce mă cred eu că sunt. Mă ofer pe mine Lui şi asta mă face fericit. Renunţ la viaţa mea personală şi confuză. Vreau să dispar în Lumina Lui. Ce binecuvântare să pot gândi aşa! Şi asta e o Graţie. Există oare vreun gând mai spiritual decât ăsta?!
Omul prevăzător doarme noaptea în sicriu
A spune că vrei “să laşi Spiritul să te inspire” este o şmecherie a ego-ului care vrea să profite de ce-i mai bun, arogându-şi meritele. Nu, nu aşa! El trebuie să se dea cu totul la o parte, nu să facă pe gazda amabilă.
Pregăteşte-te de moartea ego-ului. Tot ce a fost bun a venit de la Spirit, iar ego-ul doar a încurcat pe unde şi-a băgat coada. Renunţă la trecutul tău, pregăteşte-te de o viaţă absolut nouă, înfricoşătoare prin necunoscutul ei!
Spune: “Îmi cedez Spiritului meu voinţa micului eu, care a fost sursa greşelilor, imperfecţiunilor, nefericirii, suferinţelor.” Apoi observă rezistenţa interioară la acest obiectiv... şi dizolvarea ei. (Observaţie: rezistenţa interioară, la orice, se manifestă şi fizic, printr-un ghem în plexul solar sau prin contracţii musculare în alte părţi ale corpului.)
Nu vei mai fi un individ separat, ci o minte-trup deservind Spiritul divin. Stai fără grijă! “Bomba neutronică” a eliberării de minte distruge numai ego-ul, dar lasă întregi trupul, mintea operaţională, personalitatea pozitivă.
Odată ce Spiritul preia conducerea complet, ego-ul negativ va muri. Eckhart Tolle spune că mintea iluminată gândeşte numai ce şi când doreşte minunatul Sine. În rest, linişte, pace, tăcere...
E simplu să mori corporal: te duci într-o lume mai bună şi nu-ţi mai pasă. Dar poţi să-ţi accepţi moartea psihologică?! De exemplu, poţi accepta ca măreţul Isus Cristos să intre în trupul tău şi să se manifeste prin el?! Te poţi da la o parte?!
Poţi avea cel puţin trei motivaţii sincere pentru a te lăsa pe seama Spiritului tău:
1) Nemulţumirea faţă de ego. Este mai pronunţată când apare suferinţa, dar şi perfecţionismul divin.
"Îngrijorarea nu alungă problemele de mâine. Ea alungă pacea de astăzi." ~ Adyashanti
2) Iubirea pentru minunatul Spirit divin. Este mai pronunţată când manifeşti sensibilitatea la Frumos, Bine, Adevăr, care toate vin de la El.
3) Dorinţa de a participa la instaurarea Noului Pământ, de a spori masa critică ce va face saltul omenirii. Este mai pronunţată când se manifestă tendinţa voluntară de acţiune generoasă şi sacrificiu pentru o cauză nobilă, pentru ceilalţi semeni.
Ţine doliul după ego acum, ante-mortem, pentru că post-mortem nu va mai fi nimeni ca să-l ţină! Jelirea asta preventivă îşi pune amprenta de gravitate asupra acţiunilor şi gândurilor tale. E ca şi cum ai avea cancer: tot timpul, nu-ţi dă pace gândul bolii necruţătoare, chiar şi când te simţi bine. Tot aşa, pecetea renunţării la ego nu mai poate fi ruptă - e un legământ cu tine însuţi în deplină sinceritate şi hotărâre. E definitiv. Cancerul ego-ului te face pe zi ce trece tot mai fericit!
Odată ce ţi-a putut trece aşa ceva prin minte, înseamnă că eşti pregătit pentru saltul mortal în gol. Şi că ideea nu-ţi aparţine, ci vine de la Sine. Chiar dacă te mai alinţi şi-ţi satisfaci poftele uneori, e ca ultima prăjitură a condamnatului la moarte. Ştii că eşti pe ducă, la timpul cuvenit. Poate că e o moarte lentă, imperceptibilă, precum fierberea broaştei în apa încălzită încet. Dar va veni şi resetarea completă, mutaţia de conştiinţă.
În această stare de doliu premergător, primeşti mult mai des şi mai lesne inspiraţii de Sus, cum să te comporţi, ce să spui sau nu, mintea nu mai e atât de împrăştiată, îţi vin ideile potrivite la ţanc, eşti mai nostalgic şi compasiv. Bine-cunoscutele crispări ale ego-ului când lui nu-i convine ceva (şi mereu nu-i convine câte ceva), sunt uşor stinse printr-un gând precum: „Totul îi aparţine lui Dumnezeu, chiar şi întâmplările vieţii mele, aşa că voi trece prin orice fără să mă atingă nimic.”
În unele tradiţii monastice din India, titlul de parama-Hamsa („marea Lebădă”) este unul de sfinţenie. Lebăda trece prin apă fără să se ude; la fel, sfântul trece prin viaţă fără a fi atins de murdăriile ei.
