<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


RĂSTĂLMĂCIRI NONDUALISTE

de Răzvan-Alexandru Petre

Conştiinţa creează realitatea  icon   Importanţa  icon  Liberul-arbitru  icon  Speranţa  icon  Scopul  icon   Dreptatea  icon  Adevărul  icon  Persoana  icon  Legile

Conştiinţa creează realitatea

„Conştiinţa creează realitatea”. Iată o frază des întâlnită în spiritualitate, în diverse variante. Desigur însă că aici nu e vorba de o conştiinţă individuală şi separată, care n-ar avea puterea să modifice o realitate obiectivă exterioară sieşi.

Conştiinţa e una şi aceeaşi peste tot. Realitatea se lasă modificată, fiindcă în ea se manifestă pretutindeni aceeaşi Conştiinţă care decide s-o modifice. Şi întotdeauna Ea îşi pune anumite limite, ca să nu strice tot jocul.

„Mind over matter” este un fel de skanderbeg între mâna mea stângă şi mâna mea dreaptă. Va câştiga cine vreau eu. Dacă vreau să câştige mâna stângă, o voi slăbi uşor pe cea dreaptă, până va ceda. Eu sunt Conştiinţa. Mâna stângă e mintea, mâna dreaptă e materia. Şi amândouă îmi aparţin.

< Sus >

Importanţa

Nu există ceva mai important ca altceva. Cum ar putea face un părinte discriminări între copiii Săi? Aaa, sunt diferiţi, ceea ce-i foarte bine. Diversitatea creează plăcerea noului. Dar nu există noţiunea de importanţă în lumea lui Dumnezeu, ci doar în lumea mentală. Omul nu e mai „important” decât o muscă; dar are o cu totul altă misiune, desigur, conformă cu inteligenţa sa.

Asta presupune că „cineva” ar monitoriza mereu tot ce facem şi ar decide în timp real: „Asta e o chestie măruntă, să lăsăm omul să facă ce vrea. Dar aialaltă poate avea consecinţe importante; să-l obligăm să facă ce se potriveşte cu scenariul.” E o viziune antropomorfică, adică specifică eu-lui.

Totul curge şi e dintr-o bucată. Nu există conceptul de importanţă, ci am putea, eventual, trage ulterior concluzia că un anumit gest al nostru a generat o avalanşă de efecte serioase.

Dar nici această concluzie nu este corectă, pentru că gestul nostru nu a fost unul aleator, ci a fost necesar în acel context. Poate că timp îndelungat s-au adunat nişte cauze care ne-au obligat cumva să facem acel gest epocal. Şi asta s-ar numi karma.

Însă, în lumea lui Dumnezeu, nu stă nimeni să analizeze aşa. Lucrurile decurg simplu unul din altul. Numai mintea egotică chibiţează de pe margine şi le întoarce pe toate feţele, ulterior, descoperind sau inventând corelaţii, pe care le numeşte „cauze”.

Viaţa curge mereu şi creează situaţii pe loc, uneori aşteptate, alteori neaşteptate. E ca şi curgerea unui râu printre pietre. Când albia e secată şi priveşti pietrele, nu poţi şti cum va arăta curgerea apei când vor veni torentele. Aprioric, mintea poate privi geometria pietrelor ca la un joc de biliard, făcând scenarii despre cum se vor forma vârtejurile. Numai că atunci când vine apa cea mare, toate scenariile sunt date peste cap şi duse la vale, odată cu pietrele, copacii căzuţi şi ce se mai strânge acolo...

< Sus >

Liberul-arbitru

Sper că ai înţeles deja că nu există liber-arbitru, care să poată alege orişice, chiar şi ceva neimportant. Ar trebui să existe o entitate separată de Întreg care ar avea acest „privilegiu”: să dea peste cap toată armonia Întregului. „E de ajuns o bâtă la un car de oale”, se spune popular. Dintr-o dată, n-ar mai rămâne nicio urmă de armonie, ci doar haos.

