<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


SENSUL SACRIFICIULUI CRISTIC

Motto:

«Crucificarea este un sacrificiu, o jertfă? Nu. Hristos desfiinţează jertfele. El spune: "Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: MILĂ voiesc, iar nu JERTFĂ". Crucificarea nu este "jertfire", ci punere în brazdă: este darul pâinii. [...] El le-a zis discipolilor: "Sămânţa care nu moare sub brazdă nu dă pâine..." Aşadar, el nu se sacrifică, ci el rodeşte.» (Vasile Andru în „Terapia destinului”)

Capitole:

1. SACRIFICAREA PROPRIULUI COPIL – TEST DE CREDINŢĂ?

2. CELĂLALT SACRIFICIU CRISTIC    CE E MÂNTUIREA    HĂITUIREA FIULUI LUI DUMNEZEU    ISUS A MURIT ÎN RĂZBOI, CA UN EROU.

3. CHEILE AUTO-SACRIFICIULUI: KARMICĂ, MAGICĂ, ANTROPOSOFICĂ    KARMA COLECTIVĂ S-A AGRAVAT DE LA ANUL UNU ÎNCOACE    „ÎMBLÂNZIREA” RITUALURILOR DE SACRIFICARE

4. COMUNIUNEA CU SPIRITUL LUI ISUS    PUNCTE DE LUMINĂ ÎNTR-UN TABLOU CLAR-OBSCUR    RĂSTIGNIREA CONTINUĂ

5. RECAPITULATIO

6. SUPLIMENTE: CRITICA TEOLOGIEI    PACTUL CU DIAVOLUL    UTILITATEA JERTFEI SACRIFICIALE

 

 1 

SACRIFICAREA PROPRIULUI COPIL – TEST DE CREDINŢĂ?

Patriarhul Abraham (sau Avraam) este figura centrală comună celor trei religii monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) şi serveşte ca exemplu de credinţă în creştinism. În Geneza 22:1-14 se relatează că „Dumnezeu” i-a ordonat acestuia să-l sacrifice ritualic pe Isaac, copilul drag. Însă, exact când era pe punctul de săvârşi jertfa, Avraam a fost împiedicat de un Înger. Dogma creştină susţine că Dumnezeu l-ar fi testat pe Avraam. Era el gata să-şi omoare chiar propriul fiu pentru a asculta porunca Divină?


Sacrificarea lui Isaac
, tablou de Caravaggio (1603)

Totuşi, majoritatea rabinilor afirmă răspicat că nu poate fi vorba de aşa ceva. Cum ar fi putut ordona Dumnezeu un aşa revoltător lucru?! ne întrebăm şi noi. Faptul este supus dezbaterii în toate cele trei religii monoteiste. Au apărut tot felul de ipoteze fanteziste care încearcă să explice grozăvia actului sacrificial. (Amănunte la Binding of Isaac)

Vă prezint şi opinia mea, considerând că ce se scrie în Biblie despre acest caz este verosimil.

În vremurile trecute, sacrificarea copiilor era obişnuită peste tot în lume, din Cartagina, Fenicia, Orientul Apropiat (inclusiv Babilonul), Arabia preislamică până în America precolumbiană şi Africa (chiar şi în prezent). Se credea că, cu cât obiectul sacrificiului era mai important pentru el, cu atât omul religios era mai ascultat de zei. (Amănunte la Child sacrifice)

De pildă, în culturile precolumbiene, preoţii îşi sacrificau proprii copii pentru binele comunităţii pe care o aveau sub tutela spirituală. Era metoda supremă pentru îmbunarea cruzilor zei, ce îi pedepseau deseori cu cataclisme naturale.

Iată deci că gestul lui Avraam a fost expresia unui arhetip din inconştientul colectiv al omenirii: sacrificarea propriului copil pentru interesele comunităţii. Sună groaznic pentru noi dar, în acele vremuri, nu era de mirare că Avraam a pornit cumplitul sacrificiu, ci dimpotrivă, surpriza este că Dumnezeu a intervenit ca să-l prevină.
 

