< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Activitatea intensă a Graţiei în prezent 🌚 Depersonalizarea – numele ştiinţific al iluminării 🌝 Iluminare vs depersonalizare 🌚 Non-sinele este cea mai înaltă realizare 🌝 Iluminarea este o reorganizare a creierului 🌚 Un sfert de conştienţă 🌝
Tot mai mulţi oameni se iluminează nondual în prezent. Pare a fi o activitate intensă a Graţiei pe planetă. Şi converge cu mesajele spiritualiste despre apropierea Ascensiunii în 5D sau Apocalipsa sau alte mesaje profetice. Poate că vor apărea schimbări majore ale civilizaţiei de-a lungul perioadei imediate, căci astfel de schimbări au avut loc mereu. Dar adevărata schimbare epocală va consta în transformarea percepţiei psihologice, cea specifică oamenilor treziţi spiritual. Adică, ieşirea din iluzia timpului şi a morţii, ieşirea din matrix.
Dacă până recent se accepta ideea că iluminarea poate apare numai după o intensă practică îndelungată în cadrul unei tradiţii spirituale, mesajul nondualităţii radicale afirmă cu totul altceva: trezirea poate apare oricui, cu sau fără pregătire spirituală. Asta-i, cu certitudine, o schimbare de paradigmă. Care, bineînţeles, este opera şi intenţia Divinului, oricât i s-ar opune unii tradiţionalişti.
Datorită internetului, mesajul nondualităţii fără compromisuri (adică faptul că nicio „practică” nu poate provoca iluminarea) capătă tot mai mulţi aderenţi, mai ales cei care cunosc limba engleză. Există o masă de auditori ai acestui mesaj care ascultă pe YouTube diverşi iluminaţi ce-şi expun viziunea directă. Unii adepţi ai învăţăturilor nondualiste clasice le reproşează că devin dependenţi de conferinţele respective şi nu înaintează cu nimic.
Eu aş spune altceva: aceste audieri repetate au rolul de A DEPROGRAMA mintea, care este programată încă din mica copilărie cu un mesaj egotic şi continuă să fie reprogramată zi de zi şi ceas de ceas. Aşa că este foarte bine că unii oameni vor să se trezească, primul pas fiind deprogramarea sau „dezvăţarea”. Unii nondualişti chiar se autointitulează „dezvăţători”.
Nu putem nega că, prin internet, se propagă această transformare de mentalitate, anume că iluminarea este posibilă oricând şi oricui. Poate că această clarificare are scopul divin de a pregăti tot mai mulţi oameni să se confrunte cu iluminarea, fiind deja planificată o explozie de viitoare treziri spirituale. Căci iluminarea poate fi o mare provocare personală şi este bine să existe comunităţi de oameni având acest interes comun, pentru a schimba opinii şi sfaturi şi încurajări.
< Sus >
Dacă luăm seama la ce spun psihoterapeuţii, unele persoane suferă de „depersonalizare” sau „derealizare”, o tulburare ale cărei simptome seamănă cu ceea ce relatează iluminaţii că au păţit şi ei. În „depersonalizare”, pacientul se simte ca un robot, fără controlul realităţii, detaşat, totul îi pare doar o senzaţie şi NU o realitate în sine. „Derealizarea” este faza mai profundă a „depersonalizării”, în care pacientul are impresia că lumea înconjurătoare a devenit vagă, ca un vis, mai puţin reală şi lipsită de semnificaţie.
Din punct de vedere nondualist, ei au avut o primă Trezire nonduală. Pur şi simplu, au perceput cum este Realitatea şi nu au, de fapt, nicio tulburare. Iluzia este să crezi că lumea este aşa cum o vede ego-ul. Dar ego-ul este o iluzie, iar lumea îşi pierde şi ea realismul când îţi pierzi eul. Cred că denumirea de "depersonare" ar fi ceva mai corectă, fiindcă asta se întâmplă: se pierde "persoana". Personalitatea rămâne aceeaşi, ba chiar poate înflori, pentru că omul îşi pierde inhibiţiile care îl împiedicau să se manifeste plenar. Dar aceste cazuri fericite nu ajung niciodată la psihiatru sau la psiholog...
