< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Programatorul divin | Ego-ul oglindeşte haosul divin | Învăţăturile spirituale au fisuri | Feliem pâinea cu acul | Diferenţa dintre Avidya şi Maya şi Lila
Vechii înţelepţi indieni spuneau că universul este un joc divin (lila). Savanţii de astăzi (de pildă, Neil deGrasse Tyson) spun că universul este o simulare pe computer sau un joc video. Este aceeaşi idee, înfăţişată în alţi termeni. Vizionarul Elon Musk spune că în viitor, tehnologia va fi atât de performantă, încât jocurile video nu vor putea fi diferenţiate prin nimic de realitate. Deci, poate că şi noi suntem personaje într-o realitate simulată pe un computer cosmic.
Cam asta afirmă şi nondualismul. Există o singură Fiinţă care se împarte în nenumărate puncte de conştiinţă şi pe care tot Ea le face să uite că sunt părticele din Divinitate. Unica Fiinţă se transformă astfel în personajele unui joc video. În acelaşi timp, o parte din Ea rămâne pe poziţia de jucător.
Diferenţa între jocul cosmic (lila) şi un joc video obişnuit este că în al doilea caz, programul este făcut dinainte, iar jucătorul are un număr limitat de opţiuni, conform programării iniţiale. În schimb, jocul cosmic, pe lângă programarea iniţială, are parte şi de update-uri permanente chiar în timpul jocului. Programul se îmbunătăţeşte singur permanent, ţinând cont atât de istorie, cât şi de opţiunile personajelor din prezent. Se autoreglează şi se îmbogăţeşte în mod absolut liber.
Captură de ecran dintr-un joc video...
Aşa că, dacă apar surprize în rolul personajului pe care-l jucaţi, să nu vă miraţi. Aţi fost updataţi. Iar dacă vă apar nişte percepţii extrasenzoriale, înseamnă că aţi fost chiar upgradaţi. Faceţi parte dintr-un joc. Dar sunteţi chiar Divinul, deghizat într-un personaj video mai mult sau mai puţin stupid.
Spre deosebire de celelalte personaje animate, oamenii din acest joc video poartă nişte ochelari de realitate augumentată (A.R.) numiţi „ego”. Şi fiecare ego pune pe prompter o poveste diferită, legată de ceea ce vede şi simte în faţa ochilor. Scriptul nu e făcut de Programatorul jocului, ci este un algoritm bazat pe istoria personală şi pe diverse input-uri aleatorii (precum funcţionează motorul de căutare YouTube, care ne propune diverse recomandări de filme bazate pe istoria căutărilor şi a vizionărilor).
Faptul că omul e ca un personaj într-un joc video nu ar fi chiar atât de greu de observat. Dar pe ochelarii A.R., ego-ul trimite mereu mesaje de genul: „Nu e de joacă! Eşti în pericol! Aceasta nu e o simulare, ci o alertă reală! Viaţa nu-i un joc, poţi muri oricând dacă nu controlezi situaţia!” Bietul personaj, n-are timp să se dezmeticească, să se uite mai atent la ambient şi la evenimente – fără ochelari. Să observe că toate sunt doar nişte animaţii reuşite. Va crede ce-i spune ego-ul ăsta, care stă nedezlipit de el.
Pe ochelarii ego-ului apar mereu comentarii inutile
< Sus >
Am scris în articolul „Sunetul Creaţiei, sunetul distrugerii” despre revelaţiile divine ce spun că la început exista numai Haosul. Apoi el s-a autorganizat şi a apărut Dumnezeu Creatorul sau Mintea cosmică AUM. Acest Dumnezeu aduce tot mai multă ordine în jurul Lui, iar Creaţia este tocmai rodul ordinii divine. Nu ar putea exista Creaţia fără legile cosmice care o ordonează. În acelaşi timp, Dumnezeu înghite în permanenţă haosul din jurul Său.
Această imagine însă are un defect: ea vorbeşte în termeni de timp şi spaţiu. Ştim însă că Divinitatea există în veşnicie şi infinit. Prin urmare, ar fi mai exactă afirmaţia că Haosul coexistă cu Ordinea în sânul Divinităţii (Sursei sau Originii).