Acum, cine l-a pus pe Avraam să-şi ucidă copilul? Textul spune că Dumnezeu. Eu opinez că Avraam a auzit o voce în creier, vocea unui demon care s-a dat drept „Dumnezeu”. Oare câţi semeni de-ai noştri nu aud voci în creier?! Avraam era credul, ca mulţi dintre noi. Nu s-a îndoit că îi vorbeşte Dumnezeu şi i-a urmat porunca ciudată.

Dar Avraam era şi norocos. Un Înger dumnezeiesc a intervenit ferm, tot clarauditiv, şi a contramandat ordinul. Biblia face diferenţa clară între prima voce, „Dumnezeu”, şi a doua, Îngerul ce vorbea tot în numele Domnului.

Iar pentru ca Avraam să nu-şi piardă încrederea în ce auzea cu creierul, Îngerul a improvizat o explicaţie: „Acum ştiu că te temi de Dumnezeu, şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău.” (Geneza 22:12). Chipurile, fusese o probă de credinţă, nu o înşelare demonică...

Din faptul că a intervenit abia în ultima clipă, deducem că avusese loc o luptă grea între demon şi Înger. Cu un efort suprem, Îngerul a cucerit canalul telepatic şi a oprit masacrul. De acum înainte, Avraam va primi numai învăţături bune şi frumoase! Înseamnă că era un om preţios.

Ce bine ar fi ca toţi posedaţii de draci să aibă norocul lui Avraam! Şi, ca toţi cei care aud voci în minte să discearnă între glasurile îngerilor şi cele ale unor spirite neserioase!
 

Concluzia este clară: sacrificarea propriului copil este inspirată de diavol; nu putea fi niciodată un test de credinţă în Dumnezeu. Mai e loc de îndoială?!

Dar atunci de ce creştinismul laudă pilda lui Avraam???

Pe de o parte, ca să încurajeze credulitatea oarbă, prin care masele să poată fi uşor manipulate de preoţi. Pe de altă parte, mai este o legătură care îmi dă fiori...

Cunoaştem cu toţii dogma centrală a teologiei creştine: Dumnezeu mântuieşte oamenii mulţumită sacrificării Fiul Său, Isus Cristos. Cu alte cuvinte, fapta abominabilă, neterminată de Avraam, este împlinită până la ultima consecinţă de Dumnezeu-Tatăl! Teologii invocă exemplul hotărârii lui Avraam şi supunerii lui Isaac, ca să acceptăm mai uşor că şi Fiul lui Dumnezeu este sacrificat cu aprobarea Tatălui (sau chiar din intenţia Lui!). „Dumnezeu şi-a trimis Fiul ca să sufere şi să moară din iubire pentru noi”, se spune în toate scrierile creştine.

Dar, omeneşte vorbind, Dumnezeu, care este numai Iubire şi Înţelepciune, poate să-şi lase Fiul să fie ucis în mod astroce?! Nu era şi nu este El atotputernic?!...

< Sus >

 2 

CELĂLALT SACRIFICIU CRISTIC

Să privim acum sacrificiul cristic dintr-o perspectivă mai concretă.

Isus s-a jertfit prin însăşi naşterea sa printre păcătoşi, ştiindu-se că urma să scoată din împietrirea sufletului mari mulţimi de oameni. Sacrificiul Său a fost unul ascetic şi misionar, care a durat zeci de ani şi s-a înteţit în ultimii ani ai vieţii. A renunţat la orice confort pentru a călători, a se iniţia, a se desăvârşi şi a trezi conştiinţele semenilor. A riscat de multe ori în faţa mai-marilor corupţi, spunându-le adevărul crud în faţă sau nefăcându-le jocul. A depus un efort mistic inimaginabil pentru a curăţa de impurităţi atmosfera psihică a Pământului.

