Liniştea
mentală şi minciuna gândului
De
la Unic-Infinit la multitudine-finit< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Liberul-arbitru e o iluzie care trebuie apărată
Liniştea
mentală şi minciuna gândului
De
la Unic-Infinit la multitudine-finit
Neuroştiinţele au demonstrat, prin măsurători cerebrale, că nu există liber-arbitru. Această veste a provocat o masivă reacţie de opoziţie din partea religiilor, instituţiilor de întronare a legilor, corporaţiilor, filosofilor etc. care depind de credinţa în liberul-arbitru.
Se pune deci întrebarea urgentă: care ar trebui să fie cea mai înţeleaptă reacţie a societăţii în faţa acestei descoperiri?
A) SĂ O ACCEPTE
Gândirea ştiinţifică ştie de mult timp că deciziile noastre sunt puternic determinate de moştenirea genetică, de familie, de timpul şi locul naşterii etc., prin urmare, alegerile pe care le facem nu sunt chiar libere.
Mai recent, neuroştiinţele au descoperit că reţelele neuronale sunt modelate de gene şi de mediu, iar activarea neuronilor determină absolut toate gândurile, speranţele, memoriile şi visele noastre. Structura şi chimia creierului ne afectează foarte clar acţiunile, aşa cum demonstrează psihedelicele şi alcoolul, ca şi unele tumori pe creier. În principiu, oamenii par complet predictibili, din această perspectivă neuroştiinţifică.
B) SĂ O RESPINGĂ
Filosoful Immanuel Kant afirma că, fără liber-arbitru, nu putem vorbi de o lege morală universală, ceea ce ar duce la comportamente „iraţionale”. Oare avea el dreptate? Studiile psihologice în medii controlate nu au condus la nicio concluzie clară în acest sens.
C) SĂ O ASCUNDĂ
Un filosof contemporan, Saul Smilansky, susţine că, dacă tot mai mulţi oameni vor auzi mesajul determinist, va fi periculos pentru societate. El recunoaşte că liberul-arbitru este o iluzie, dar o iluzie pe care societatea e datoare să o încurajeze şi apere. Datele obţinute de neuroştiinţe ar trebui cunoscute numai de specialişti.
Problema este că, într-o lume tot mai deschisă şi interconectată, ascunderea adevărului este practic imposibilă. Mai mult, studii antropologice au arătat că, şi în culturile unde oamenii nu cred în liber-arbitru, oamenii îşi păstrează atitudinile morale, se consideră responsabili de acţiunile lor.
Iar filosoful Sam Harris crede că, dimpotrivă, recunoaşterea faptului că nimeni nu are liber-arbitru ne-ar putea elibera de judecăţi şi ură.
D) SĂ O IGNORE
Poziţia filosofului Daniel Dennett este că putem crede foarte bine atât în determinism, cât şi în liber-arbitru simultan. Este o poziţie împărtăşită de majoritatea filosofilor contemporani.
Totuşi, Gary Weber, autorul de la care am preluat aceste informaţii, spune că el nu s-a putut niciodată convinge intelectual că nu există liber-arbitru. A fost nevoie ca întâi să îi dispară „eul”, miezul credinţei, ca apoi să devină clar ca lumina zilei că nu există şi nu a existat niciodată vreun liber-arbitru.
*
Neuroştiinţele au demonstrat şi ele că eul nu există ca o entitate singulară, autonomă şi stabilă, iar dispariţia lui este nu doar posibilă, ci chiar benefică.
În final, pentru a răspunde care ar fi cea mai înţeleaptă poziţie a societăţii, ar trebui ca, în prealabil, să presupunem că ea poate avea o poziţie unitară, uniformă, universală. Dar diversitatea ei indică spre contrariu. După cum am văzut mai sus, există mai multe tendinţe ce trag în direcţii total diferite. Până la urmă, întrebarea este inutilă, căci nimeni nu decide nimic, ci lumea are mersul ei haotic.
Părerea mea este că credinţa în inexistenţa liberului-arbitru este nepractică şi contraintuitivă, şi nu va avea niciodată prea mulţi adepţi.
După spusele lui Gary Weber, singurele „tehnici” de iluminare mai eficiente la ora actuală sunt doar două: 1) meditaţia fără gânduri de tip nondualist, practicată ani de zile, cu mii de ore de meditaţie şi 2) ingerarea de ciuperci halucinogene care conţin psilocibină sau de ayahuasca, DMT, LSD. Din păcate, niciuna dintre cele două „metode” nu se pretează la o folosire universală şi nu are efecte sigure şi definitive. Mai degrabă, ele pot genera o „experienţă” temporară de pierdere a eu-lui limitat.