Doliul după ego nu e o tehnică mentală pe care ţi-o impui şi de care, inevitabil, te vei plictisi, ci o stare a fiinţei, o pregătire pentru ceva serios, important. Spiritualitatea nu mai este doar un hobby plăcut, o speranţă vagă, ci un foc ce te arde şi de care nu poţi scăpa. Nu te mai poţi întoarce la vechiul om, limitat de preocupări meschine, dar nici nu poţi înainta mai repede decât ţi se permite. Şi e bine să fie aşa, pentru că totul vine la timpul potrivit, apreciat corect de Cei care văd de Sus.
În momentele libere nu mai apare acea sete plictisită de informaţii inutile, precum cele de la „ştiri”, pentru că simţi goliciunea acelor idei, zbaterea pe uscat, lipsa de perspectivă a actualei viziuni asupra lumii. Oamenii observă problemele, lipsurile, vinovăţiile, dar nu discută fundamentele acestei stări deplorabile a lumii. Criticăm persoanele, dar nu şi condiţiile psiho-sociale ce le fac să greşească identic şi repetitiv. Acceptăm fatalitatea, deşi formal suntem gata de proteste. Suntem copleşiţi de cuprinderea şi complexitatea problemelor, dar nu îndrăznim să punem în discuţie esenţialul. Ne simţim neputincioşi, paralizaţi. Doar de suprafaţă, dăm drumul la verb, ne descărcăm năduful şi nu schimbăm nimic...
Spunea un iluminat că „a trăi cu ego e cea mai mare suferinţă dată omului”. Totuşi, e greu să i te împotriveşti. De ce este greu?
- Nu cunoşti noţiunea de ego vs eliberare. Acum este disponibilă, în cărţi, pe internet şi pe viu (prin turismul spiritual).
- Îţi lipseşte motivaţia. Am menţionat deja trei motivaţii non-egotice.
- Nu practici lupta cu ego-ul. Aici, fiecare după puterile lui.
- Lipsa Graţiei. Probabil că orice Spirit încarnat îşi doreşte să conducă direct mintea-corp, fără amestecul ego-ului. Dar nu poate până când omul nu e pregătit să suporte noua identitate şi putere.
Esenţial este că nu te lupţi îndeajuns cu ego-ul propriu, eşti autosuficient, leneş, permisiv cu lipsurile tale de caracter. Fă-ţi curăţenie în suflet, că necuratul nu se simte bine unde sclipeşte lumina!
Iluminarea este şi un proces treptat: cum să faci loc Prezenţei fără a vă incomoda reciproc. Mulţi oameni o fac uneori şi atunci au manifestări de geniu în diferite domenii. Din păcate, nu se ridică mai sus, fiindcă nu se întreabă de la Cine le vine inspiraţia.
Un eliberat de ego (jivan-mukta), deşi păstrează limitele personalităţii anterioare, nu se poate spune că ar avea defecte. Numai omul cu ego are defecte. Ego-ul strică şi ce e bun în om. Dar când ego-ul dispare, neputinţele şi limitele umane nu mai sunt defecte, ci doar simple forme de manifestare.
Moartea iniţiatică nu e cu nimic mai prejos decât moartea trupească, din contră. Când mori cu trupul, Conştiinţa intră într-o lume foarte vie. Dar când te iluminezi cu adevărat, Conştiinţa se trezeşte într-o lume moartă! Eşti singura fiinţă vie, trează într-un tărâm populat de oameni adormiţi, de zombi...
Spune Eckhart: când începi să te plângi, e semnul evident al manifestării ego-ului. E vorba de plângerea inutilă, care nu poate schimba nimic (de pildă, de vremea urâtă). Iar dacă poţi acţiona, s-o faci fără ego înseamnă a-ţi spune păsul fără a intimida, a jigni, a pretinde. Seamănă cu termenul psihologic de asertivitate.
Lamentându-se, reproşând, umilind pe altul, ego-ul îşi întăreşte identitatea, născocind astfel noi inamici. Ego-ul individual, dar şi cel colectiv îşi caută inamici reali sau imaginari pentru a se întări pe sine. O colectivitate este mai unită în faţa unui pericol extern, a unor duşmani (reali sau imaginari). Aşa şi ego-ul, se întăreşte nu numai prin afişarea superiorităţii sale, dar şi prin victimizare („cine e mai victimă decât mine?!”). Iar unele popoare îşi creează o identitate din a fi victime istorice.
Adyashanti spune şi el, puţin altfel: să te mulţumeşti cu ceea ce este, nu cu ceea ce ar trebui să fie. Oamenii trăiesc cu acest „ar trebui” în minte. Dar lucrurile sunt exact cum sunt ele. Când îţi dai seama de asta, poţi avea un şoc. Ai trăit tot timpul într-o fantasmă, nu în realitate.
Spune Eckhart, ca şi Ghidel, că, prin acceptare, ego-ul scade. Dimpotrivă, prin furie, prin plângeri, prin pretenţii, ego-ul creşte. De aceea, acceptarea-a-ce-e-acum este calea spre uşurarea fiinţei. A opune rezistenţă înseamnă a creşte ego-ul şi suferinţa.
Ghidel spune că atunci când ego-ul creşte, Sinele cheamă în ajutor Cerul, care îi dă omului încercări şi suferinţe, pentru a-i micşora ego-ul.
