< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Ce înţeleg prin iluminare treptată?
„Totul e bine” versus „Totul e spre bine”
Iluminare relativă şi iluminare absolută
Convenţii neconvenabile
Nondualitatea deviază asaltul intelectual
Trezirea face parte din vis
Semne precursoare iluminării
Învăţătura fără învăţătură
Să împărţim agregatul uman în corp-minte, pe de o parte, şi Conştiinţă, pe de altă parte. Şi să convenim, de la bun început, că cel care se „iluminează” este corpul-minte. Conştiinţa este însăşi Lumina, care nu a dispărut niciodată, ci există din veşnicie. În Orient se spune că mintea obişnuită devine buddhică, putând acum să reflecte nealterat lumina lui Atman-Spiritul.
Mulţi afirmă că iluminarea vine brusc şi nici nu s-ar putea altfel, fiindcă nu poţi fi treaz şi să dormi în acelaşi timp. Este experienţa lor, pe care o extrapolează ca pe un adevăr universal.
În schimb, eu am afirmat – în acord cu unii iluminaţi, nu foarte mulţi, cum ar fi Andreas Müller – că iluminarea se poate strecura şi treptat, nebăgată în seamă. Şi, adaug acum, acest lucru este posibil numai într-un ego sattvic, sau relaxat, degajat, liniştit (vezi şi articolul „Conştiinţă-de-sine versus Conştienţă”). Acest ego se împacă treptat chiar cu ideea propriei dispariţii şi, astfel, ea nu va mai fi la fel de dramatică, dureroasă, ci aşteptată şi mai uşor de tolerat.
Această relaxare poate fi indusă minţii când eul a obosit să tot lupte. Dar poate fi favorizată şi de ideile nondualiste.
Când mă focalizez pe teza nondualistă că Totul e Conştiinţa divină care experimentează de toate prin intermediul fiinţelor şi obiectelor şi fenomenelor, atunci îi intuiesc implicaţiile în oricare aspect. E mai mult decât o simplă înţelegere intelectuală, e o intuiţie. (Intelectul percepe doar logica formală, coerenţa înlănţuirii de idei nondualiste. Intuiţia validează adevărul.)
Pe de altă parte, mi-aş dori să nu mai fie nevoie să mă concentrez în mod special la nondualitate, ci să am o trăire directă, fără intermediul minţii. Aceea ar fi iluminarea sau trezirea, fiind de natură energetică.
Prin urmare, fac o diferenţă clară între intuirea profundă, dar căutată, voluntară, şi trăirea directă, continuă şi fără niciun efort. Desigur, accept că a doua este cea cu adevărat profundă, imediată.
Mulţi iluminaţi spun că, după iluminare, singurul lucru care s-a schimbat cu adevărat este că sunt total împăcaţi cu ceea ce li se întâmplă. Nu dispar problemele, nu dispar necazurile şi emoţiile neplăcute, dar există mereu sentimentul că totul este bine. Asta simt şi eu, chiar fără a fi iluminat. De aceea spuneam că, uneori, iluminarea poate fi un proces treptat.
< Sus >
Aş vrea să subliniez imensa diferenţă dintre afirmaţiile „Totul e bine” şi „Totul e spre bine”. A doua este o afirmaţie pozitivă cu care ne încurajăm, ne dăm speranţe că viitorul va fi mai bun decât prezentul; merită să suportăm necazurile de acum, fiindcă pregătesc bucuria de mai târziu.
Din contră, „Totul e bine” onorează prezentul, recunoaşte că totul este DEJA bun, indiferent cum ne-ar părea nouă – trist sau rău sau neplăcut. Este o intuiţie inefabilă, venită de dincolo de minte. Mintea va spune, normal, că n-are cum să fie totul bine, ci anumite lucruri stau prost şi ar putea, eventual, deveni mai bune cândva.
Prin urmare, cele două afirmaţii se bat cap în cap, nu le putem rosti simultan sau alternativ. Fie o credem pe prima, fie pe a doua. Sau pe niciuna, desigur.
Afirmaţia „Totul e spre bine” sau „Totul va fi bine” se justifică, poate, prin faptul că, privind retrospectiv, uneori ne dăm seama că ceea ce ni s-a părut rău la un moment dat, a condus la situaţia prezentă, cu care suntem relativ mulţumiţi.