Pe de altă parte, o schimbare dramatică în radiaţiile cosmice sau alte fenomene misterioase ar putea face ca reţeaua neuronală responsabilă de senzaţia de „eu” să fie dezactivată temporar sau definitiv în creierele a milioane de oameni simultan. Ar rezulta o iluminare spontană şi în masă, cu efecte de transformare radicală a societăţii umane de pe această planetă.
< Sus >
Oamenii apelează la meditaţie, defocalizarea privirii, atenţia la simţuri, rămânerea în prezent şi la alte practici pentru a scăpa de gânduri. Mai precis, pentru a le limita numărul şi influenţa obsesiv-compulsivă. De obicei, practicile au un succes limitat pe durata angrenării lor. Când omul reintră în fluxul cotidian, revine la vechile obişnuinţe mentale. Liniştea mentală obţinută prin asemenea tehnici este doar aparentă. Nu la ea fac referire iluminaţii. Liniştea mentală nonduală este cu totul altceva.
Unii căutători spirituali încearcă să se detaşeze de lume, nedându-i atenţie. Nu asta e liniştea. Iluminatul e foarte atent la tot ce există împrejur, dar în mod spontan.
Alţii încearcă să se focalizeze pe un gând unic, pentru a elimina toate gândurile. Nu asta e liniştea. Iluminatul nu fuge de gânduri, după cum nu fuge de nimic, ci acceptă tot ce-i vine în faţă.
Iluminatul se foloseşte de gânduri şi cuvinte, dar acestea curg pe lângă el, nu-l ating, la fel cum aerul nu pătrunde prin piele. În schimb, omul obişnuit absoarbe toate gândurile în sine, cum intră aerul în plămâni, iar apoi le emite mai departe, ele făcând parte din „metabolismul” său mental.
Iluminatul nu dă gândurilor şi cuvintelor nicio semnificaţie reală. Mintea se foloseşte de ele în interacţiunea cu ceilalţi oameni, dar ele nu reprezintă nimic. U.G. Krishnamurti spunea „Nu-s decât un câine care latră”, fiindcă cuvintele pe care le rostea nu erau mai semnificative pentru el decât sunt pentru noi nişte lătrături sau alte zgomote. Iluminatul trăieşte, cu adevărat, liniştea absolută mereu şi oriunde, chiar şi în epicentrul gălăgiei.
(Ca să fim corecţi, nu există acolo niciun iluminat, ci lipsa persoanei, care a fost înlocuită de Dumnezeu. EL trăieşte toate acele senzaţii de care am amintit.)
*
Omul obişnuit se simte separat de restul lumii, adică de lumea concretă, dar este scufundat cu totul în lumea abstractă a gândurilor, cărora le acordă prioritate şi, uneori, chiar exclusivitate. El crede automat fiecare gând în momentul când îl absoarbe. Ar putea, eventual, să nu-l mai creadă abia ulterior, când intră în el un alt gând contrar.
La cel iluminat, lucrurile stau exact invers. Este complet separat de lumea gândurilor şi scufundat în lumea simţurilor, a realităţii concrete, cu care simte o intimitate, o unitate. Uneori, se foloseşte de gânduri, dar are perfectă imunitate la ele, nu dă crezare absolut niciunuia, automat. Asta înseamnă liniştea mentală nonduală, izolarea perfectă de gânduri, fără niciun efort. Gândurile creează o mare iluzie umană, înlocuind realitatea cu altceva.
Oamenii pretind să afle adevărul, dar cât de ridicolă e pretenţia lor! Vor adevărul sub forma unui gând. Dar orice gând este mincinos din naştere. Orice gând are o semnificaţie. Or, semnificaţia însăşi este o minciună convenită de toată lumea. Literele „Au” nu sunt totuna cu sunetul „Au!”, care nu este totuna cu durerea fizică. Orice semnificaţie este o substituire a realităţii concrete. Realitatea nu poate fi înlocuită cu nimic, decât dacă acceptăm minciuna simbolizării. Asta e chiar definiţia minciunii: înlocuirea adevărului. Singurul adevăr e realitatea concretă, fără interpretări personale.
În concluzie, adevărul mental pe care îl cer oamenii va fi întotdeauna o minciună. Va fi livrat ca un concept şi exprimat prin cuvinte. Conceptele şi cuvintele sunt substitute ale adevărului şi nu-l pot comunica. Adevărul poate fi cunoscut doar în lipsa gândurilor şi cuvintelor.