Iată şi părerea maestrului Omraam Mikhail Aivanhov: «Suferinţa dă fiinţei umane posibilitatea de a coborî în ea însăşi pentru a judeca, a medita şi a atrage la ea nişte entităţi superioare care o vor orienta şi îi vor veni în ajutor. Nu există ştiinţă mai mare decât cea de a şti să suferi. Din cel care ştie să sufere emană nişte parfumuri de flori. Distilarea şi răspândirea unor parfumuri este ştiinţa florilor. Fiindcă ele au învăţat să reziste intemperiilor, să înfrunte pericolele, florile emană un parfum distins şi noi le iubim.»
Şi maestrul Braco vorbeşte înălţător despre nevoia de a suferi.
Eckhart spune că ego-ul este, în mare parte, acelaşi lucru cu gândirea compulsivă şi involuntară. El recomandă non-identificarea cu gândurile. În schimb, Ghidel subminează ego-ul, introducând în gândire afirmaţii de psihologie inversă, smerenie radicală – idei contrare modului cum a luat fiinţă şi cum se întăreşte el zilnic. E ca şi cum l-ai hrăni zilnic cu otravă.
Ego-ul îşi derivă identitatea din combinarea diverselor idei cu gândul de EU. Diverse obiecte sunt asociate lui EU şi aşa ia naştere simţul proprietăţii. EU sunt trupul meu, profesia mea, familia mea, etnia mea etc. EUL superficial acoperă EUL adânc.
Mai adaugă Eckhart: ne iubim animalele de companie (care nu au ego) pentru că, atunci când ele ne privesc, fără să ne judece, ne întâmpină privirea EULUI profund al lor, care trezeşte EUL nostru profund. În schimb, e mai greu cu oamenii, pentru că ei ne arată masca egotică, ce ne provoacă propriul ego.
La fel, un apus de soare magnific, ne amuţeşte mintea şi EUL profund se ridică pentru câteva clipe, făcându-ne fericiţi. Cei care fac surfing sau alpinism au nevoie de atenţie totală, ceea ce le amuţeşte mintea şi apare fericirea Sinelui. De aceea, ei devin dependenţi de acel hobby. După cum spun tantricii, la fel e şi cu orgasmul. Şi muzica (ascultată sau făcută) ne absoarbe toată atenţia. Dar putem fi fericiţi şi fără aceste mijloace auxiliare, pur şi simplu, amuţindu-ne mintea prin practică spirituală.
Un procedeu dat de Eckhart este să privim/ascultăm ce-i în jur (senzaţiile) fără a judeca, fără a trece prin filtrul raţiunii. O altă metodă este să ascultăm liniştea exterioară, căci ea seamănă cu pacea interioară. El spune că erudiţii au tradus conceptul de Sunyata prin vacuitate, vid (emptyness). În traducerea lui, mai potrivit este cuvântul spaţialitate (spaciousness). Spiritul este un spaţiu conştient.
Tot el face o distincţie. Pe de o parte: a te situa deasupra gândului/minţii – este o stare de alertă fără gânduri, proprie iluminării. Când nu faci asociaţii între ce percepi în jur şi gândurile tale, atunci nu există ego, identitatea ta separată a dispărut. De cealaltă parte: a cădea sub minte, cum se întâmplă în actul adormirii, alcoolului, drogurilor. Şi în al doilea caz omul uită temporar de el, de grijile lui, dar apoi revine inevitabil la ele şi îi par şi mai greu de suportat.
Ca să scapi de pericolul contaminării aspiraţiei tale spirituale cu microbul ego-ului, iată ce ai de făcut. Alege-ţi o persoană spirituală al cărui bine să-l doreşti. Vei găsi un astfel de om şi te vei ruga pentru el să se ilumineze, în loc să te rogi pentru tine. Oricum, este acelaşi Sine Divin, ce contează că te iluminezi tu sau altul?! Importantă este trezirea. Rugându-te pentru altul, scapi de grija egoismului. Şi cele trei motivaţii de a scăpa de ego sunt satisfăcute şi ele. Noul Pământ se va instaura, cu sau fără tine, pentru că unii oameni se vor ilumina, prin Graţia divină.
Aşa ocoleşti intervenţia ego-ului. Şi vei simţi imediat iubirea Sinelui. Rugându-te pentru alt om deosebit să se ilumineze, iubirea te va învălui imediat dacă eşti sincer. Efectul este copleşitor şi imediat, un semn că eşti pe calea cea bună...
Dacă accepţi că există un Creator al Universului, totuşi, eşti liber să te îndepărtezi de El în direcţia opusă. Dacă te deranjează Sinele Divin interior, poţi scăpa de El risipindu-te în nimicurile acestei lumi materiale. Dar ce te faci dacă Cei doi conspiră?! Eşti prins la mijloc, între Dumnezeu şi Dumnezeu. Unde să mai fugi?! Trebuie să te predai, să te abandonezi...