Dar asta nu înseamnă că totul e spre binele personal întotdeauna, ci mai degrabă că „totul se împleteşte perfect ca să urmeze ceea ce urmează” sau că „totul se întâmplă aşa cum se întâmplă şi nu poate fi altfel”. Acestea din urmă sunt afirmaţii nondualiste, fără nicio conotaţie pozitivă sau negativă. Ele reliefează inteligenţa Naturii divine, care nu este personal-umană.
Faptul că ne aflăm acum şi aici, în această condiţie şi situaţie, este urmarea necesităţii sau Voii divine. Tot urmarea necesităţii era şi starea „deplorabilă” din trecut. Lucrurile nu se întâmplă ca să ofere o satisfacţie sau o durere „persoanei” noastre. Plăcerea şi neplăcerea alternează în mod natural. Divinitatea experimentează prin trupul nostru orice vrea Ea să experimenteze. În trecut, poate că experimenta răul, iar acum, binele. Sau invers. Omul nu este favorizat de Divinitate, nu mai mult decât o furnică, de exemplu. În Natură nu există superior şi inferior, ci totul face parte din Organismul unic universal.
Înţelepciunea populară spune că „roata se învârte”, sau că „după ploaie, iese soarele”. Astfel de afirmaţii ne pot îmbărbăta în situaţii grele. Dar, dacă e adevărat că „roata se învârte”, atunci acum, când suntem mulţumiţi de viaţa noastră, ar trebui să ne pregătim sufleteşte, fiindcă va urma ceva rău. Vedeţi că aplicăm înţelepciunea populară numai când şi cum ne convine?! Eul se foloseşte de dictoane înţelepte şmechereşte.
De multe ori, se pare că eul e făcut să prefere spontan ceea ce i se întâmplă. Ar fi un mecanism divin prin care suferinţa e diminuată. Alteori, eul e făcut să sufere chiar şi în situaţii altminteri bune. Şi acesta e tot un mecanism divin de a experimenta insatisfacţia într-un context de altfel benefic. Toate sunt experienţe divine neîngrădite şi aparent haotice prin acest corp-minte, care nu ne aparţine „nouă”, ci Divinului.
„Noi” suntem tot un experiment. Adică senzaţia de a fi o persoană separată poate lipsi din trăirea vieţii. Şi chiar lipseşte – când apare iluminarea sau eliberarea de eu.
În acest corp-minte se instalează în mica copilărie impresia de liber-arbitru, pe care am putea-o numi şi „eul care se simte separat de restul lumii”. Să comparăm liberul-arbitru cu o fierbinţeală la cap. Trezirea INSTANTANEE ar fi ca o scădere bruscă a temperaturii până la zero grade Celsius. Dar, în alt caz, temperatura poate începe să scadă TREPTAT, inducând corpului-minte senzaţia înfrigurată că îşi pierde pe lună ce trece din voinţa liberă.
Într-o imagine plastică, asta ar fi ca şi cum Stăpâna Conştiinţă îşi anunţă telefonic venirea acasă, iar servitoarea Minte începe să nu-şi mai facă de cap cu gândurile de prin vecini. Anunţul apariţiei Stăpânei aduce ordine în casă şi mintea i se supune, respectuoasă. Când Ea lipsea, era multă brambureală.
Acest proces de durată este o iluminare „relativă” şi face obiectul practicilor şi învăţăturilor nondualiste, care sunt ca o compresă cu apă rece pusă pe capul încins de pseudo-libertate. Când liberul-arbitru a îngheţat şi este neputincios, atunci se instalează iluminarea „absolută”.
< Sus >
Am convenit mai sus că cel care se „iluminează” este corpul-minte, Conştiinţa fiind însăşi Lumina. Obiecţia logică la această convenţie ar fi că, după Trezire, mintea-corp continuă să manifeste cam aceleaşi tipare psiho-emoţionale, mentale şi comportamentale. Practic, nu se vede nicio „iluminare” a corpului-minte. Este nevoie de o muncă spirituală ulterioară care să îmbunătăţească funcţionarea acestuia, cu sprijinul noii viziuni – lucrare numită întruchiparea iluminării sau a Conştiinţei divine.