Într-adevăr, suferinţa cauzată de „depersonalizare” este reală, fiind raportată şi de către iluminaţi şi mistici, dar este doar o primă etapă către iluminarea definitivă, cea însoţită de fericirea durabilă. De obicei, prin iluminare se înţelege numai acea fază frumoasă de percepere a unităţii tuturor lucrurilor şi de iubire pură, fără obiect. Ea nu se poate confunda cu adânca neplăcere provocată de prima trezire în mijlocul vacuităţii absolute. Această distincţie este pusă în evidenţă de Richard Sylvester în „Ce este nondualitatea?”, episodul 1 şi episodul 2. Totuşi, nu toţi iluminaţii trec prin această fază dureroasă, numită de mistici şi „noaptea întunecată a sufletului”.
În prima fază, eul uman se confruntă cu perceperea vidului care stă la baza existenţei. Eul încă nu s-a dizolvat şi este înfricoşat că nu se mai poate regăsi pe de-a-ntregul. Este o condiţie intermediară şi inconfortabilă, care te împiedică să-ţi continui viaţa ca mai înainte. Dar acesta nu este neapărat un lucru rău, din punct de vedere spiritual. Poate că ai nevoie de o pauză pentru recăpătarea lucidităţii. Când descoperi că viaţa ta este un vis, ar putea fi o veste proastă (dacă visai frumos) sau o veste bună (dacă aveai un coşmar), dar visul rămâne vis, indiferent de reacţia ta personală.
„Depersonalizarea” poate dura câteva minute, câteva ore, sau luni şi ani, cu intermitenţe. În aceste cazuri persistente, pacienţii se adresează medicilor pentru a le dispărea suferinţa. Deşi medicii o pot trata, depersonalizarea poate dispărea de la sine, cum se întâmplă de cele mai multe ori. Se spune că, pentru revenirea la normal, e nevoie de o mai mare conştientizare de sine, deci accentuarea ego-ului.
Însă un iluminat ar spune că, mai degrabă, ar fi bine să te relaxezi mai profund, să nu încerci să controlezi procesul în mod egotic, să nu te sperii, ci doar să observi fără a interveni, să te laşi dus de flux. Sunt două abordări distincte şi cu efecte total opuse. În primul caz, revii la modul de funcţionare egotic, iar în al doilea, contribui la dizolvarea mai rapidă a ego-ului. Depinde de cât de mult te preocupă spiritualitatea.
Una peste alta, ceea ce aflăm de la psihoterapeuţi întăreşte ideea că trezirea spirituală se întâmplă curent în lume şi apare la cine nu te aştepţi. Unii dintre aceşti pacienţi merg pentru ajutor nu la psiholog sau psihiatru, ci la vreun mistic sau iluminat sau profesor de meditaţie budistă. Am conceput sau tradus în acest site destule articole pentru buna informare a celor care vor să se „vindece”, mai ales, de ignoranţă.
Din datele puse la dispoziţie de surse occidentale, „depersonalizarea” (în termeni psihologici) ori „perceperea nimicului” (în termeni nondualişti) se întâmplă la circa 1-2% din populaţia generală. Iar studii pe studenţii occidentali relevă că între 30 şi 70% dintre ei au avut cel puţin un episod trecător de depersonalizare, mai ales de când folosirea drogurilor recreaţionale s-a generalizat printre tineri. Ca o confirmare în plus, din cei peste 1000 de abonaţi la canalul nostru spiritual de YouTube, doar aproape 1% vizionează videoclipurile despre nondualitate.
< Sus >
Iată câteva descrieri clinice ale stării de depersonalizare:
„Am început să scriu despre mine la persoana a treia”.
„Simţeam că sunt blocat într-o stare de vis, în spatele unui panou de sticlă, fără acces la realitatea dinainte.”
„Ieri aveam o viaţă, iar acum nu mai am nimic.”