Asta-i aceeaşi viziune egotică, dar extinsă la o mulţime: Dacă un grup de „eu-ri” poate provoca haos, atunci tot un grup de „eu-ri” va putea remedia situaţia. În realitate, situaţia se cere echilibrată automat şi intră în acţiune mecanismul intern al Creaţiei, care este spontan, negândit, impersonal. Oamenii sunt doar uneltele oarbe, care se cred „conştiente”.

Raţionamentul ăsta-i fals din pornire. Nu e vorba că „cineva” ţi-ar bloca libertatea, ca şi cum te-ar băga într-o carceră a neputinţei. Ar fi, într-adevăr, crud şi nedrept. Ci, pur şi simplu, nu există nicio entitate separată de Întreg, cum se crede „eul”. Conceptul de liber-arbitru este o altă făcătură a acestei iluzii numite „eu”.

Ne întoarcem de unde am plecat. Eul este o iluzie în buclă. Îşi autojustifică existenţa prin toate aceste raţionamente. Deci este o iluzie perfectă, imposibil de depistat din interior. Este mama tuturor iluziilor magice. Cum ar putea eul să perceapă că nu există?! Ar fi absurd, nu-i aşa?! Prin însuşi faptul că se simte real, i se pare că există deja.

Aici e tot clenciul. Iar prin faptul că discutăm despre „eu”, nu facem decât să îi conferim statutul de „real”. Observi? Suntem prinşi într-o cursă. Cu toţii. N-avem nicio speranţă de salvare din iluzie cu de la sine putere...

< Sus >

Speranţa

Speranţa este un alt concept inventat de „eu”. Se referă la posibilitatea viitoare de a-şi satisface un interes personal.

Da, dar numai omul are speranţe. El poate prevedea viitorul. Animalele nu pot. Când veveriţa ascunde alune vara ca să aibă ce mânca iarna, o face "instinctiv". Asta o spunem noi, ca să ne separăm de animale, cu aroganţă: facem diferenţa între instinct şi inteligenţă.

veverita si pasarica

De fapt, diferenţa e în altă parte. Nu atât inteligenţa ne distinge de animale, ci „scenarita”. Numai omul poate face scenarii.

Da, pare un atribut neutru al minţii. Problema este că „eul” deturnează mintea, o pune la treabă în folosul lui.

Singura lui preocupare este să se autovalideze, să-şi demonstreze sieşi că este real. În realitate, „eul” nu are motiv să existe şi nici nu există, decât ca idee. Dar pentru ca iluzia să se perpetueze, e necesar ca ideea de „eu” să nu se stingă.

Uneori se autoafirmă cu mare gălăgie, prin orgoliu, tupeu sau alte aroganţe. Alteori, o face mai discret, de exemplu, nutrind speranţe sau milă. (Da, din milă pentru unii, „eul” devine crud cu alţii. N-ai observat natura sa bipolară?!)

Are nenumărate forme prin care se simte important (iar dăm peste acest atribut, esenţial pentru „eu”). Ca şi când, dacă omul n-ar avea speranţe, n-ar putea să trăiască... Ar putea foarte bine, cu condiţia să nu fie disperat. Disperarea este opusul dual al speranţei. Apare şi ea, dacă există un „eu”.

Liniştea fericită apare când omul nu poate avea nici speranţe, dar nici disperare; nici milă, dar nici cruzime; nici ataşamente, nici repulsii. Adică, atunci când nu mai există „eul”.

Ba chiar imposibil. Egotismul e tot ce ştim, încă din copilărie, când l-am deprins. Cum am putea să ne dezbrăcăm de el?!

Dar cine practică aceste metode? Hă?

Păi, tot „eul”, desigur. E acelaşi cerc vicios de care vorbeam mai sus.

Uiţi că „eul”, fiind o iluzie divină, se bazează pe inteligenţa divină. Cu cine ne întrecem noi, cu Dumnezeu?!

Şi, de fapt, cine suntem „noi”? Cine încearcă să scape de propriul „eu”? Dacă nu sunt acel „eu”, atunci cine sunt?

Întrebarea este prost pusă, evident, fiind un raţionament în buclă. Presupun că eu exist, dar aş fi altceva decât acel mic „eu” de care vreau să scap...