E adevărat şi că, în cazul iluminării produse prin aportul lui Kundalini, se pot produce transformări rapide şi spectaculoase în structura profundă a corpului-minte. Totuşi, în situaţia obişnuită, când Kundalini Shakti nu este angrenat intens, rămâne destulă muncă pentru „întruchiparea” iluminării. Ba chiar şi cu Kundalini, tot există multe fenomene trupeşti şi sufleteşti noi ce trebuie asimilate, integrate şi îmblânzite.
În opoziţie cu convenţia amintită, alţi iluminaţi nu vorbesc despre dispariţia eu-lui corporal, ci preferă să se refere la lipsa de identificare cu eul. Eul este considerat necesar funcţionării corpului-minte. În schimb, Conştiinţa este cea care nu se mai identifică cu acest corp-minte. Deci eul ar face parte integrantă din corpul-minte, nu poate dispărea, la fel cum, dacă am scoate o rotiţă dintr-un ceasornic, nu i s-ar mai învârti limbile. Eul nu ar fi o iluzie mai mult decât este corpul-minte.
Astfel, eu-lui i se dă dreptul la existenţă, iar accentul se pune acum pe dez-identificarea cu el sau detaşarea de corpul-minte. Un proces care, bineînţeles, poate fi dirijat prin spiritualitate sau prin psihoterapii sau alte metode de îmbunătăţire umană, care îi aduc aminte Conştiinţei cine este Ea cu adevărat. Iar asta înseamnă că admitem anumite limite pentru Conştiinţa divină – ceea ce pare cam ilogic, nu-i aşa?!
Concluzia este că, oricum am pune problema, tot ajungem la contradicţii şi paradoxuri. Mintea dualistă nu poate descâlci acest mister. Şi asta, poate, tocmai din cauză că împarte omul în două: în corp-minte şi Conştiinţă...
Deci unii susţin că fenomenul iluminării se referă la corpul-minte care se trezeşte la lumina Conştiinţei. Ar exista nişte filtre trupeşti care obturează această lumină, de care corpul-minte trebuie să se debaraseze, şi astfel structurile egotice se dizolvă. Alţii spun, dimpotrivă, că iluminarea ar consta în non-identificarea Conştiinţei cu corpul-minte. Conştiinţa este, într-un fel misterios, hipnotizată să uite cine este şi să experimenteze viaţa fizică, ca şi cum ar fi singura realitate. Iar când vraja hipnotică se destramă, Realitatea se revelează automat.
Din alt punct de vedere, unii susţin că iluminarea este un fenomen brusc, pe când alţii spun că poate apărea treptat.
Aşadar, deşi trăiesc nemijlocit iluminarea, iluminaţii nu ştiu nici ei ce se întâmplă. Nu pot explica cum a dispărut senzaţia de eu şi nici ce este aceasta. Or, dacă nu ştim exact despre ce fenomen vorbim, oare putem pretinde că deţinem metode de a atinge trezirea?! Şi cine o va atinge: corpul-minte sau Conştiinţa iluzionată? Sau nu contează deloc teoria, decât realizarea practică?!
Evident, ne învârtim în jurul cozii. Aşa se întâmplă când ne folosim mintea la o chestiune care o depăşeşte structural. Şi de aceea, putem ţinti nondualitatea din orice unghi, fără însă a reuşi decât un contact tangenţial. Parcă ar avea o platoşă impenetrabilă ce deviază orice asalt intelectual.
Desen ambivalent
< Sus >
Când visezi, joci rolul unui personaj dintr-un film oniric. La un moment dat, acest personaj şi-ar putea propune să se trezească la realitate. Pentru el, „realitatea” face parte din acelaşi vis, eventual, schimbând decorul şi rolul. Însă trezirea nu stă în puterea personajului din vis, ci a creierului care visează.
Poate visul să oblige creierul să se trezească? Sau, dimpotrivă, pregătindu-se subliminal de trezire, creierul îl determină pe personajul oniric să spună „Vreau să mă trezesc acum”?
Cu alte cuvinte: este capabilă iluminarea „relativă” să provoace sau să grăbească iluminarea „absolută”? Ce eficienţă pot avea practicile spirituale pentru atingerea nondualităţii, aşa cum proclamă învăţătorii? Am abordat acest subiect şi în articolul, „Două ego-uri, aceeaşi idee”.