„Parcă eram un omuleţ aşezat undeva, în spatele capului, la panoul de comandă al creierului, privind prin orbitele craniului.”
„Eram ca un zombi, nu-mi păsa de nimic, era o detaşare totală. Nu mai simţeam suişurile şi coborâşurile emoţionale ale existenţei umane.”
„Pare a fi o şmecherie a minţii de a face faţă anxietăţii, dar te dă complet peste cap.”
„Vorbesc, dar simt că nu eu vorbesc. Nu mă pot bucura din plin de tot binele pe care îl fac altora.”
„Conştiinţa mea pare a fi separată de corp. Nu simt vreo mare anxietate din cauza asta, dar mi se pare una dintre cele mai neplăcute stări posibile.”
„În loc să simt un sine permanent şi stabil, mai degrabă evenimentele mentale apar şi trec fără a fi controlate de vreun „eu”. Nu mai am nişte trăsături de personalitate foarte clar trasate. Nu mă simt legat de trecutul meu sau de posibilul viitor. Simt corpul „meu” ca un simplu canal pentru conştiinţă.”
„Este o iluminare dostoievskiană, în care claritatea nu poate fi separată de durere.”
< Sus >
Persoanele care practică meditaţia budistă urmăresc programatic „realizarea non-sinelui” (anatta), care, în esenţă, este exact starea pe care o raportează pacienţii „depersonalizaţi”. Budiştii sunt deja informaţi că sinele egotic este superficial, impermanent şi iluzoriu şi, astfel, îşi pierd treptat ataşamentul faţă de el. Pierderea ataşamentelor faţă de lumesc creează pace interioară şi deschidere sufletească, ceea ce va uşura trecerea prin starea de depersonalizare, dacă va apărea.
În schimb, persoanelor cu o mentalitate convenţională, de identificare cu ego-ul, iluminarea le poate părea un fel de infantilizare, samadhi poate fi confundat cu amorţirea indusă de droguri, înţelesurile înalte îi pot zăpăci. Ken Wilber o numeşte „confuzia dintre pre-raţional şi trans-raţional”, trans-raţionalul semnificând acea realitate spirituală ce depăşeşte domeniul minţii.
Iată cum rezolvă Shinzen Young, profesor de meditaţie, tulburarea Depersonalizare-Derealizare. El spune că are două soluţii pe care le poate propune unui meditator cu acest simptom, dar nu ştie dacă au eficienţă şi pentru un pacient care nu a fost interesat de spiritualitate.
Prima soluţie este să-i spună: „Dacă te sperie golul, înseamnă că încă a rămas ceva solid în tine, iar acel ceva este spaima. Mergi până la capăt şi observă că reacţia ta de spaimă este, de asemenea, complet goală, fără obiect.” Metoda este un fel de negare a negaţiei.
A doua soluţie este dezvoltarea pozitivului în mod sistematic, prin puterea concentrării. „Bun, acum nu mai ai nimic, care este punctul ideal de a începe să-ţi construieşti un sine complet nou. Simte pozitiv, vizualizează pozitiv, vorbeşte pozitiv până îţi vei construi un nou eu!” (sursa)
< Sus >
Cercetările moderne ale neuroştiinţei au descoperit cum funcţionează creierul. Există două reţele neuronale distincte. Prima reţea, cea numită implicită, automată, este mai activă când nu ai ceva dificil de făcut şi îţi trec prin minte tot felul de gânduri auto-referenţiale, adică acel film al propriei vieţi la care te uiţi când faci ceva ce nu-ţi solicită atenţia, cum ar fi împăturitul cearceafurilor sau fumatul unei ţigări. În acest film eşti fie eroul, fie victima, dar oricum eşti starul principal.
Cealaltă este reţeaua „de lucru”, destinată rezolvării de probleme, care necesită toată atenţia, când uiţi complet de tine, de sinele tău şi te concentrezi numai pe sarcină. Mai există o a treia reţea, care intră în joc numai când apare o revelaţie, o descoperire: „Evrika!”