Pe lângă citirea Evangheliilor, vă recomand spre vizionare şi documentarul „Isus în India

Uciderea Sa era previzibilă în urma acţiunii spirituale intense cu care trezise conştiinţele israeliţilor. Se ştia în Ceruri că o astfel de misiune îndrăzneaţă va fi pedepsită de forţele care se opuneau şi se opun Bunului Dumnezeu. „Nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită” răsună sloganul demonilor. Iar Isus a generat o epopee de fapte bune, El însuşi sau inspirate de la El.

Isus s-a jertfit toată viaţa, răstignirea oprindu-L să-Şi continue misiunea. Moartea Sa a adus doar durere şi disperare pentru tabăra bunilor credincioşi.

Ce s-a întâmplat ulterior răstignirii (apariţiile Sale, pogorârea Duhului Sfânt, convertirea lui Saul, propovăduirea Evangheliei etc.) ţine de cu totul alt plan. Spiritul Cristic şi falangele de Spirite Bune au imaginat o variantă de continuare a muncii spirituale pe care Isus nu a fost lăsat să o termine, dacă ar fi trăit până la bătrâneţe şi într-un loc mai puţin bântuit de draci. Nu datorită, ci din cauza uciderii premature...

Acesta este parcursul evenimentelor, mai presus de orice metafore.

 

CE E MÂNTUIREA

Spune dogma creştină că "Isus ne-a mântuit"...

Ce se înţelege prin mântuire, în general? Garanţia că, după moarte, omul va ajunge în Rai, nu în Iad. Dar e de ajuns să ducă o viaţă curată, morală, demnă şi visul i se va împlini de la sine. Nu ne interesează aici adăugirile culturale, superstiţiile şi ritualurile îngrămădite peste esenţa eticii cosmice. Vom respecta, după puterile fiecăruia, principiile morale de bază, prezente în toate religiile, şi sufletului nostru îi va fi bine în lumea de dincolo. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că restul omenirii, cea necreştină, ar merge in corpore în Infern. Ceea ce este şi absurd, şi infirmat de mărturiile celor întorşi din moarte clinică sau dedublări astrale!

Mai putem găsi şi un sens imediat, pământesc. Mântuirea specială pe care Isus a adus-o sufletelor creştinilor constă în faptul că ne-a arătat calea Binelui şi a demascat Răul. Că ne întăreşte gleznele care suie scara către Dumnezeu. Dar depinde de noi să ne înălţăm cât mai sus. Trebuie să ne câştigăm rangul spiritual prin luptă duhovnicească. E dreptul nostru, efortul nostru şi bucuria de a evolua permanent. Isus nu a semnat niciun cec în alb pentru vreun viitor adept. Dar, desigur, ne ajută pe fiecare să ne purificăm şi să evoluăm, dacă dorim. Aderarea formală la un cult sau ritual creştin nu ne garantează nimic, ci doar ne poate sprijini eforturile de auto-depăşire.

 

HĂITUIREA FIULUI LUI DUMNEZEU

Să revedem faptele şi bănuielile rezonabile.

Isus fusese un luptător curajos care sfidase autorităţile religioase. Era un revoluţionar paşnic, dar influent. Urmărit de poliţia clericală, nu prea mai avea unde a se ascunde: aproape că fusese capturat de câteva ori. Trădarea era deja prezentă în micul grup al discipolilor. Chiar dacă ar fi reuşit să scape cumva şi de data asta, misiunea Sa publică era deja compromisă: nu mai avea cum să predice mulţimilor din Israel fără a fi descoperit şi arestat. Soarta îi era pecetluită de însăşi faptele Sale – prea bune pentru o lume atât de bicisnică. Numai câte exorcisme făcuse El, spre lauda Tatălui!... Obiectiv vorbind, nu mai putea să-şi continue misiunea sfântă pentru care se întrupase. În Ceruri, îl aştepta tronul vacant pe care îl părăsise în urmă cu 34 de ani.