Dumnezeu se străduieşte să pregătească Noul Pământ, trezind cât mai multe fiinţe. Dacă simţi compasiunea lui Dumnezeu pentru această lume, atunci fii şi tu transparent la Iubirea Sa şi renunţă la mofturi şi pofte! Fie-ţi milă de Dumnezeu! Lui Dumnezeu îi este milă de Dumnezeu. Iar tu eşti la mijloc, între Dumnezeu şi Dumnezeu. Şi te vei topi liniştit în lava incandescentă a Iubirii... Care topeşte gândul de „iluminare”, gândul de „eu” şi toate celelal...
Eckhart Tolle: Spre sfârşitul vieţii, J. Krishnamurti a spus într-o conferinţă: „Am fost întrebat de multe ori care este secretul meu. Şi astăzi am decis să vi-l destăinui” S-a făcut o linişte de mormânt în sală. „Secretul meu este că nu e treaba mea ce se va întâmpla.” (I don’t mind what happens)
Adică, să nu ai aşteptări, deşi poţi acţiona intens. Dar nu egotic, nu interesat, nu nervos. Acţionezi cu grijă şi atenţie, dar de dragul acţiunii, iar rezultatul final s-ar putea să fie altul decât se aşteaptă mintea. Viaţa e plină de surprize.
Asta este esenţa Karmei yoga. Să acţionezi just, dar fără a urmări fructele faptei tale, pe care le laşi Divinului, oricare ar fi ele. Pe ascuns, Dumnezeu se foloseşte de toate efectele faptelor tale în moduri care îţi depăşesc imaginaţia. Nimic nu e inutil şi nu se pierde nimic. Totul e folosit cu înţelepciune. Dacă ai ascultat de inspiraţia interioară, fii sigur că ea are un scop bine stabilit, aşa că tu doar trebuie să acţionezi în acel sens. Scopul îl vei vedea mai târziu sau niciodată. Nu fii nerăbdător, ca fata mare la măritiş!
Adyashanti vorbeşte despre “baby Buddha”: trezirea spirituală este completă la oricine, nu există “jumătate de trezire”. Orice nou-născut este un om complet, dar încă nu se manifestă ca un om matur. Tot aşa, iluminarea este completă la toţi. Doar că unii iluminaţi sunt şovăielnici după aceea! Realizarea este completă, dar o manifestă ca un copil. (U.G. Krishnamurti spunea că, dimpotrivă, iluminarea produce o modificare biochimică ireversibilă a creierului. Vorbea din experienţa proprie.)
Adyashanti explică faptul că acelora le lipseşte acea încredere absolută să manifeste Adevărul pe care l-au trăit în experienţele de vârf. Nu îl arată în cotidian, în lucrurile mărunte şi le este mult mai comod să apeleze la vechile scheme şi obişnuinţe, mai ales în faţa provocărilor, pentru că sunt familiare. El se referea la cineva care avusese o experienţă de vârf şi care, ulterior, avea de luat o decizie importantă. Venise să-l întrebe “cum să recapete acea claritate din timpul experienţei de vârf”...
Dar acest fenomen este binecunoscut în Vedanta. Iată cum îl explică Swami Sarvapriyananda în Types of Enlightenment (Mukti). Jivanmukta este acela care rămâne definitiv în starea de iluminare, fie prin Graţie, fie ca urmare a unei karme foarte bune. Ceilalţi iluminaţi trebuie să continue prin disciplina lor spirituală, chiar intensificată, să-şi cureţe inima de patimile ego-ului şi să-şi întărească puterea de focalizare mentală asupra lui Dumnezeu. Altfel, ei nu se vor bucura de avantajele iluminării în viaţa cotidiană, precum primii (adevărata libertate, fericirea fără motiv, transcenderea supărării chiar din mijlocul ei).
Deci, iluminarea incumbă o răspundere: să nu uiţi niciodată Cine eşti. Să-ţi păstrezi nealterată amintirea iluminării, retrăind-o la dorinţă. Înainte o căutai cu speranţă. Acum ai dobândit-o deja şi trebuie s-o stabilizezi în tine, să te „marinezi” în această amintire sacră. Sri Ramakrishna, după ce a primit graţia iluminării de la maestrul vedantic Totapuri a rămas în acea stare timp de 6 săptămâni, rareori ieşind din ea, pentru nevoi fiziologice. Iluminarea nu te face supraom, ci un om mult mai conştient. Şi asta înseamnă că eşti mult mai responsabil de inconştienţa ta...
După momentul neaşteptat al iluminării, unii au preferat să stea retraşi ani de zile, să aprofundeze noua condiţie supra-umană, şi abia apoi au ieşit să salveze oamenii de ego. Este şi sfatul pe care ni-l dă Eckhart: nu te grăbi să scrii cărţi imediat după prima experienţă de trezire! Eşti încă un bebeluş spiritual...
Sigur, orice iluminat răspândeşte un câmp energetic pozitiv în jurul său, mai ales atunci când reface experienţa de vârf. Dar, spunea Adyashanti, nu trebuie să te limitezi la marile momente: «Ce înseamnă să umbli, pur şi simplu, ca un om trezit, nu cu mintea răvăşită, ca ceilalţi?! Să fii mereu prezent, conştient fără efort. Dacă ai da atenţie la micile detalii ale vieţii, atunci chestiunile şi deciziile mari s-ar rezolva singure. Dacă nu, în 9 din 10 cazuri, după Marea Clipă, te vei întoarce la starea de contracţie şi confuzie. Credem că viaţa înseamnă marile momente. Dar există o infinitate de mici momente “nesemnificative” care nu par a necesita atenţie, dar acestea sunt atât de importante. Pentru că micile momente îţi arată unde ţi-e inima, către ce eşti devotat. Suntem devotaţi lui Dumnezeu tot timpul sau numai când Îi cerem ceva?! Dar, cum ar vrea Dumnezeu să umblu pe stradă, te întrebi vreodată?! Nu sunt întrebări care cer un răspuns, ci care scot la iveală adevărul viu din tine.»