Cred că iluminarea nu apare ca urmare a ceea ce face sau nu face omul. Adică nu se pot da reţete universal valabile. Contextul în care apare este strict individual. Cineva se poate ilumina ulterior unei practici oarecare, dar în mod clar, fără legătură cu ea ori chiar în ciuda acesteia (când este inadecvată). Sau se poate ilumina chiar în timpul acelei practici corect realizate, ceea ce îl poate face să creadă că este efectul ei. Sau poate apărea fără ca omul să fie interesat de subiectele spirituale, ceea ce ne poate face să credem că nu ar fi nevoie de nicio practică.
Mintea-corp este un instrument orb, animat de Conştiinţă. Iar spiritualitatea, folosindu-se de acest instrument, nu poate obţine decât ceea ce este deja intenţionat de Conştiinţă şi doar intermediat de corpul-minte.
Prin urmare, nu se poate trage nicio concluzie din aceste cazuri particulare. Fiecare caz este unic şi irepetabil. Şi există argumente pentru orice ipoteză. Ambiguitatea nu va fi niciodată rezolvată. Credinţa într-un scenariu sau altul este, pur şi simplu, o slăbiciune a minţii umane. Mintea caută mereu să simplifice o realitate fascinant de bogată şi variată. Mintea Divină, dimpotrivă, face ca totul să fie unic şi irepetabil.
Poate că soluţia la aceste întrebări fără răspuns ar fi să nu mai împărţim fiinţa umană în corp-minte şi Conştiinţă. Să privim totul ca un întreg. Şi să nu mai dorim explicaţii, înţelegând că şi trezirea spirituală face parte din acelaşi vis...
Dar ca să putem face toate acestea, ar trebui să nu mai existe un eu, deja! Atâta timp cât ne credem o entitate separată, vom simţi nevoia de certitudini mentale şi siguranţă fizică. Şi vom căuta să privim realitatea cu suspiciune, gata să ne apărăm împotriva vreunei agresiuni. Vom strânge informaţii preţioase ca să ne protejăm de orice. Asta face cunoaşterea, ne oferă o posibilă protecţie. Şi speranţa de fericire personală. Din aceste motive parcurgem aceste rânduri, nu-i aşa...?!
Sau poate că ceva misterios ne-a împins să găsim taina vieţii. Acest ceva misterios ne conduce către Trezire. Desigur, ne poate trezi imediat şi fără drept de apel. Dar se pare că preferă să ne pregătească, să ne ofere o anumită „calificare spirituală”. Se cunosc multe cazuri în care Trezirea – poate „necalificată” – a creat tulburări psihice, dificultăţi de adaptare, înţelegeri greşite şi comportamente ciudate.
Iată că Spiritul te tratează cu iubire şi respect, deşi „persoana ta” nu există. Există doar un organism şi tipare psiho-mentale botezate cu numele tău din buletin. Aparent, există o persoană, dar e goală. Conştiinţa care o animă este un vid absolut. Iar acesta e chiar Spiritul...
Nondualismul spune că nu există cauzalitate, ci doar un joc al corelaţiilor aparente. Spiritualitatea spune că avem liber-arbitru pentru a ne îmbunătăţi uman. Cele două afirmaţii nu se contrazic neapărat, ci sunt valabile în cadrul lor de referinţă, în paradigma nondualistă sau, respectiv, în cea dualistă.
În cadrul dualist, omul este un demiurg făptuitor. În cadrul nondualist, nu există niciun făptuitor nicăieri, ci totul „se face” de către Nimicul-Tot. Sunt viziuni ce nu pot fi conciliate şi nici nu trebuie amestecate. Cel iluminat vede lumea în mod limpede nonduală. Cel neiluminat o vede prin ochelarii dualişti.
Astfel, se pare că am trasat o graniţă clară între iluminare şi neiluminare. Oare există aşa ceva? Sau anumite atribute ale iluminării pot fi regăsite şi la ceilalţi oameni neiluminaţi?
Să presupunem că ne aflăm într-un scenariu în care viaţa ne apropie treptat de idealul iluminării. Oare putem depista nişte semne clare că ne aflăm pe această traiectorie şi ne vom trezi în curând? Cei deja treziţi, analizându-se retroactiv, ne sugerează nişte posibile indicii, dar destul de vagi şi care, oricum, nu se potrivesc tuturor.