În acest context, să mai ţinem cont că Isus era totuşi un om, nu un robot. Avea o personalitate puternică şi, ca orice sfânt, o mare sensibilitate sufletească. Poate că i se făcuse deja lehamite de nesfârşita răutate şi inerţie a oamenilor (găsim câteva lamentări ale Sale în scriptură). Şi s-a lăsat în voia evenimentelor nefaste.

Se mai ridică o chestiune. În virtutea sensibilităţii sale extreme, poate, doar poate că Isus a avut şi unele comportamente exagerate (de genul blestemării smochinului), necunoscute nouă. Prin suferinţele crucificării, Isus şi-a spălat toate micile păcate pe care le făcuse, vrând-nevrând. Orice om îşi face karmă prin însăşi faptul de a trăi. Pentru sufletele supuse reîncarnării, este obişnuit să moară cu păcate neispăşite şi dorinţe neîmplinite. Spre deosebire de ele, ca să se reîntoarcă în slava cerească, Spiritul cristic nu trebuia să rămână cu nici cea mai măruntă pată.

Totuşi, prea crud i-a fost supliciul! Vedeţi filmul lui Mel Gibson ca vă faceţi o mică idee despre chinurile injuste suportate de cel mai pur Om care a existat vreodată pe Pământ! Discrepanţa este şocantă şi ne stoarce lacrimile.

Film nerecomandat minorilor:"Patimile lui Isus (2004)", de Mel Gibson

În spatele oamenilor care Îl vânau, se aflau interesele puternicelor spirite luciferice, manevrând intenţiile mai-marilor zilei. În lupta spirituală teribilă, Fiul lui Dumnezeu punctase numeroase victorii. Venise momentul să-şi asume acele succese, cu preţul vieţii.

Dumnezeu nu a dovedit cruzime fiindcă nu a făptuit un miracol ca să-L salveze pe omul Isus. Ar fi fost nevoie acum de un lanţ nesfârşit de miracole, adică de răsturnarea completă a ordinii firii. El doar a respectat legile lumii materiale. O lume plină de păcate, robită lui Lucifer. O lume în care, dacă zgândări un cuib de viespi, te poţi aştepta la înţepături dureroase, pline cu venin...

 

ISUS A MURIT ÎN RĂZBOI, CA UN EROU

Dacă nu garantarea mântuirii creştinilor, putem găsi un alt înţeles în uciderea Fiului lui Dumnezeu?

S-a spus că bunul Isus a fost o victimă a nedreptăţii. Totuşi, El şi martirii creştini, ca soldaţi ai lui Dumnezeu, au căzut în lupta cu Răul. Moartea în război poate fi eroică sau accidentală, rapidă sau chinuitoare. Dar aţi auzit vreodată vorbindu-se de soldaţi „nevinovaţi” căzuţi „pe nedrept” în bătălie?!...

Ideea este ca noi, creştinii, oricât de buni am fi, să nu ne considerăm victime când suferim pe nedrept! Dacă suntem cu adevărat buni, atunci creăm schimbări bune în jurul nostru chiar şi prin simpla noastră prezenţă. Consecutiv, îi deranjăm pe adepţii răului, nu puţini. Suntem nişte soldaţi ai Binelui în războiul spiritual care se dă continuu. Ne putem aştepta la lovituri neplăcute, neaşteptate şi nedrepte, chiar capitale. De ce oamenii merituoşi nu au noroc? De ce oamenii buni sunt batjocoriţi? De ce sfinţii sunt ucişi? Poate că d’aia.

Asta înseamnă să adoptăm mentalitatea eroului spiritual, nu a victimei. A războinicului, nu a supusului sau sclavului. Să fim paşnici, liniştiţi, iubitori (şi toate celelalte calităţi creştine), conştienţi că acestea sunt armele noastre spirituale – deci ARME! Că aducând lumina în noi şi în lume, chinuim gândacii întunericului. Dar trebuie să facem o alegere fermă. Să nu fim căldicei, încercând să nu supărăm pe nimeni! Ci, ori cu Dumnezeu, ori cu Mamona!

“Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6:24)

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:15-16)

Ţinând cont de toate cele scrise mai sus, avem destule motive (logice, emoţionale şi spirituale) să înţelegem supunerea lui Isus în faţa morţii inevitabile. Întregul martiriu a fost CAUZAT de ceea ce cunoaştem cu toţii: mizeria umană.

Este un adevăr crud, dar cam trist. Cât a trăit, Isus s-a sacrificat uman şi mistic. Mai era cazul şi de un sacrificiu de tip magic prin moarte? Aveam nevoie de calvarul Fiului Divin pentru a ne mântui? Martiriul a avut şi un SCOP?

Dogma oficială pare încurajatoare: prin moartea Sa, noi suntem mântuiţi. Dar are şi o bază reală? Să căutăm o justificare raţională a acestei credinţe, în cele de mai jos. Adevărul absolut însă numai Dumnezeu îl ştie.

< Sus >

 3 

CHEILE AUTO-SACRIFICIULUI

Toată viaţa, Isus fusese un om activ, voluntar, curajos, iar acum trebuia să se lase dus ca un miel la tăiere. Oare ce l-a convins pe Isus să nu se opună fatalităţii? A fost doar resemnare sau un ultim asalt?

Jertfa auto-asumată a lui Isus, în momentul culminant al misiunii Sale, pe care nu o mai putea continua, a fost ultimul sacrificiu, spectaculos şi impresionant, încheind multitudinea de sacrificii personale (pe care aproape nimeni nu I le-a cunoscut şi recunoscut). În principiu, fiindcă avusese viziunea viitorului, încă avea timp să evite acea succesiune nenorocită de evenimente. Putea alege să moară mult mai târziu, de boală sau bătrâneţe, dar a preferat să se sacrifice ca un erou civilizator. Nu Dumnezeu l-a convins, ci Spiritul Său a decis singur.

Să recapitulăm punctele de vedere:

1. Răstignirea a avut o CAUZĂ

Unii cred că Isus ne-a oferit mântuirea prin activitatea Sa misionară, ale cărei Învăţături le păstrăm în amintire şi le punem în practică. Moartea-I cumplită doar a subliniat tragismul vieţii şi muncii Sale spirituale, a fost un simbol al sacrificiului întregii sale vieţi. Isus a fost deci un învăţător spiritual, printre alţii, dar unul de cea mai mare puritate şi putere energetică.

2. Răstignirea a avut un SCOP

Alţii, fundamentaliştii creştini, cred că moartea Sa a avut o putere separată, magică, prin care, efectiv, a luat păcatele oamenilor asupra Sa. Nu doar a contemporanilor Săi, ci a întregii specii umane din trecut şi viitor!

În acest ultim caz, ne întrebăm: martirii creştini au luat şi ei păcatele oamenilor asupra lor? Deloc, este răspunsul teologic.

Aici apare, evident, o contradicţie. Poziţia oficială a Bisericii este că Isus Cristos a avut o fire dublă: Fiu al lui Dumnezeu şi Fiul Omului (diafizism). Cu alte cuvinte, în El sălăşluia Spiritul şi sufletul. Care dintre cele două a suferit calvarul? Evident, omul – trup şi suflet. Spiritul divin nu poate fi pătat de patimile umane. Dar şi martirii, tot cu trupul şi sufletul au suferit. Lor de ce nu li se recunoaşte meritul luării păcatelor?

Teologii aplică aici un dublu standard: Numai unul a fost Fiul lui Dumnezeu. În limbajul fizicii moderne, Isus a fost o singularitate, care a abolit legile fizicii cunoscute. Dar, cum ştiinţa nu prea are tangenţe cu teologia, lucrurile rămân în suspensie.