Poate că Adyashanti cere prea mult. Poate că acei iluminaţi şovăielnici, pur şi simplu, nu pot să se prefacă a fi ce nu sunt încă. Poate că, înainte de iluminare, ar trebui să înveţi să trăieşti în prezent. Asta e deja o mică iluminare. Mai apoi se vor adăuga, la timpul cuvenit, şi alte trăiri supranaturale.
Mintea te poate face să crezi că te-ai iluminat. E adevărat, sunt stări frumoase de detaşare, dar pe care le pierzi când ieşi din “stare”. Iluminarea nu ar trebui să fie doar o stare. Oare câţi nu se înşeală că au ajuns deja Acolo, dar, de fapt, au căzut în cea mai subtilă capcană a minţii: să “gândeşti” că eşti iluminat... Toţi cei care meditează regulat îşi schimbă metabolismul creierului şi secretă mai multe endorfine când meditează. Dar stările minunate nu sunt identice cu iluminarea. Sinele este dincolo de orice stare trecătoare.
Mooji îl asculta pe italianul care spunea că a avut câteva stări de satori (experienţe de expansiune cosmică şi comuniune cu tot ce există, in care mintea dispare), dar apoi mintea a revenit. Mooji i-a răspuns că tot ce vine şi pleacă aparţine minţii. Deci experienţele de vârf, fără de minte, aparţin tot de minte?!? Ceva nu e clar.
Maestrul continuă să spună că este posibil să ai o minte plină de gânduri şi totuşi să nu pierzi contactul cu Sursa lui A FI, cu Sinele. Niciun gând nu are o putere intrinsecă, ci doar puterea pe care i-o dai tu. (Dacă n-ar fi aşa, un anumit gând i-ar supune pe toţi, dar asta nu se întâmplă, reacţionăm diferit la acelaşi gând, oricare ar fi el.) Cine atrage gândurile? Ego-ul.
Mooji mai spune să nu te plângi de minte, ce-ţi face mintea, căci creezi gânduri puternice de slăbiciune. Lasă gândurile să apară, nu li te opune, ca să nu le dai energie.
Clarificarea este următoarea: eliberarea completă de ego (sahaja samadhi sau jivan-mukta) va surveni după o perioadă de experimentare a unor stări temporare de iluminare (samadhi, satori). Richard Rose spune că a avut nevoie de 2 ani.
De ce oare experienţele astrale nu sunt la fel de eficiente precum iluminarea psihospirituală? Adică, te întorci din excursia galactică şi revii la postura măruntă de om banal; dar nu poţi lega cele două stări, nu găseşti calea de a te manifesta cosmic pe maidan.
Da, mutaţia psihologică a iluminării nu te desprinde de realitatea cotidiană. Ai puterea de a te separa de minte, a te detaşa de ego, eşti mai conştient la jocul iluziei şi capcanele minţii la nivel personal. Poate că nu ai viziuni astrale sau experienţe şocante, dar te focalizezi pe mecanismele psihice. Asta te ajută să fii mai prezent în fiecare banală clipă şi să poţi da sfaturi utile altora...
O confirmare: Ilie Cioară, după iluminare, n-a mai avut interes să călătorească în astral prin dedublare.
Trezirea spirituală se numeşte aşa pentru că are o cauză spirituală. Dar efectul este pur psihologic. Poate că mai corect ar fi să se numească „trezirea psiho-spirituală”. Dobândeşti claritatea minţii, controlul ei, astfel ca să nu-i mai permiţi să bată câmpii mereu.
Eckhart, despre scopul Universului: El are două scopuri, unul înspre exterior, al doilea spre interior. În primul rând, doreşte să se manifeste pe Sine într-o infinitate de forme. Tot ce există exprimă Conştiinţa unică.
În al doilea rând, are nevoie să se recunoască pe Sine din tot ce există manifestat. (Dacă El se poate recunoaşte într-o fiinţă, înseamnă că şi acea fiinţă Îl recunoaşte. O creatură perfectă precum Creatorul are capacitatea de a-L vedea.)
Sunt puţini oameni care ţin un echilibru între cele două scopuri. Unele căi spirituale susţin că e suficient să te trezeşti şi apoi nu mai faci nimic. La cealaltă extremă, majoritatea oamenilor acţionează orbeşte, fără a se cunoaşte pe ei înşişi.
Dar poţi păstra un balans elegant între cele două mişcări divine. Ca iluminat, să acţionezi intens în sensul obiectivului dorit de Tine. Iluminaţii care sunt talentaţi în anumite direcţii, vor avea mai mare succes acolo. Alţii, deşi “egal de iluminaţi”, nu-i pot concura. Contează deci şi înzestrarea nativă sau abilităţile dobândite înainte de trezirea spirituală. Le vei pune la treabă cu eficienţă în serviciul divin.