Ete, scârţ! Sinele ăla e tot „eul” revopsit mai spiritual. E un eu mai mare, chiar mai important. Vezi cum se ramforsează „eul”, învârtindu-se în jurul propriei imaginaţii?! În vid apare un uragan teribil.

Problema e că în vid nu au cum exista vârtejuri de aer... Ei, cum rezolvi acest mister?

< Sus >

Scopul

- Ai vreun motiv pentru care să n-o facem?

- Sau despre elefantul care pictează.

- Asta nu-i nicio glumă. Uite-aici:

  Elephant Suda Paints for Joe Rogan

- Minunat! Asta demonstrează că animalele astea au o minte ageră. Poate, şi un „eu” în formare, precum copiii mici.

urangutanii umani

- Atunci, urangutanul e dovada vie că poate exista inteligenţă aproape umană şi fără un „eu”. Deci să nu te miri că există oameni cărora le-a dispărut „eul” – sunt cei iluminaţi, cei treziţi la nondualitate.

- Tu ai impresia că în tot ce facem există un scop?!

- Să nu confundăm cauza cu scopul, deşi la amândouă le zicem „motiv”! Stabilindu-şi un scop, „eul” crede că va stăpâni legăturile cauzale, că îşi va organiza viitorul.

Dar „eul” nu există, în viziunea nonduală. Există doar o curgere continuă de cauze şi efecte. „Eul” se strecoară printre ele, crezând că le poate modifica cursul, măcar din când în când. Însă e ca o fantomă transparentă ce împinge bolovani, iar scopurile sale sunt la fel de iluzorii.

În realitate, se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple în economia naturii, automat şi fără intervenţia „eu”-lui. Natura e mult mai adâncă şi mai inteligentă decât vedem noi cu ochii. Din inteligenţa Ei gigantică îşi extrage şi omul raţiunea limitată.

E în regulă. Nu-ţi cere nimeni părerea despre filmul pe care nu l-ai văzut. Atâta trebuie să ştii, că a fost turnat deja. Unii l-au văzut. Nu-ţi rezervi şi tu bilet?...

< Sus >

Dreptatea

floare pe cerÎn mod eronat, oamenii confundă karma cu dreptatea. Dar ele n-au nicio legătură.

E oare drept să plătească copiii pentru păcatele părinţilor?!

Vorbind de reîncarnare, e oare drept ca omul care sunt eu să plătesc păcatele unui antecesor spiritual, alt om din alte timpuri?!

Vedeţi cât de impersonală este karma, sau, dacă vreţi, cât de dur este Dumnezeu! Dreptatea e un concept personal, inventat de oameni şi apoi extrapolat spre alte noţiuni abstracte.

Nu există „justiţie divină”! Karma e un mecanism automat – ce pare câteodată logic şi uman, dar altădată, iraţional şi inuman – prin care natura îşi corijează manifestările după criterii impenetrabile. E un mecanism universal, nu ţine cont de lamentările „eu”-lui individual. Desigur, fiecare creatură contribuie la armonia cosmică, dar această armonie este o simfonie, nu un cântec la fluier.

Am scris mai multe în articolele: Divinul nu-i inteligent şi Karma se reîncarnează

< Sus >

Adevărul

- Ce este adevărul?

- ...

(Discuţia dintre Pilat şi Isus.)

Orice am spune despre nondualitate este un fals. Cum ar putea nişte cuvinte limitate să cuprindă Totul?! E mult mai simplu să spunem ce NU este. Dar ce rost are?! Totul e Tot, şi gata.

Privindu-te din ipostaza de Tot, ce poţi spune despre Tine?

Conştiinţa nu poate fi obiectivată, descrisă, experimentată. Dacă eşti total sincer cu tine, nu poţi spune nimic despre tine. Mai clar spus, eşti nimic. Nu un nimic, ci Nimicul absolut.

Cel pe care îl poţi descrie este doar un personaj dintr-un film, filmul vieţii omeneşti. Dar miezul acestui personaj rămâne de necunoscut. Şi este un miez straniu, fiindcă cuprinde totul. Deci nu e doar centru, ci şi periferie, şi tot restul. Ăsta-i Dumnezeu. N-ai ce spune despre El, fiindcă nu-l poţi obiectiva. N-ai cum ajunge la el, fiindcă eşti deja El.