Să trecem însă de această piedică a raţiunii comune. Da, vrem să credem că, acceptându-şi moartea chinuitoare, „Isus a luat asupra lui păcatele omenirii”. Ce putem înţelegem prin aceasta, cu toată ştiinţa spirituală la care avem acces astăzi, după 2.000 de ani? Am găsit două posibile explicaţii diferite, chiar trei.

+

În CHEIE KARMICĂ, spunem că Isus a preluat o parte din karma oamenilor de atunci, contemporani cu El. Spălarea trecutului.

A prelua karma cuiva te obligă să suporţi o anumită suferinţă în locul aceluia. Totuşi, acest efort nu garantează că celălalt va deveni un sfânt. Ar putea rămâne neschimbat în tiparele sale sau chiar să decadă. Este doar o şansă pe care o primeşte.

Transferul conştient de karmă de la un om la un maestru nu este însă un lucru lesne de explicat. Mult mai simplu ar fi să vorbim despre absorbţia energiilor negative. Este un fapt aproape banal să schimbăm energii bune sau rele cu semenii noştri. Asta poate simţi şi înţelege oricine.

Ca supoziţie, Isus s-a preschimbat într-un gen de burete uman care a absorbit enorm de multă energie negativă din oameni şi mediu. A fost intenţia expresă a Lui, DUPĂ profunda şi trista rugăciune din grădina Ghetsimani. Convingându-se că era prins într-o fundătură, a adoptat o tactică războinică sinucigaşă, pentru a produce cât mai multe pagube în rândurile inamicului. Prin urmare, a atras voluntar o imensă negativitate, curăţând astfel atmosfera psihică a locului unde se afla, dar şi a întregii planete.

Din acest motiv şi numai din acest motiv, după arestare, devenind o ţintă vie, a fost posibil să fie batjocorit şi ales ca victimă de către popor. Asta a vrut El să spună prin „Nu m-aţi fi putut atinge dacă Dumnezeu n-ar fi îngăduit”. Pierderea protecţiei divine nu a fost un act de voinţă discreţionară a lui Dumnezeu, ci realmente un auto-sacrificiu glorios, demn a fi preţuit veşnic.

Auto-transferul de energie malefică a fost posibil doar până în momentul morţii. După aceea, ţinta vie, omul Isus a dispărut, sufletul I s-a ridicat la Cer.

+

În CHEIE MAGICĂ, putem să explicăm fenomenul „luării păcatelor” altfel, prin jertfa de protecţie. Favorizează viitorul apropiat şi mediu.

Din vechime, oamenii au adus sacrificii importante zeilor: animale şi oameni, cu multă vărsare de sânge. Doreau astfel să-i îmbuneze, să le obţină favoruri. Pentru gândirea modernă raţional-ştiinţifică, acestea par simple superstiţii primitive. Dar magicienii negri, intermediarii zeităţilor negative, primesc şi azi încurajare să continue cu această metodă. Este deci o practică dorită de entităţile malefice, care vor ajuta vrăjitorii cu puterile lor grosiere, la schimb.

După logica magică, Isus a primit sacrificiul, ştiind că astfel va mulţumi, în parte, spiritele întunericului, care vor slăbi în putere. A fost o jertfă atipică, un auto-sacrificiu, în care şi victima, şi cel care a oferit-o era aceeaşi persoană.

Jertfa cristică a sprijinit misiunea de după „Înviere”, marcată de pogorârea Duhurilor Sfinte. Datorită ei, Cerurile s-au deschis şi au putut avea loc o serie de fenomene paranormale de o amploare nemaiîntâlnită de atunci. Toate umilinţele şi durerile fizice suportate în ultimele Sale zile au plătit „taxa de protecţie” entităţilor malefice. Acelea au fost „legate” pentru o perioadă, li s-a redus puterea, suficient pentru instaurarea noii religii.

Pentru că jertfa cristică a avut o eficienţă limitată în timp (ca orice jertfă ritualică), s-au mai adăugat încă 3 secole de martiraje creştine, care au întărit spiritual firava religie, până a devenit religia oficială a celui mai puternic imperiu.