< Sus >
Absolutul nediferenţiat se diferenţiază, devenind Spirite. Un Spirit este acelaşi Absolut, dar diferenţiat. Este etapa creaţiei când Unicul devine multitudine.
Vom considera Absolutul ca pe un plan bidimensional, precum o coală de hârtie infinit de lungă şi lată. Deci Planul absolut este dublu-infinit.
În acest Plan vom trasa linii paralele verticale. Fiecare linie este infinit de lungă, simbolizând Spiritul. Deci Linia absolută este simplu-infinită. Astfel, Absolutul nediferenţiat devine diferenţiat, sau, cu alte cuvinte, Unicul devine multitudine.
Nondualitatea vorbeşte numai de Absolut, de dublul-infinit, de Unica Fiinţă impersonală. Spiritualitatea premăreşte Spiritul sau Sinele Suprem, care este precursorul eu-lui (cu o identitate unică, autonomie şi liber-arbitru). Spiritul pare mai aproape de înţelegerea comună egotică, individualistă. Spiritul e văzut ca un ego mai pur.
În realitate, Spiritul este la fel de impersonal ca Absolutul. Asta semnifică celebra ecuaţie vedică: Atman = Brahman. Acel Spirit „individual” este, de fapt, Dumnezeu.
Dar cum se face că Infinitul devine finit? Este nevoie de a doua etapă a creaţiei, pe care o vom prezenta grafic.
În continuare, în acelaşi Plan absolut, vom trasa altă serie de linii paralele orizontale, şi ele infinit de lungi, fiecare desemnând o anumită „frecvenţă”. Pe această temelie va lua fiinţă fiecare Univers.
La intersecţia liniilor verticale infinite (Spiritele) cu cele orizontale infinite (frecvenţele) vor apărea puncte (care sunt finite !). Toate punctele de pe o frecvenţă vor crea un Univers (fizic sau de natură mai subtilă).
Şi astfel, Infinitul a devenit finit, adică o sumă de „puncte-indivizi” care, împreună, alcătuiesc un Univers. „Individul” este ceva finit.
*
Mai trebuie să adăugăm la acest model că Absolutul, neavând la dispoziţie hârtie şi creion, trasează din imaginaţie aceste linii infinite în propria sa Fiinţă. Deci această Creaţie nu există în Realitate. În Realitate există numai Absolutul nediferenţiat.
El este Totul şi Nimic, în acelaşi timp. Şi este reprezentat matematic de simbolurile transcendente infinit şi zero (∞ şi 0). Mintea umană le foloseşte astăzi în mod curent, deşi nu le poate pricepe. Tocmai de aceea, au apărut destul de târziu în istoria matematicii, neavând corespondent în realitatea concretă. Abia când mintea umană a devenit suficient de abstractă, a putut întrezări Absolutul, dându-i aceste simboluri.
Pe de o parte, Absolutul este un vid total, zero; iar pe de altă parte, Absolutul este infinit în toate direcţiile şi dimensiunile. Simultan. De aceea, când desenăm o axă de la zero la infinit, noi distorsionăm Realitatea. De fapt, zero coincide cu infinitul. De aceea spune Dumnezeu în Biblie „Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul”. Doar în mod aparent există un început şi un sfârşit. Lumea întreagă este o aparenţă.
Tot acest caroiaj desenat îl putem numi Viaţa sau Totalitatea, dar este un fel de vis al Nimicului. Caroiajul sau reţeaua Vieţii este o iluzie apărută spontan în vidul absolut.
Să mai adăugăm că există o diferenţă de sens între dualitate şi multiplicitate. Multiplicitatea desemnează diversitatea de lucruri/fiinţe concrete. În schimb, dualitatea este o abstracţiune, care clasifică lucrurile în categorii separate (eu/lumea, lumină/întuneric, bine/rău etc., dar pot fi şi clasificări multipartite, de genul celor trei gunas sau celor patru forţe fizice fundamentale etc.). Dualitatea este, în esenţă, un simbol al separării. Multiplicitatea pare separare când e privită cu ochii dualităţii, dar este un Întreg când e privită prin ochii nondualităţii, ai Absolutului. Mulţimea infinită de lucruri finite e totuna cu Zeroul creator, fiindcă Totul iese din Nimic, având aceeaşi natură („omul e creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”), care este vidul.
Răzvan A. Petre
26 septembrie 2024
< Sus >