Cercetătorii au descoperit că activitatea reţelei neuronale implicite este corelată cu nefericirea. Permanenta punere în mijlocul scenei a sinelui personal, cu dorinţele sale niciodată împlinite perfect, perpetuează ciclul suferinţei.
Practica meditaţiei oferă o alternativă la acest tip de reacţie automată. Acest lucru se aplică de mii de ani, iar imageria prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) a pus în evidenţă că tiparele neurologice din creierele celor care meditează intens diferă mult faţă de cele ale celorlalţi participanţi la studiile neuroştiinţifice.
Meditaţia duce la reducerea activităţii în regiunea neuronală implicită, întrerupând astfel tendinţa naturală a creierului de a „solidifica” sinele sau eul, care este o simplă auto-creaţie, fără niciun substrat material. Când timpul dedicat de obicei răsfoirii amintirilor, anticipărilor de viitor sau ruminării asupra unor întâmplări obsesive, toate având sinele în centru, când acest timp ni-l dedicăm meditaţiei, nu mai urmărim filmul personal şi devenim mai atenţi la stimulările senzoriale exterioare. Aceasta este aşa-numita „trăire în prezent”, când eşti atent numai la ce-ţi oferă simţurile şi nu dai nicio atenţie comentariilor şi interpretărilor minţii asupra a ceea ce percepi în exterior.
Desigur, aceasta nu este încă iluminarea propriu-zisă, adică pierderea permanentă a sinelui, dar pare a ne sugera cum se poate ajunge acolo. În termeni neuroştiinţifici, iluminarea ar fi o dezorganizare a reţelei implicite. Sau, mai degrabă, o reorganizare superioară a creierului, astfel încât reţeaua implicită este dezactivată. Poate că neuronii implicaţi în ea devin parte din alte noi reţele care se creează odată cu iluminarea spirituală. Sau poate că, pur şi simplu, rămân complet în repaus, nemaifiind necesari.
V-aţi jucat vreodată repetând la nesfârşit un cuvânt până când îşi pierde orice semnificaţie?! Fenomenul se numeşte saturare semantică. Oare, ca şi cuvintele, poate fi construcţia artificială a sinelui-eu demontată şi chiar desfiinţată permanent? Se pare că da. Şi nu este o boală sau defect, ci o nouă stare de fiinţare. Tradiţiile spirituale chiar o proclamă emfatic ca fiind superioară actualei funcţionări a minţii.
< Sus >
Unii iluminaţi consideră nepotrivit cuvântul „conştiinţă pură” pentru a descrie starea fără ego şi că ar fi eronat să credem că non-sinele ar fi un fel de „conştiinţă fără obiect”. De ce? Fiindcă acest cuvânt seamănă cu „conştienţă” sau „conştient”, or tocmai conştientul sau conştiinţa de sine este acea senzaţie de „eu” sau ego-ul. Ne considerăm fiinţe „conştiente”, prin contrast cu obiectele, care ar fi „inconştiente” – şi uite-aşa am creat dualitatea!
În cele ce urmează, vom explica în termeni ceva mai ştiinţifici cum şi de ce conştienţa înseamnă ego. Ne vom baza pe studiile de neuroştiinţă şi pe mărturiile iluminaţilor care îşi descriu trăirile cu deplină obiectivitate.
Experimentele de neuroştiinţă au arătat fără dubiu că există un decalaj de circa o secundă între momentul luării unei decizii motorii în creier şi momentul când subiectul devine conştient şi afirmă „Am decis!”. Prin urmare, creierul ia decizia, de unul singur, cu o secundă înainte ca omul să simtă că decide. (Încă nu a fost depistată o anumită zonă din creier care să activeze senzaţia de decident.)
Această observaţie stranie confirmă faptul că „conştientul” este doar un ecou întârziat la deciziile luate în alt centru misterios. I-am putea spune subconştient, inconştient, supraconştient sau Spirit. În orice caz, acel decident real nu este conştientul nostru, adică ceea ce credem că ne defineşte „eul”.