Deşi Creaţia este rezultatul ordinii, din când în când ar putea apare impulsuri de haos, venite din aceeaşi Divinitate. Învăţăturile spirituale ne prezintă numai latura raţională, logică şi ordonată a lumii. Dacă vrem să găsim o explicaţie pentru suferinţele noastre, oricând putem să ne găsim propria greşeală sau pedeapsa karmei sau vina unor vrăji ori blesteme etc. Omul este însetat de sens.
Se pare însă că există şi o latură absolut haotică, care intervine punctual şi pe neaşteptate. După acel moment, intră automat în funcţiune reparaţia dumnezeiască, pentru a reface ordinea „stricată”.
Este precum într-un furnicar. Milioane de furnici lucrează sincronizat pentru a clădi tuneluri şi săli. Dar, la un moment dat, apare o surpare sau intră nişte apă care le deteriorează templul. Imediat soseşte la locul catastrofei un regiment de furnici harnice, care repară stricăciunea în câteva minute. Cam aşa acţionează şi Divinitatea.
Învăţăturile spirituale arată numai spre Ordinea universului. Neoadvaita (iniţiată de Tony Parsons) punctează mai mult Haosul divin. După cum spune el, ordinea lumii este aparentă. Adăugăm noi că este şi obligatorie. Altfel nu s-ar putea organiza lumea. Sus există şi haos, imprevizibilitate, şi în privinţa asta nu se poate face nimic, pentru că este un haos ce coexistă în Divinitate. Se poate doar repara ce, uneori, strică el.
Oare noţiunea fizică de entropie este sinonimă cu haosul divin? Entropia slujeşte schimbării formelor creaţiei, nu la distrugerea ei. Nu are nicio legătură cu haosul divin. Poate doar găurile negre din adâncul cosmosului să aibă legătură cu acesta.
După cum sugerează unele revelaţii (Guy Needler, Scarlat Demetrescu), haosul divin reprezintă 99% din Origine şi abia 1% constituie Ordinea divină. Nu e vorba că haosul ar fi mai potent decât ordinea, ci doar că nu va putea fi niciodată eliminat complet. Creaţia este produsul ordinii. Dar acel haos picurat intermitent (cam cât 1%) este sarea şi piperul. Fără puţintel haos, ar fi o mare plictiseală, probabil.
Fiinţa umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, omul conţine un ego. Ego-ul este oglindirea haosului divin. El se opune, din programare, impulsurilor de ordine divină, este mereu pus pe invers faţă de voinţa spiritului. Paradoxal, însă, ego-ul pretinde că doreşte controlul evenimentelor şi previzibilitate şi evitarea suferinţei. Desigur, efectul este tocmai invers: tocmai aşa apare suferinţa umană. Ce ascunzătoare perfectă pentru haos! Dacă ar fi fost evident că ego-ul este haos deghizat, toată lumea l-ar fi alungat. Ar fi spus „Stop joc! Afară cu impostorul!”.
Iată însă că lucrurile stau pe dos. Lumea este subjugată de ego şi de aceea vedem atâta haos în jur. Acţionează, desigur, şi forţa contrară a ordinii, care repară în continuu distrugerile provocate de ego-ul oamenilor. Fără intervenţia divină, civilizaţia noastră ar fi dispărut de mult.
Învăţăturile spirituale sunt vârful de lance al luptei pentru fericire. Dar ele nu-şi propun desfiinţarea definitivă a haosului (considerat de unii a fi „răul”), ci crearea unei ordini locale cât mai perfecte. Ordinea locală perfectă apare numai prin iluminarea fiinţei umane. Iluminarea înseamnă alungarea haosului din om. Atât şi nimic mai mult. Dar chiar şi după ce omul este iluminat, tot rămâne posibilitatea ivirii unui imbold egotic de scurtă durată. Poate tot cu o probabilitate de 1%.