Revenim la observaţia lui Adyashanti că, după iluminare, unii nu au încredere în puterile proprii de manifesta Adevărul în viaţa cotidiană, continuând să funcţioneze pe baza vechilor scheme. Deci, asta înseamnă că ego-ul nu a murit, ci se manifestă, oarecum îmblânzit.
Sau dimpotrivă, există riscul ca „baby Buddha” al nostru să creadă că orice imbold, orice idee care îi trece prin cap provine din Prezenţă, că este inspirat divin în tot ce face şi gândeşte. Dar acesta poate fi un ego spiritual, mult mai subtil şi greu de dizolvat. Ce te faci dacă acest ego rafinat se face atât de mare şi gras, încât pare infinit, precum Spiritul?!
Să nu uităm că Sinele sau Prezenţa este, de fapt, propriul Spirit. Multora le place să spună că este chiar Dumnezeu, ceea ce le sporeşte ego-ul spiritual. Ştiinţa spirituală ne arată că niciun Spirit, încarnat sau nu, nu este perfect, ci are un anumit grad evolutiv şi o anumită personalitate. Iar iluminatul primeşte inspiraţia de la un astfel de Spirit, incomplet în raport cu Dumnezeu. Omul nu poate pretinde o îndrumare mai înaltă decât cea a propriului Spirit, că nu i s-ar potrivi. Dar să fim liniştiţi, toţi cei preocupaţi de spiritualitate sunt printre acei rari oameni cu un Spirit superior, aspirând serios la perfecţiune, deci vor fi bine îndrumaţi..
Teoria nondualităţii (Advaita Vedanta a lui Shankara) este simplisimă: nu există decât ego/minte şi Divinul/Sinele. Spiritul este scos din ecuaţie. E ca şi cum s-ar face o scurtătură între om şi Dumnezeu peste capul Spiritului. Adică, mintea ar avea legătură directă cu Nucleul Divin al Spiritului, şi perispiritul nu ar mai conta. Or, tocmai perispiritul face diferenţa între diversele Spirite, prin gradul de evoluţie şi personalitatea spirituală.
Scarlat Demetrescu spune, mai profund, că şi Scânteia Divină (Nucleul) evoluează, nu numai perispiritul. Asta seamănă mai mult cu învăţăturile din Dvaita Vedanta (dualismul vedantic, fondat de Madhvacharya, care spune că Dumnezeu şi spiritele sunt distincte) şi, mai ales, din Vishishtadvaita lui Ramanuja (nondualismul de compromis, care spune că Dumnezeu şi spiritul sunt diferiţi, dar cu potenţialul de a fi identici, adică, diversitatea unificată).
De aceea există pe Pământ iluminaţi şi Mari Iluminaţi: pe baza calităţii divine a peripiritului. Nu ar fi altă explicaţie. Dacă realizarea spirituală lui „A FI” este aceeaşi (cum spune Adyashanti, Mooji şi alţi realizaţi), de ce diferă manifestarea ei în planul material? Pentru că manifestarea depinde direct de perispiritul Spiritului; în schimb, trăirea, de Scânteia din nucleul Spiritului.
Mari Iluminaţi au fost doar câţiva în istoria recentă. Ei se disting printr-o viaţă contemplativă extremă, fără interes pentru problemele mundane, nişte fiinţe din altă lume...
Sri Ramakrishna, a urmat personal iniţierea în religia creştină şi alte religii. Uitând complet că este hindus, s-a dedicat zi şi noapte unei practici intense conform instrucţiunilor unor preoţi, iar la finalul a câtorva zile, a ajuns la acelaşi Dumnezeu pe care el Îl cunoscuse deja. Abia atunci a rostit fraza memorabilă că toate religiile conduc la acelaşi Adevăr Suprem, fiecare religie este o cărare către acelaşi pisc. Numai pe baza propriei experienţe.
Prin contrast, unii tocmai-iluminaţi au impresia că, de acuma, se pricep la orice, au dreptul să-şi dea cu părerea despre orice, fiindcă Sinele Divin are răspunsuri competente la orice subiect. Totuşi, trezirea nu înseamnă că ai devenit peste noapte atotştiutor ca Dumnezeu.
Recunoaşterea Sinelui este aceeaşi la toţi. Adică fiecare om se întâlneşte cu Esenţa sa Divină în experienţa de vârf. Mai mult, şi în cotidian există o legătură cu Spiritul propriu. Care Spirit are însă unele limite dictate de rangul spiritual şi de personalitatea sa. Unele Spirite sunt specializate în anumite domenii în care au activat în încarnările anterioare, iar altele nu au această competenţă. Contează, de asemenea, şi expertiza acumulată în această viaţă de om.
Iată de ce nu este de ajuns să te trezeşti spiritual ca să te autoproclami atoateştiutor. Într-adevăr, după iluminare, poţi dobândi mult mai uşor şi mai repede cunoştinţe de calitate, pentru că primeşti inspiraţie şi ghidare pe calea cunoaşterii. Dar, după cum iluminarea nu-ţi aduce calităţi paranormale, nici n-o să devii peste noapte competent în orice (ceea ce ar fi tot un miracol).