După cum spuneam mai devreme, reţeaua neuronală implicită este activă când întreţinem gânduri auto-referenţiale, acea pălăvrăgeală internă. Iluminaţii raportează încetarea aproape integrală a acestui monolog interior, ceea ce apare ca un fel de linişte mentală. Eckhart Tolle spune că cantitatea generală de gânduri scade drastic, la circa 20% faţă de înainte de iluminare.
Spuneam că savanţii au mai descoperit cel puţin o altă reţea neuronală, numită „de sarcină”, destinată rezolvării de probleme. Este evident că ea se foloseşte de memorie şi raţionamente.
Iluminaţii raportează că, pentru ei, gândirea este un simplu şir de idei care apar de niciunde. Ei nu simt că ar exista vreun centru în cap unde s-ar „elabora” gândirea. Omul obişnuit, dimpotrivă, are impresia că soluţiile prind formă undeva, în capul lui, ca urmare a strădaniei sale de a se concentra.
În realitate, nu e nevoie decât de atenţie pentru a prinde ideile din zbor, mai ales când vorbim de creativitate. E un lucru confirmat de toţi artiştii, care recunosc importanţa fundamentală a inspiraţiei în procesul artistic.
Dar chiar şi raţionamentele sunt, de fapt, o intuiţie, iar conştientul doar ia act de tot acest proces. Ce pot face „eu” este să preiau această gândire creatoare de nou şi să o învârt pe toate părţile, să-i dau o formă cât mai acceptată de ceilalţi (cuvinte, culori, forme, sunete etc.). Este o simplă împachetare a unui conţinut livrat minţii de altundeva.
Cam toţi iluminaţii raportează faptul că memoria li se diminuează. E vorba de memoria episodică, cea care reţine întâmplările şi unele cunoştinţe. Totuşi, ei afirmă că nu devin amnezici, ci doar nu-şi pot aminti cu uşurinţă chiar orice ar vrea la un moment dat.
Trebuie să menţionăm că memoria de lungă durată se înregistrează în inconştient, de unde poate fi scoasă orice informaţie avută de noi vreodată, de pildă, prin hipnoză. În schimb, memoria conştientă face o selecţie din infinitul număr de amintiri, de obicei, pe baze emoţionale. Deci memoria conştientă este o copie de dimensiuni foarte reduse a marii memorii inconştiente.
Totuşi, iluminaţii pot dovedi că-şi amintesc chiar şi lucruri pe care nu le ştiau, în cazul când trebuie să scoată la lumină anumite informaţii. Printr-un mecanism misterios, ele ies la lumină din memoria profundă sau, poate, chiar din memoria colectivă.
Deci, în cazul iluminării, memoria conştientă poate manifesta lacune şi lapsusuri. Aceasta ar fi un aspect oarecum neplăcut. Dar partea pozitivă este că, în acest fel, omul devine mai obiectiv. El priveşte realitatea cu deplină neutralitate, nemaiasociind vederea anumitor persoane sau locuri cu evenimentele traumatice sau emoţiile intense pe care le-a trăit în preajma lor. Deci nu mai păstrează sentimente legate de nimeni şi nimic. Am putea spune că i s-a „curăţat karma”.
În acelaşi timp, omul se eliberează de povara cunoştinţelor acumulate până atunci. Omul obişnuit afirmă că „ştie” ceva atunci când poate accesa memoria conştientă. Dar pretenţia de cunoaştere dispare când nu mai are la dispoziţie acele cunoştinţe aparente, dar incomplete şi chiar false. Viaţa nu poate fi cunoscută cu mintea, este misterioasă şi mişcătoare. Memoria o fixează în nişte cadre rigide şi îi pune etichete. Fără memorie, dispare şi pretenţia de cunoaştere.
Cunoaşterea este un mecanism de protecţie al eu-lui iluzoriu. În realitate, nu-l protejează de ceea ce oricum trebuie să i se întâmple. În acest sens, cunoaşterea este o „protecţie” iluzorie şi inutilă. Mai mult, îl împiedică să vadă realitatea în goliciunea ei, fără a pune etichete conceptuale, a face comparaţii, a judeca (toate acestea bazându-se pe memoria conştientă).