< Sus >
Când încerci să abordezi transcendentul prin logică, vei ajunge, inevitabil, într-un punct mort. Raţionamentul va avea o fisură. Asta au observat toţi marii gânditori. Şi, pentru a-şi păstra adepţii, „a nu-i sminti”, cum spun duhovnicii ortodocşi, au găsit diverse tertipuri de a ocoli fisura.
Religiile pun la bază credinţa, căreia nici nu-i pasă de logică. Iar în vremurile mai tulburi, ideologiile se impuneau cu forţa, prin frică.
Învăţăturile mai sofisticate, precum buddhismul sau kaballa, când ajung la o astfel de fisură, introduc noi şi noi concepte şi, astfel, materialul devine şi mai stufos. Puţini vor reuşi să-l parcurgă integral şi să-l înţeleagă, darămite să-l mai analizeze critic şi încă să-l nege.
Eu însumi, în raţionamentele pe care le construiesc, când constat că am ajuns într-o fundătură logică, mă refugiez în spatele ideii de paradox divin. Şi este adevărat că Divinitatea conţine ambele opuse, deci trebuie să ne împăcăm atât cu logica, cât şi cu fisurile în logică.
Isus, în mesajele şi cărţile pe care i le-am tradus, îmi dă impresia că, uneori, când afirmaţiile sale ar putea fi contrazise de ceva ce tot el a spus cu altă ocazie sau când ajunge la o tautologie, ne deturnează atenţia prin câteva întrebări retorice.
Singura teorie fără fisură logică este neoadvaita, nondualismul promovat de Tony Parsons şi alţii. El chiar spune că este ceva nou în peisajul spiritual, ceea ce eu explic prin faptul că toate celelalte au fisuri logice. Desigur, anumite elemente similare găsim şi la Shankaracharya sau alţii, dar, de obicei, ele sunt omise sau se pierd în cadrul tradiţiei mai vaste.
Tony vine cu un suflu proaspăt, radical, simplu şi inedit în peisajul occidental, cel puţin. Adevărul este înfăţişat în forma sa pură, fără compromisuri logice, deşi concluzia poate să dezamăgească. Însăşi Tony admite că teoria sa nu este de niciun folos pentru căutătorul spiritual! Este un magazin gol, care lasă să moară de foame pe orice căutător.
În ciuda sau tocmai datorită acestui acestui fapt, unii se iluminează doar ascultând acest mesaj, fără nicio practică spirituală. Mintea cade de la sine, fiindcă se simte inutilă, nu are ce înţelege şi nu are cum să te ajute "să ajungi la Dumnezeu". Spre deosebire de învăţăturile spirituale clasice, acest mesaj elimină din start nenumăratele completări, avertismente, excepţii pe care învăţăturile trebuie să le adauge atunci când sunt greşit înţelese de ego. Şi mereu va exista riscul ca ego-ul să priceapă anapoda spiritualitatea. Nu riscul, ci chiar certitudinea. Datoria ego-ului este să te deturneze de la înţelegerea spirituală corectă.
În neoadvaita, ego-ul cade de la sine, nemaifiind hrănit, nemaidându-i-se importanţă pentru „dobândirea” iluminării. De la Tony s-a molipsit Jim Newman, iar de la Jim s-a molipsit Anna Brown. Sunt mai multe exemple în articolul cu iluminaţii neoadvaita (o adaug acum şi pe nou-venita Naho Owada). Cum se explică?
Se explică prin faptul că acel conferenţiar este un suport sau releu pentru o transmitere energetică, care produce modificări în psihicul auditorilor. Este adevărat că publicul este foarte redus, dar vor rămâne să-l asculte numai cei deja receptivi la acea energie şi care apreciază onestitatea totală a conferenţiarului, precum şi coerenţa perfectă a mesajului. Cei nepregătiţi vor fugi de aici, atraşi de mesaje mai apropiate de chestiuni concrete.
Când văd ce întrebări paralele cu calea spirituală pun unii elevi ai „Cursului de miracole” sau altor învăţături nondualiste, îmi dau seama că n-au înţeles nimic din nondualitate. De fapt, este şi greu să înţeleagă ceva din atâtea fraze stufoase, laconice şi misterioase. Lor le-aş recomanda să urmărească neoadvaita, măcar pentru a se clarifica mental asupra nondualităţii, care n-are nicio legătură cu problemele lor personale.