+

În CHEIE ANTROPOSOFICĂ, preiau aici opinia lui Rudof Steiner (1906) şi reluată de Judith von Halle recent („Coborârea în straturile Pământului, pe calea antroposofică de cunoaştere” - Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2011), care consideră Misteriul de pe Golgotha drept un Eveniment cosmic. Nu voi lua nicio poziţie pro sau contra acestor idei măreţe?! metaforice?! speculative?!

« Din iubire neţărmurită pentru neamul omenesc, Trinitatea Divină l-a trimis într-un trup uman muritor pe Dumnezeu-Fiul pentru ca El să poată pătrunde, trecând prin moarte, în imperiul Pământului. * (vezi comentariul de mai jos!)

Aşadar, misiunea Fiului divin era aceea de a-l ajuta pe om şi Pământul să evolueze în viitor într-un mod armonios, astfel încât spiritualizarea naturii umane să meargă în paralel cu spiritualizarea corpului Pământului. Faptul că această evoluţie superioară poate interveni este rezultatul Drumului de Jertfă al lui Christos. (pag. 62)

Cu cât Christos pătrunde mai adânc în corpul Pământului în timpul „Coborârii în Iad”, cu atât mai mult se apropie El de ţelul său: Învierea. În clipa în care El a atins centrul Pământului şi a străbătut toate forţele distrugerii care se agitau furioase în staturile Pământului şi, prin urmare, întreaga suferinţă sedimentată acolo, a devenit posibilă ridicarea din adâncurile Pământului a naturii umane spiritualizate. Abia aceasta este mântuirea propriu-zisă. Învierea indică totodată coborârea completă. (pag.64)

Christos coboară în Sâmbăta Mare de la răscrucea vremurilor în adâncurile Pământului până în centru pentru a sfinţi acest loc de origine a evoluţiei Pământului. Numai pe această cale, prin coborârea Principiului macrocosmic în Microcosmosul îmbrăcat în învelişuri muritoare, şi nu pe o altă cale mai directă, s-a creat posibilitatea ca evoluţia Pământului şi a omului spre spiritual să nu mai fie doar o problemă a zeilor, ci acest destin să poată fi modelat într-o mare măsură prin voinţa liberă a omului. (pag.68) »

* COMENTARIU PERSONAL

În carte sunt descrise cele 9 planuri ale Pământului, mergând de la materia grosieră către materia cea mai spiritualizată. „Coborârea în Iad” din Sâmbăta Mare nu a fost altceva decât coborârea omului Isus prin aceste straturi până în miezul Pământului, pentru a le lumina, a le spiritualiza.

Cu alte cuvinte, numai un suflet uman extrem de evoluat putea face această operă alchimică cosmică, ce nu sta în puterea niciunui alt Spirit al Cerului (!?). Presupun că tocmai învelişurile pline de energie curată ale sufletului i-au permis lui Isus să pătrundă rapid şi puternic până în miezul planetei. În acelaşi timp, mă gândesc însă că hainele energetice trebuie oricum înlăturate, pe rând, pe măsură ce sufletul urcă în straturile mai rafinate... şi rămâne tot numai Spiritul (!?)

Viaţa lui Isus nu a fost decât o pregătire a marelui Eveniment cosmic ce a avut loc între Vinerea Mare, după moarte, şi Duminica Învierii. Dacă nu ar fi „coborât în Iad”, Isus ar fi intrat, poate, în anonimatul istoriei, fiind cel mult amintit ca unul dintre profeţii iudaici (!?).
 

Ca informaţie esoterică suplimentară, după descrierea sumară a marelui clarvăzător Rudolf Steiner – aşa cum le interpretez eu –, cele 9 straturi ale Pământului ar fi următoarele:

Stratul 1 şi 2 corespund scoarţei solide şi mantalei lichide, cunoscute în geologie. De la stratul 3 nu se mai poate vorbi de o dispunere spaţială, nu mai este o scufundare în abisuri stricto sensu, ci o rafinare a percepţiei clarvăzătoare.