Când sunt întrebaţi ce simt când dialoghează cu alţi oameni, iluminaţii răspund că aud nişte sunete fără semnificaţie. Din punct de vedere neurologic, acesta ar fi un simptom numit afazie de recepţie sau surditate verbală, care apare la pacienţii care au lezată aria cerebrală Wernicke. Persoanele pot auzi cuvintele, dar nu le înţeleg sensul. Diferenţa majoră faţă de cazul iluminaţilor este însă că exprimarea pacienţilor este lipsită de sens. Or, iluminaţii par perfect normali, se exprimă clar şi rafinat. Deci, pentru ei, cuvintele capătă semnificaţie în alt centru, nu în aria asociativă Wernicke.
Neurologii afirmă că, în cazul unor accidente cerebrale cu afazii minore, responsabilitatea ar fi preluată de centrii subcorticali (de pildă, talamus), care preiau comanda asupra deprinderilor (de vorbire, înţelegere, citire, scriere), odată ce acestea au fost bine deprinse. Am putea spune că unele funcţii considerate în psihologie ca fiind „inconştiente” sunt îndeplinite de nivelurile subcorticale.
Totuşi, ne rezervăm opinia că există ceva încă şi mai rafinat decât materia nervoasă care poate suplini, în anumite condiţii, funcţiile creierului. În acest sens, vă sugerăm să lecturaţi capitolul 3.1.1.2. din cartea noastră „Modelul unificator al psihicului uman normal şi paranormal”, care se referă la cercetările asupra unor pacienţi lobotomizaţi. Concluzia de acolo este că mintea diferă de Spirit, care este un fel de centru coordonator invizibil şi misterios.
Acelaşi lucru îl raportează iluminaţii şi în cazul imaginilor. Omul obişnuit, când priveşte ceva, imediat îl asociază cu nişte cunoştinţe, face comparaţii şi judecăţi. Realitatea nu este recepţionată aşa cum este ea, nudă, ci aşa cum îşi închipuie omul pe baza memoriei şi a tiparelor mentale. Este o realitate majoritar conceptuală şi prea puţin senzorială. Ei bine, iluminaţii privesc fără a interpreta nimic. Se bucură de actul vederii pure, care este satisfăcător în sine. Imaginile sunt pure, fără asociaţii mentale, fără concepte adăugate.
Mărturiile iluminaţilor converg toate spre faptul că simţurile lor fizice devin mai active. Am putea presupune că energia care era îndreptată anterior către întreţinerea ego-ului este acum folosită la recepţia senzaţiilor din mediul înconjurător. Simţurile devin mult mai vii, iar interpretările mentale (reprezentările) ale acestor senzaţii dispar.
Energia menţinerii senzaţiei de conştienţă este remarcabil de mare. Ea întreţine 1) senzaţia de decident (făptuitor), 2) monologul interior nesfârşit, 3) „elaborarea” raţionamentelor, 4) memoria conştientă şi 5) semnificaţia cuvintelor şi imaginilor. Desigur, pe lângă acestea, în creier ar mai putea exista şi alte arii destinate senzaţiei de timp, senzaţiei de separare, senzaţiei de scop etc, care dispar, de asemenea, odată cu iluminarea.
Din toate cele de mai sus, putem concluziona, în acord cu afirmaţiile materialiste, că, da, „conştienţa este un fel de secreţie a creierului”. Dar nu şi Conştiinţa sau Spiritul. Spiritul este un fel de „creier de rezervă” invizibil.
Ego-ul, senzaţia de „eu” sau conştienţa (cuvinte sinonime) dispare prin iluminare, iar efectul cerebral ar fi inactivarea sau diminuarea zonelor responsabile de funcţiile cu nr. 1, 2, 3, 4, 5 de mai sus. În schimb, rămân foarte active, chiar superactive, zonele senzoriale. Neuroştiinţa poate fi mulţumită că a găsit o explicaţie materialistă la chestiunea spinoasă a iluminării spirituale. 😊 Totuşi, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă nu există absolut nicio explicaţie ştiinţifică pentru cauza care provoacă aceste modificări radicale în creier.