Şi în celelalte căi spirituale dualiste, progresul se produce tot pe cale energetică, venind de Sus. Învăţăturile sunt doar modalităţi de a menţine interesul căutătorilor, de a le da ceva interesant de făcut (o mantră, un ritual, o rugăciune, o vizualizare, o acadea spirituală) în timp ce sunt modelaţi de energia divină. Fiecare om are specificul său şi de aceea sunt nenumărate căi şi abordări spirituale, pentru ca oricine să se poată agăţa de ceva atractiv şi să rămână în sfera de influenţă energetică benefică.
Pe de altă parte, nu putem nega rolul practicii individuale pentru o anumită dezvoltare personală. Mintea, când este lucrată într-un anumit sens, se transformă. De pildă, numai prin exersare constantă poţi învăţa să cânţi la un instrument, nu este de ajuns urechea muzicală. Însă aici ne referim la iluminare, acest fenomen misterios de ieşire din Iluzia cosmică.
Va prefera neoadvaita numai cine caută Adevărul nediluat, în esenţă tare. Vor fi puţini, de obicei vechi căutători pe alte căi. Majoritatea oamenilor au alte preferinţe, vor adevărul amestecat cu puţină iluzie. Nu e ceva greşit. Fiindcă nici Iluzia cosmică, Maya, nu este greşită. Totul este aceeaşi Divinitate.
< Sus >
Neoadvaita nu a apărut ca să înlocuiască vechile tradiţii nondualiste, ci, poate, ca să acopere nevoia de logică perfectă a căutătorilor ce vor să ajungă la Adevărul ultim. Dacă alte căi spirituale fac unele compromisuri cu lipsurile şi limitele minţii umane, omenirea a ajuns la nivelul de conştiinţă când are pretenţia ca, măcar la acest nivel, să nu apară fisuri logice.
Doar că raţionamentul perfect aduce şi concluzii nedorite. De pildă, dacă nu există timp, atunci cum ar putea exista cauzalitate?! Prin urmare, nimic nu are un scop anume. Evoluţia şi scopul au nevoie de timp, care nu există în nondualitate. Concluzia neoadvaita este că existenţa nu are niciun scop şi nimic nu evoluează. Deşi poate exista o aparenţă de cauzalitate şi evoluţie, ele sunt doar o iluzie, ca întreaga manifestare creată. Din perspectiva absolută, totul este simultan şi nu se întâmplă niciodată nimic.
Această concluzie vine în flagrantă contradicţie nu numai cu alte învăţături spirituale, ci cu însăşi percepţia omului. Omul e însetat de sens, nu de nonsens. Acceptând concluziile neoadvaita, ieşim cu totul din normalitate şi din logică. Adică, am plecat de la neacceptarea compromisurilor de logică şi am ajuns la pierderea logicii. Iată un alt paradox divin!
Este clar că nondualitatea nu are nicio legătură cu logica, cu mintea umană, nu poate fi descrisă şi nu poate fi explicată şi nu aduce nicio cunoaştere suplimentară a creaţiei. Şi atunci, de ce unii oameni sunt iluminaţi, prin Graţie, şi trăiesc direct nondualitatea? Este o stare de fericire permanentă şi stabilă, necondiţionată de evenimentele vieţii, ce se desfăşoară în paralel. De ce?
Pentru că numai datorită nondualităţii au putut apare învăţăturile spirituale care îndeamnă oamenii către o mai mare unitate şi iubire. Unitatea şi iubirea şi fericirea şi libertatea sunt stări nonduale, dar se pot simţi, la un nivel mai redus, şi în cadrul Creaţiei duale.
Când analizăm nondualitatea cu mintea este ca atunci când am vrea să tăiem o pâine în felii frumoase, dar folosind un simplu ac. O putem înţepa într-un milion de puncte, dar tot nu vom obţine feliile dorite.