Şi totuşi, mulţi oameni spun că au găsit Adevărul şi îi învaţă şi pe alţii cum este şi ce să facă ca să ajungă la El. Interesant de ştiut, ca fapt divers. Dar este acela Adevărul absolut?! N-are cum să fie. Absolutul este inexprimabil, de neînţeles, deci imposibil de învăţat. Omul iluminat poate folosi doar cuvintele personalităţii sale, care oferă o perspectivă parţială. Este un mare adevăr parţial. Merită respect şi atenţie, dar nu adulaţie.

Cine vrea să exprime Adevărul, să ia exemplul de mai sus, de la Isus...! Dar şi asta-i o prescripţie relativă. Uneori e valabilă, alteori nu.

< Sus >

Persoana

- Dumnezeu există, da. Dar este impersonal.

- Nu. Persoana e un fel de experiment, ca să nu-i spunem accident. Dar e un experiment mental. Adică nu există în realitate. Omul nu e o „persoană”, adică un „eu”. Eul e o iluzie apărută în impersonal.

- Că „eu” e doar o idee sau o energie suprapusă peste realitatea monolitică a Creaţiei. Creaţia nu e fragmentată, cum crede eul. Are obiecte şi creaturi şi fenomene, dar toate formează o unică Fiinţă impersonală. Totul e legat de tot, nimic nu e separat.

Or, tocmai credinţa în separare, independenţă, liber-arbitru este „persoana”. O iluzie, care apare/dispare odată cu energia iluzorie a eului. Oare celulele din creier se cred persoane, fiecare de capul ei?!

< Sus >

Legile

Asta caută savanţii şi fiecare individ: legile. Să cunoască regulile după care se conduce lumea, universul, totul. Să cunoască normele după care curge viaţa. Să afle logica lucrurilor. Şi astfel, să poată controla imprevizibilul.

Bazându-se pe existenţa legilor fizice, chimice, biologice, a legităţilor psihologice şi sociale, oamenii cred că viaţa însăşi este legiferată cumva, că evenimentele decurg după o anumită schemă. Că însuşi universul a apărut dintr-o cauză, numită uneori Dumnezeu, care aranjează cumva evenimentele în vederea unui anumit scop. Auzind de doctrina nondualistă, oamenii presupun (greşit!) că şi acest „eu” a apărut sau poate dispărea după anumite reguli. Iar, odată descoperite aceste reguli, vom deveni demiurgi...

Deşarte speranţe! Prin iluminare, se percepe că Creaţia apare din neant în mod haotic, neavând niciun ţel sau semnificaţie. E ca un accident apărut în vid, care se perpetuează la infinit, fiindcă nu întâmpină nicio piedică.

La fel şi „eul”, e un alt accident inocent, ca şi dispariţia sa la fel de imprevizibilă. Nimeni nu poate fi acuzat pentru apariţia dureroasă a „eului” (alungarea din Paradis) şi nimeni nu este responsabil pentru dispariţia sa (iluminarea). De altfel, şi reacţiile umane la dispariţia „eului” sunt variabile, de la beatitudine la depresie. Nu putem trage nicio concluzie şi nici oferi sfaturi în această direcţie, din moment ce nimeni nu controlează nimic.

În primul rând, nu există nimeni, nicio entitate autonomă, ci doar nişte corpuri care au impresia că posedă o minte personală. Dar nu! mintea e doar o curgere continuă de gânduri ivite din neant, într-un mod relativ organizat, dar până într-un punct.

În al doilea rând, ceea ce se iveşte este o simplă aparenţă fără miză, fără scop. E ca un foc de artificii continuu şi intens, apărut pe negrul cerului, nu se ştie de ce şi de unde. Niciun radar n-a detectat nimic, ci doar vedem jocul spectaculos de lumini şi ne întrebăm dacă nu cumva au venit extratereştrii...

Dacă întreaga creaţie nu are scop sau semnificaţie, oare de ce ar avea eul?! Şi de ce ar avea vreun sens iluminarea, dispariţia eului?!

Răzvan A. Petre
2 martie 2024

< Sus >