Se pot vedea lucrurile şi din altă perspectivă. Fiecare Spirit dintr-un om trezit are o anumită misiune de îndeplinit, nu-şi va pierde timpul cu alte fleacuri. Chiar dacă omul ar fi tentat să rătăcească la nesfârşit explorând potenţialităţile spirituale, în scurt timp, Spiritul îi ia jucăriile şi-l pune să muncească în zona care îi este destinată, unde întotdeauna este foarte mult de lucru.
De vrei abilităţi paranormale ca să te joci cu ele după bunul-plac, nu căuta iluminarea. Iată ce spunea Nisargadatta Maharaj: «Dacă aştepţi vreun beneficiu din căutarea ta – material, mental sau spiritual – ai pierdut esenţialul. Adevărul nu oferă niciun avantaj. Nu dă statut superior, nici putere asupra altora, tot ce primeşti este adevărul şi libertatea faţă de fals.»
Deci iluminarea este, în fond, o mutaţie psihologică cu un mare potenţial, care poate să nu se manifeste spectaculos. Sau ai putea căpăta unele percepţii extrasenzoriale care îţi vor fi de folos în misiunea ta spirituală. În acel caz, trebuie să te fereşti a le folosi egotic, în interes personal, lucru ce ar putea fi o mare provocare.
Smerenia este o calitate pe care şi un iluminat ar trebui s-o urmeze. Observând iluzia în care toţi oamenii trăiesc, abia-iluminatului îi vine să râdă. Dar, la un nivel mai înalt de înţelegere, ar putea simţi şi multă compasiune. Dacă şi-ar înţelege limitele de „baby Buddha”, ar fi mai ferit de pericolul inflamării ego-ului spiritual. Ego-ul rămâne şi după iluminare, chiar dacă puţin cam ameţit, ca un virus mort dintr-un vaccin. Dacă nu eşti atent la asta, ego-ul va lua o formă subtilă, rafinată, spirituală, care te va face de râs la un moment dat. Tu vei simţi pace, dar ar putea fi nesimţire, şi nu vei avea impactul pozitiv asupra semenilor pe care l-ai aştepta.
De aceea, preventiv, învăţătura smereniei nu strică nimănui. Cei care susţin că n-au nevoie de ea, că ei au depăşit dualitatea, se înşală. Nu sunt deloc în Nondualitate, ba dimpotrivă: sunt pe tărâmul nimănui.
Cum spunea Adyashanti, este nevoie de încredere în Adevăr. Trebuie să treacă nişte timp şi să experimentezi cu noul potenţial înainte să fii sigur că sfaturile pe care le dai altora le sunt utile. Trebuie să admiţi şi să-ţi cunoşti limitele de a da sfaturi generale.
Iluminarea este decisă de Spiritele Superioare, nu doar de propriul Spirit. Altfel, fiecare Spirit ar putea provoca trezirea omului în care este încarnat şi, peste noapte, omenirea ar fi trezită din somnul ignoranţei spirituale. Pare frumos?! Ar fi însă o imensă dramă. Cei mai mulţi oameni au Spirite imature, care ar putea face mai mult rău decât bine. Nu e vorbă, şi acum se întâmplă tot cam aşa, dar măcar răul mai are o şansă de îndreptare. Dacă un om este animat de un Spirit malefic, iluminarea l-ar transforma într-un adevărat monstru. Deocamdată, este doar o persoană alunecoasă şi perversă, dar ce mai poate fi ţinută în frâu.
Concluzia este că iluminarea este un cadou al Cerului pentru Spiritele evoluate, dedicate idealului Divin. Dacă, dintr-un accident, altcineva se trezeşte la realitatea subtilă, nu va fi un eveniment pozitiv nici pentru el, nici pentru cei din jurul lui, pentru că nu va fi pregătit spiritual pentru asta. Chiar se mai întâmplă acest fel de accidente psihice, care se termină, de obicei, într-un cabinet psihiatric.
Dacă eşti printre cei preocupaţi de spiritualitate, înseamnă că ai un Spirit superior, aspirând serios la perfecţiune, deci fii liniştit şi ai încredere că Sinele tău Divin te va atrage la El, având El grijă să ajungi în siguranţă!
În teoria nondualităţii, nu se vorbeşte deloc despre demoni, spirite inferioare, entităţi malefice. Ar fi însemnat să ridice multe probleme imposibil de rezolvat teoretic. Ele totuşi apar în practica spirituală, iar măreţul Isus a pomenit de ele nu din complezenţă, că aşa era tradiţia religioasă, ci pentru că le-a cunoscut direct. E greu să faci abstracţie de asemenea forţe adverse atunci când ai de a face cu ele personal. Şi Yogananda, deşi la început le respingea, le-a recunoscut realitatea mai târziu. Şi Sri Aurobindo, la fel, vorbea despre forţele adverse. E bine să te declari liber-cugetător, să nu ai prejudecăţi sau superstiţii, să fii optimist mereu, dar asta nu te va scuti de atacul demonilor când vei avansa pe scara spirituală, mai ales atunci.