Tony Parsons spune că viaţa NU are sens şi scop. Aparent, contrazice tot ce spun alţi învăţători. Înţelepţii spun că scopul creaţiei este ca Creatorul să afle mai multe despre El însuşi, să înveţe din fiecare experienţă a creaturilor ignorante. Ele trebuie să fie ignorante pentru a crea nişte experienţe inedite faţă de cele deja cunoscute de Atotcunoscătorul.
Dar tocmai aici mintea găseşte un paradox. Din moment ce Creatorul le ştie pe toate, ce ar mai putea afla prin intermediul unei biete creaturi? Şi, desigur, nu putem găsi niciun răspuns mulţumitor. Mintea este complet depăşită. De aceea, am putea spune că, practic, afirmaţia “există un scop, dar de neînţeles” nu diferă fundamental de afirmaţia “nu există niciun scop”.
Sau, am mai putea spune, din poziţie dualistă, că una este că Divinitatea ştie toate scenariile dinainte, dar alta este ca o creatură să experimenteze un scenariu pe cont propriu. Cu alte cuvinte, teoria nu este totul, ci numai practica o transformă într-un adevăr trăit.
Să folosim o analogie. Să presupunem că un muzician care compune melodii de relaxare, ce aduc ascultătorului plăcere şi fericire, îşi pune muzica la dispoziţia oricui, gratuit, pe YouTube sau pe SoundCloud sau pe altă platformă (chiar există asemenea muzicieni!). Este evident că el nu are niciun scop pragmatic. Totuşi, cu fiecare nouă melodie, îşi îmbogăţeşte priceperea artistică, vrând-nevrând.
Aşa este şi cu Dumnezeu. El creează lumea şi creaturile din pură fericire şi pentru fericirea lor, care este şi a Sa. Nu are nevoie de nimic, căci este complet în sine. Dar prin acest exerciţiu, devine tot mai experimentat în actul creaţiei. Astfel, jocul creaţiei devine tot mai complex şi mai frumos.
În cartea mea “Modelul psihicului uman normal şi paranormal”, vorbeam de cele două axe filosofice perpendiculare (separate): prima, axa cauză-efect, iar a doua, axa mijloc-scop. Creaţia nu are un scop pragmatic, dar are un efect benefic asupra Creatorului. Uneori, mintea poate amesteca cele două axe şi să confunde un “efect” cu un “scop”.
< Sus >
MAYA este iluzia cosmică, care
creează aparenţa lumii materiale, obiective. Este jocul prim, apărut în sânul
Absolutului.
Teoria cuantică afirmă, în acord cu spiritualitatea orientală, că totul este un imens câmp infinit, din care particulele apar ca nişte valuri la suprafaţa oceanului. Ceea ce noi percepem ca fiind obiecte disparate sunt nişte astfel de valuri (numite singularităţi în teoria cuantică). Realitatea fundamentală este acest ocean fără formă, dar cu un potenţial creator infinit. Realitatea aparentă este cea a obiectelor cu formă, care se înfăţişează astfel numai creaturilor. Creatorul este însuşi oceanul, care nu-i separat de valurile pe care le creează din Sine.
Iluminarea înseamnă să simţi direct, nu intelectual, că totul este real şi ireal în acelaşi timp (ocean şi valuri). Ignoranţa (avidya) înseamnă să simţi pe jumătate, anume că totul ar fi numai real (valuri, fără ocean).
Fizica cuantică specifică foarte clar: există dualitatea undă-particulă (real-ireal). Atunci când observăm intenţionat materia elementară, ea se comportă ca particulă, iar când nu o observăm, măsurările ulterioare arată că s-a comportat ca o undă sau câmp de energie.
Deci, fundamental, lumea este o vibraţie (câmp), şi numai aparent, „de dragul nostru”, ni se înfăţişează ca structuri disparate, separate. Fiindcă noi înşine ne percepem ca indivizi separaţi şi ne ruşinăm de nuditate, precum Adam şi Eva, materia ni se arată tot sub o formă îmbrăcată, din „pudoare”. Sau poate din şiretenie...