Partea interesantă şi chiar şocantă pentru neurosavanţi este că omul continuă să funcţioneze la fel de bine ca înainte de această transformare iluminatorie. Am putea spune că omul iluminat funcţionează cu un sfert de conştienţă (doar partea senzorială), celelalte trei sferturi formând ego-ul, care s-a stins. Cine sau ce preia acele funcţiile cerebrale, aceasta este marea întrebare la care vor trebui să răspundă savanţii viitorului, dacă vor putea. Iar dacă nu vor putea, probabil că vor trebui să îşi reevalueze serios paradigma materialistă, după care se ghidează în prezent.
Şi totuşi, în mod paradoxal, neuroştiinţa şi-a găsit un aliat serios în învăţăturile şi practicile spirituale. Ele se bazează, în mod nedeclarat, pe ideea ştiinţifică de „neuroplasticitate a creierului”. Adică, dacă gândim şi ne comportăm în modul prescris de practicile spirituale, vom obliga creierul să-şi activeze acele sinapse, care vor deveni dominante, astfel transformându-ne în cu totul alţi oameni, mai apropiaţi de perfecţiunea mult-visată.
Se pare că nu putem ieşi din această dilemă spirituală. Dacă suntem cu adevărat făuritorii destinului nostru, cum afirmă spiritualitatea, înseamnă că nu avem nimic deasupra noastră, decât cerul înstelat, şi conştiinţa morală în neuronii din noi, după cum afirmă neuroştiinţele.
Ne putem întrebarea astfel: Oare practicând spiritualitatea cu sinceritate, vom reuşi să ne schimbăm şi chiar să ne iluminăm? Sau nu cumva este invers: oare pentru că ne este menit să ne schimbăm şi să ne iluminăm, simţim nevoia să facem ceva spiritual?
Probabil că soluţia nu constă a stabili cine a fost la început, oul sau găina. Nimeni nu a găsit răspunsul la această întrebare. Ci ar trebui să pricepem că există o simbioză, o corelaţie sau o corespondenţă între cele două laturi aparent opuse şi ireconciliabile. Există o comuniune inefabilă între lumea spirituală şi cea materială. «Ce este sus este şi jos.» (Hermes Trismegistos)
În acest sens, se afirmă paradoxurile:
Orice satori, kensho (iluminare, extaz) produce obligatoriu modificări cerebrale. Aş adăuga că este valabil şi invers: anumite substanţe halucinogene pot produce dispariţia eu-lui şi o stare extatică.
De fapt, prin neuroplasticitatea creierului putem explica de ce efectul extazului poate dura ore sau zile, după care se stinge treptat. Pe cale de consecinţă, încercând să retrăim mai des extazul, ar fi posibil să permanentizăm această stare. Totuşi, această concluzie logică nu este confirmată de practică. Se pare că însuşi extazul este o Graţie, pe care nu o putem declanşa oricând vrem noi.
Soarta şi liberul-arbitru coexistă. Practica îl face pe maestru, dar talentul vine prin Graţie.
Nondualitatea afirmă: Nimicul este Totul. Neantul este manifestarea. Eternitatea e concomitentă cu timpul. Neschimbarea e concomitentă cu evoluţia. Nirvana este totuna cu samsara.
Ce ne chinuim noi, oamenii, este să găsim aplicaţii practice la această înţelepciune biunivocă. Şi aici ne cam împotmolim. Când credem că am găsit un sistem explicativ complet sau o aplicaţie practică, nu durează mult timp, că şi apar contradicţiile sau rateurile. Nimic nu este sigur, absolut nimic din ce cunoaştem. Şi ne reluăm căutarea şi efortul, precum Sisif.
Iar între timp, viaţa continuă nestingherită şi indiferentă la dilemele noastre, impetuoasă şi misterioasă...
< Sus >
Răzvan A. Petre
29 iulie 2022