- Un posibil semn ar fi creşterea interesului personal faţă de subiectele "de suflet". Care se poate sprijini pe faptul că ai fost împins să-ţi simplifici viaţa. Ţi s-au redus stimulii artificiali care te îndepărtau de tine însuţi, de momentele de singurătate, introspecţie şi autoanaliză. De pildă, ai ajuns la un serviciu mai prost plătit, dar cu mai mult timp liber, cu colegi mai buni, cu mai multe satisfacţii umane şi profesionale. Sau ai îmbătrânit şi ai ieşit la pensie. Sau te-ai mutat la ţară. Sau ai dat peste o boală care te obligă la odihnă.
- Un alt posibil semn este că începe să te intereseze vastul domeniu al spiritualităţii. Desigur, asta are valoare numai în corelaţie cu alte semne. După cum spunea maestrul chinez Tung-shan:
„Discipolii sunt numeroşi ca firele de nisip din râul Gange şi, totuşi, niciunul nu a atins iluminarea; ei greşesc, fiindcă o caută pe o cale învăţată de la alţii”. (citat din cap.33 din „Perfect Brilliant Stillness”, de David Carse).
- Un alt posibil semn este – dacă te-a preocupat spiritualitatea şi nondualitatea – că nu mai eşti pasionat şi doritor să te trezeşti spiritual. Pare paradoxal şi contrar învăţăturilor, dar este un semn destul de clar. Iluminarea îţi este acum indiferentă.
- Un alt semn ar putea fi un dezinteres total pentru orice, aproape confundabil cu depresia, o pasivitate îngrijorătoare. Desigur, nu este obligatoriu să fie aşa de extrem şi nici să aducă automat iluminarea... Sau poate exista în preambulul iluminării un gen de nemulţumire, de inadecvare, de căutare înfrigurată. Care, iarăşi, nu e un semn cert...
- Noi, oamenii, avem obiceiul să idealizăm uşor, ne punem speranţele şi credinţa în anumite persoane sau obiecte sau chiar instituţii ori principii. Şi, invariabil, la un moment dat, vom fi dezamăgiţi. Dar tot nu ne convingem că fericirea noastră nu depinde de nimic exterior şi o luăm de la capăt cu poetizarea lumii. De-a lungul vieţii, avem parte de multe cicluri de iluzii-deziluzii, să zicem, din 5 în 5 ani. Ei bine, când se apropie iluminarea, acest interval se reduce, poate, la 5 săptămâni sau la 5 zile. Eliminăm într-un ritm mai rapid din subconştient tiparele mentale nocive sau doar înşelătoare.
Nu vom mai lungi lista cu posibile indicii pentru a nu le da speranţe deşarte celor care-şi doresc Trezirea. Unii iluminaţi ne atrag în mod foarte serios atenţia că starea de iluzionare este mult mai interesantă şi mai atractivă decât Adevărul. Trezirea reduce totul la zero, ceea ce poate fi greu de îndurat de către corpul-minte obişnuit cu spectacolul colorat al lumii. E ca şi când ţi s-a tras de sub picioare orice suport şi cazi într-un abis timp de 5 minute, care devin 5 zile, care devin 5 luni... Până la urmă, te obişnuieşti cu lipsa gravitaţiei şi a gravităţii lucrurilor.
Când atingi limita cea mai de jos a simplităţii, nu te mai impresionează toată bogăţia şi varietatea inepuizabilă a lumii, a întâmplărilor, a fiinţelor şi obiectelor; te detaşezi – atât de rău, cât şi de bine, atât de plăcere, cât şi de durere. Totuşi, nu înseamnă că nu te poţi bucura. Dimpotrivă, apreciezi orice lucru mărunt şi eşti recunoscător că poţi savura toată minunăţia lumii. Doar că îi percepi irealitatea, hipnoza şi, astfel, nu îi mai cazi victimă.
Este o stingere şi o nemişcare. O linişte fără soluţie. Libertatea de a sta degeaba, fără a te plictisi. Preţuirea egală a oricărui lucru, mărunt sau important. Iubirea impersonală, chiar pentru orice prostie. Fericirea fără motiv, dar nu a cuiva şi nelocalizată în trup...