* * *
AVIDYA este
ignoranţa omului (corpul-minte) de a se crede o persoană separată de
restul. Acesta-i ego-ul, un joc secund. Este o iluzie de gradul doi, care însă
poate dispare prin iluminare, şi atunci rămâne doar jocul prim, Maya. Ego-ul
este o iluzie totală, iar creaţia este doar o iluzie parţială.
Iluminarea nu distruge Maya. Iluzia cosmică acţionează chiar la un nivel anorganic, încă de la nivel de particulă subatomică. Orice particulă este deja o creatură supusă Maya-ei.
Cum este să nu te mai simţi separat de restul, adică fără ego?
Este un sentiment crescător, pe parcursul aprofundării iluminării. Simţul individualităţii are grade de expansiune. Începe cu fuziunea cu obiectele din imediata vecinătate. Şi se continuă cu o fuziune tot mai largă. Vidya, adevărata cunoaştere, este pierderea treptată a simţului individualităţii. Dar încă din prima trezire, prima etapă, înţelegi că ceea ce credeai că este real, nu este chiar aşa. Şi accepţi că totul este real şi ireal în acelaşi timp.
Să fii iluminat înseamnă să spui un mare DA! vieţii, oricărei întâmplări, oricărui lucru sau fiinţe întâlnite pe drumul tău, bun sau rău, plăcut sau neplăcut.
* * *
LILA este Jocul cosmic. Este un cuvânt aparent similar cu Maya, dar are o cu
totul altă încărcătură. Lila poate fi chiar un alt nume pentru Haosul divin, care
coexistă cu Ordinea divină. Libertatea absolută, de multe ori, înseamnă opoziţia
la Ordinea prestabilită de cineva, chiar de către Dumnezeu. Entităţile malefice,
probabil, au ca slogan „Lila”, Jocul Cosmic neîngrădit. Ce poate fi mai
interesant într-un joc liber decât să dejoci regulile?!
Desigur, adepţii Binelui vor spune că nu poate exista niciun joc fără reguli, căci atunci n-ar mai fi joc, ci degringoladă. Dar, când cineva încalcă regulile Jocului cosmic, cine este arbitrul care să-l pedepsească? Karma sau rezonanţa. Absolutul Divin nu poate fi acel arbitru, căci El este chiar sursa libertăţii, care încurajează inclusiv nesupunerea la reguli, cât şi stabilirea de reguli. Oare răul este iniţiat chiar de către Absolut, sub forma haosului ce perturbă ordinea?
Dacă n-ar exista acest haos injectat periodic, atunci n-ar mai exista imprevizibilul şi totul ar decurge conform unui plan. Iar cine cunoaşte perfect planul, nu mai are nevoie de Dumnezeu, devenind el însuşi Dumnezeu. Dar aşa, când mereu apar injecţii de haos, nimeni nu poate fi sigur pe nimic. Spiritele Superioare primesc constant ordine şi indicaţii de Sus, cărora uneori nu le înţeleg sensul. Ele încearcă să le dea un sens pe baza inteligenţei şi experienţei fiecăreia, dar mereu sunt cu un pas înapoi. Deciziile sunt impuse şi supervizate de Absolut.
Probabil că Absolutul dă indicaţii şi entităţilor negative, pe altă filieră, sau poate chiar prin intermediul Spiritelor Superioare, care le eliberează primelor anumite canale de acţiune, „retrăgându-şi protecţia”, cum se spune. Spiritele Superioare nici n-ar putea face rău sau haos în lume, căci sunt structurate să iubească Ordinea, Binele, Adevărul etc. N-ar avea niciun spor sau entuziasm să provoace haos, suferinţă şi răutăţi gratuite. Dar la astea se pricep demonii.
Ce rol are răul în lume? Se vorbeşte, metaforic, de piatra care zgârie diamantul, pentru a-l face să strălucească. Iar învăţăturile spirituale vorbesc despre karmă, unde demonii ar juca rolul de pedepsitori. Fără ei, nu s-ar putea plăti karma.