Când am răspuns mai sus la întrebarea de ce este greu să scapi de ego, am omis următorul motiv: intervenţia brutală a demonilor. Să nu crezi că ei sunt fericiţi dacă tu devii mai bun! Nuuu. Vor trezi din adâncurile fiinţei tale toate impulsurile care să te împiedice. Şi vor adăuga propriile lor influenţe directe, generându-ţi artificial sau amplificându-ţi emoţii ca mânia, frica, invidia, lăcomia şi celelalte. Te vor face să fii nefericit, să uiţi de nobilele idealuri, să te laşi pradă impulsurilor inferioare, să întrerupi practicile spirituale etc. Toţi aleşii Domnului au fost „lucraţi” astfel. Se poate ieşi din mizeria diavolească numai cu ajutor Divin.
Cum îţi dai seama dacă este ego-ul tău sau un atac demonic? Dacă ai o stare neplăcută neobişnuită, în care nu te recunoşti, probabil că eşti sub un asalt malefic. Totuşi, acesta nu a venit întâmplător, ci ca o prelungire a unui defect al ego-ului, amplificat ca să-l poţi recunoaşte mai uşor. Ego-ul e bunul prieten al diavolilor. Ba chiar şeful şi îndrumătorul lor.
Sufletul omului poate fi ridicat în slava Cerului de către un Spirit Superior, chiar PESTE nivelul spiritului omului. Ca un om să trăiască în stare de veghe asemenea experienţă, obligatoriu are nevoie de asistenţa unui Spirit Înalt. În schimb, în stare de somn, spiritul omului părăseşte singur în fiecare noapte trupul obosit, dar nu se poate înălţa decât până la nivelul care rezonează cu vibraţia lui proprie.
Prin urmare, orice stare de extaz divin, de trezire spirituală etc., se face cu sprijinul direct al lui Dumnezeu. Este o trăire temporară, un imbold ca omul să se străduiască pe mai departe a se perfecţiona spiritual, ştiind acum ce pierde dacă nu o face. Toţi iluminaţii aşa păţesc, din toate religiile şi căile spirituale. Siluan Athonitul descrie foarte expresiv aceste ridicări şi coborâri de la Cer şi sfatul dat de Isus: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Cu alte cuvinte, rolul omului înduhovnicit este să trăiască ca un model printre semeni. Omul nu este înger, nu se poate menţine permanent în slava Cerului, care va rămâne un ideal în minte.
Când te “trezeşti spiritual”, cu cât te ridici mai sus ca vibraţie, cu atât viaţa este mai frumoasă, fără de griji sau probleme. Iar amintirea necazurilor şi suferinţelor pământeşti pare doar un vis. Totuşi, când revii la nivelul Pământului, toate aceste greutăţi reapar cu toată forţa, trezindu-te, de data asta în sens invers. Este “trezirea materială”. La nivelul terestru, ego-ul îşi face simţită prezenţa pregnant. Pe măsură ce îţi ridici vibraţia personală, ego-ul îşi pierde din putere, iar peste un anumit prag de frecvenţă, devine total neputincios. Este starea de eliberare de ego sau jivan-mukta.
Eliberarea de ego se poate traduce, simplu, prin eliberarea de gândirea compulsivă. Omul obişnuit rumegă tot timpul gânduri. E ca şi cum ţi-ai lăsa maşina în parcare cu motorul pornit. Este inutil şi neeconomic. Tot aşa funcţionează mintea. Eliberatul o foloseşte numai când este nevoie, iar în restul timpului nu gândeşte nimic. Este o tăcere preafericită. El îşi poate folosi oricând memoria şi imaginaţia, dar procesul gândirii nu mai este unul continuu, bezmetic, fără rost. Ego-ul generează singur o gândire repetitivă, fără utilitate. Spre deosebire de aceasta, gândirea orientată spre un scop clar este cea folosită de eliberaţi. Acest tip de gândire constructivă provine de la Spirit.
Foarte, foarte puţini oameni ajung la stadiul de jivan-mukta, adică îşi pot menţine tot restul vieţii vibraţia înaltă chiar şi când revin printre oameni. Restul iluminaţilor au mult de lucru cu ei înşişi pentru a retrăi acele stări extatice şi a nu mai fi afectaţi de realitatea telurică. Niciun discipol direct al lui Sri Ramakrishna nu a fost lipsit de trăirea, măcar o dată, a stării de samadhi. Dar după moartea acestuia, toţi au muncit din greu spiritual, şi-au continuat disciplina spirituală cu intensitate, afirmând că o fac pentru ca acele stări, oferite de graţia maestrului, să poată deveni ale lor proprii.
Idealul Divin pentru această planetă este ca omenirea să fie compusă din jivan-mukta, eliberaţi de ego. Acesta este proiectul la care El lucrează de mii şi milioane de ani şi care se apropie de final. Poate că nu în timpul vieţii noastre, dar în câteva sute de ani de acum înainte, sunt indicii că omenirea va atinge acest nivel ideal al conştiinţei. Şi atunci, lumea pământeană se va desăvârşi în glorie şi splendoare, de neînchipuit pentru mintea noastră de acum.
Răzvan A. Petre
23 noiembrie 2019