< Sus >
Când vorbim de iluminare treptată, în mod tacit, recunoaştem faptul că expunerea la învăţătura nondualistă produce efecte spirituale concrete. Viziunea nondualistă ne modifică masiv filosofia de viaţă, ne rafinează gândirea, ne deschide sufletul, ne calmează psihicul. Toate astea sunt nişte efecte concrete, pe toate planurile fiinţei.
Înseamnă deci că nondualismul radical este, totuşi, o învăţătură, una neconvenţională. O învăţătură „fără învăţătură”, fiindcă nu are prescripţii de niciun fel, spre deosebire de celelalte învăţături spirituale. Tradiţional, se mai vorbeşte şi despre „poarta de intrare fără poartă” (gateless gate - lb. engleză). Iar unii nondualişti preferă să se autodenumească „dezvăţători”.
Cu alte cuvinte – prin simpla citire a ideilor nondualiste, prin dezbaterile şi conferinţele şi videoclipurile nondualiste, prin reflecţiile personale asupra acestor subiecte subtile – omul îşi facilitează accesul la o stare de conştiinţă superioară, dacă nu chiar la iluminare. Se poate spune deci că există cel puţin o „cale” către iluminare, dacă nu chiar mai multe.
Dar astfel contrazicem ce am spus în alte articole, că nu ar exista nicio cale, ci iluminarea este doar efectul Graţiei. Că iluminarea poate părea uneori ca fiind rezultatul unei practici, dar că relaţia cauzală este inversă: omul era deja predispus la iluminare şi a venit în întâmpinarea destinului prin atracţia către o cale spirituală sau alta. Dar că nu calea este importantă, ci aspiraţia spirituală, care vine de la Dumnezeu, odată cu predestinarea.
Ajungem astfel la o chestiune şi mai profundă ridicată de nondualiştii radicali şi anume falsa cauzalitate.
Dacă totul este o unică Fiinţă, înseamnă că tot ce există în Ea nu îi este străin şi nimic nu poate contraveni Voinţei Divine. Or, legea cauzalităţii pare să-I contravină, fiind un fel de voinţă alternativă. Conform ei, ar fi de ajuns să urmăm o cale spirituală autentică pentru a atinge iluminarea, nu să aşteptăm pomana Cerului. Dumnezeu trebuie să se supună propriilor legi ale cauzalităţii, nu este chiar despotic.
Dar ceea ce se percepe netăgăduit în iluminare este, dimpotrivă, că Dumnezeu este o Libertate totală, anarhie, haos. Desigur, fiindcă am ajuns la o contradicţie, înseamnă că raţiunea ne joacă feste. Pe undeva greşim, dar unde anume?
Rezolvarea este simplă. Trebuie să admitem că Voinţa divină şi cauzalitatea formează o unitate solidă. Mintea umană este dualistă şi le vede ca diferite. De aceea, în teoriile omeneşti prevalează fie relaţiile clare de la cauză la efect (rigoarea ştiinţifică), fie Voinţa divină cea tainică (misticismul). Niciodată ele nu pot fi împăcate pe tărâmul raţiunii, care este duală prin definiţie. Dar în realitatea absolută, Voinţa divină este totuna cu Cauzalitatea.
Chiar şi când asistăm la miracole inexplicabile, acolo există o cauzalitate subtilă, acţiunea unor forţe invizibile. Nimic nu poate apare în Creaţie fără o cauză. Asta e legea. Pe de altă parte, totul este urmarea Voinţei divine absolut libere, acauzale. Am putea spune, paradoxal, că manifestarea în timp a Veşniciei haotice este strict deterministă. Voinţa divină domneşte peste Eternitate, iar Cauzalitatea domneşte peste Timp.
Aşa cum am explicat în alte articole, cele două axe sunt perpendiculare. Cât timp ne aflăm pe una dintre axe, n-o vom vedea pe cealaltă şi vom deveni dogmatici, partizanii doar unei teorii. Soluţia ar fi să ne plasăm undeva între axe şi astfel vom valida atât Timpul, cât şi Veşnicia. Şi Cauzalitatea, şi Acauzalitatea.
< Sus >
Răzvan A. Petre
21 mai 2023