Dar oare orice rău este justificat din urmă? Oare nu există victime colaterale în diverse evenimente dramatice? Oare nu există întâmplare? Iar dacă nu există întâmplare, atunci haosul ce perturbă Ordinea lumii, nu cumva este trimis de Creatorul Absolut? Care face pare din libertatea Jocului divin sau Lila... Iar dacă chiar există întâmplare, oare nu este alt nume pentru haos?
* * *
Când ţi se întâmplă ceva rău, ai două opţiuni înţelepte.
Prima: să ţii seama de învăţăturile spirituale şi să cauţi mesajul sau corecţia care ţi se aplică. Unde ai greşit în trecut sau unde greşeşti în gândire mereu? Înţelegând asta, probabil că nu vei mai suporta în viitor aceeaşi „răutate” a vieţii. Asta înseamnă că vrei să fii mai fericit şi să scapi de Maya, de iluzie.
A doua opţiune: să vezi în rău acţiunea directă a haosului, care nu poate fi înţeleasă, fiindcă nu are niciun sens. Injecţia de haos are doar rolul de a dinamiza creaţia şi atât, el nu este gândit de cineva, ci se iveşte organic din „supa cuantică”, ca şi ordinea.
În acest caz, nu cauţi explicaţii personale, acceptând că nimic nu este personal. Pur şi simplu, te simţi parte din jocul libertăţii totale, Lila, de care doar eşti conştient. Nu te simţi o victimă, căci este un joc liber al nimănui, fără nicio miză. Nu eşti o victimă, fiindcă nici nu exişti. Universul nu te vede ca pe un individ, ci ca pe o constelaţie de energii. Numai tu te consideri un individ, din cauză că suferi de avidya, adică un fel de fata morgana.
* * *
MAYA este iluzia sau minciuna cosmică din care vrei să ieşi, căci tânjeşti după Adevăr, şi acţionezi în acest scop, pe baza indicaţiilor înţelepţilor.
LILA este jocul cosmic din care nu te gândeşti să ieşi, fiindcă atunci ar însemna să afli totul. Iar dacă ştii ce urmează, îţi va dispărea UIMIREA.
Mai corect spus, Maya şi Lila sunt noţiuni ce se aplică Unicei Conştiinţe care se autoiluzionează că ar fi o grămadă de indivizi. Dar pentru că acum mă adresez unor indivizi, am adaptat limbajul.
* * *
Unii învăţători spirituali spun că singurul scop al vieţii este ca tu să te iluminezi. Desigur, sugerează că asta ar sta în puterea ta. Dar neoadvaita spune că iluminarea nu depinde de tine. Concluzia logică ar fi că viaţa nu are nici măcar acest scop.
Viaţa nu are niciun scop. Este o aparenţă. Aparenţa nu are niciun impact asupra Realităţii. Viaţa este LILA, un joc liber, fără scop şi fără efecte asupra jucătorului. Restul sunt poveşti.
Desigur, există şi poveşti complexe, spiritualiste, în care spiritele, părticele din Dumnezeu, au fost trimise în Creaţie pentru a evolua şi a se întoarce la sânul Creatorului mult mai experimentate şi astfel să îmbogăţească Originea cu experienţa lor. Dar nondualiştii nu gustă aceste poveşti spiritualiste. Poate că n-au destulă imaginaţie...
Fără aceste poveşti sofisticate, jocul LILA s-ar sfârşi. Sunt necesare pentru ca jucătorii să rămână în priză. Nu este doar un joc de acţiune, ci, mai ales, unul de imaginaţie. Dacă lipseşte motivaţia mentală, nu va mai exista nicio mişcare.
„Banii fac lumea să se învârtă”, spune un slogan laic. Poate că ar trebui rescris astfel: „Ideile fac lumea să se mişte”. Fără nicio credinţă în vreo idee, ce ar mai fi oamenii?! Nişte bieţi iluminaţi, acolo...
< Sus >
Răzvan A. Petre
25 iulie 2021
Recomandare de lectură nondualistă: "SUNETUL LINIŞTII. Ghid de trezire interioară", de Marius Creţu