Stratul 3 corespunde vitalităţii, particulelor eterice care animă materia moartă.

Stratul 4 este acel nivel astral-eteric care reflectă în oglindă, în copie eterică, precedentele trei straturi.

În stratul 5, substanţa astrală este inteligentă, întreaga natură colaborând cu fiinţa superioară.

Stratul 6 acumulează trăirile animalice, simţirea, emoţiile primare ale faunei terestre. Aici se află „sufletul animal” al Geei.

Stratul 7 este alcătuit din forţele morale, aici compunându-se vectorial comportamentele bune şi rele ale oamenilor, rezultând un gen de „caracter uman” al Geei.

Rudolf Steiner numeşte cutremurele de pământ şi erupţiile vulcanice drept „fenomene anormale”, care sunt consecinţa perturbării astralului 6 şi 7 de către pornirile sufleteşti inferioare animalice şi umane. Cu alte cuvinte, stihiile naturale sunt cauzate, în primul rând, de imaturitatea spirituală a omenirii. O omenire ideală ar genera o armonie planetară fără manifestarea forţelor oarbe distructive.

Stratul 8 ar corespunde noţiunii orientale de akasha (în aspectul de „citire a viitorului”) sau celei ştiinţifice actuale de universuri paralele echiprobabile.

Orice fiinţă (plantă, animal, om) sau obiect creat de o inteligenţă poate urma o mulţime de traiectorii evolutive plecând din fiecare punct temporal. Într-un anumit univers paralel, lucrurile se desfăşoară după un scenariu spontan, iar posibilităţile de alegere din fiecare moment multiplică corespunzător numărul acestor universuri, la infinit. Atenţie, odată făcută o alegere faptică, dispar celelalte posibilităţi colaterale!

Stratul 9 corespunde stării originare, germenele creator al evoluţiei planetei, o stare imposibil de descris sau imaginat.

 

KARMA COLECTIVĂ S-A AGRAVAT DE LA ANUL UNU ÎNCOACE

Spuneam că jertfa cristică a paralizat doar parţial şi temporar acţiunea demonilor. Ulterior, necuraţii au prins iar putere, prin aportul păcatelor oamenilor. Mi-e teamă că, dacă va mai avea loc vreodată o astfel de suită de evenimente paranormale angelice (precum cele care au urmat „Învierii”), va fi doar după o mare Purificare, pe care numai suferinţe grele, în masă, o pot aduce. Nu se va mai găsi niciun ţap ispăşitor... Privind invers, partea fericită a Apocalipsei este că va face posibile fenomenele spiritiste de anvergură, deschiderea Cerurilor.

Karma colectivă a planetei este foarte încărcată de crimele, violenţele, suferinţele trecutului multimilenar. Nu se ştie când şi unde poate crăpa aura protectoare a lumii, iar noroiul fetid al karmei negative să se reverse haotic peste o parte a ei...

Vasile Andru relatează în „Terapia destinului” (1994) cum o persoană vizionară, invitată la o adunare de căutători spirituali, a luat contact cu „entităţi cosmice” şi a transmis un mesaj:

«Pe oameni îi paşte o mare primejdie. Se apropie de Pământ un nor înecăcios, de culoare cafeniu-închis spre negru, care poate înghiţi Pământul. Nu este nor de praf radioactiv, dar este mai primejdios decât pucioasa şi radioactivitatea. Norul se apropie de Pământ şi Pământul este în mare pericol. Nu spun de la mine, ci transmit mesajul, avertismentul. Este un nor format din acumularea gândurilor rele ale oamenilor şi din toate răutăţile lor. El s-a îngreunat şi a început să coboare... acum la nivelul unui om, în curând va atinge capetele oamenilor, vor fi crize şi frământări cumplite.»

Apropo de începutul articolului, putem menţiona şi presiunea karmică produsă de sacrificiile ritualice de copii, virgine, în general, oameni curaţi la suflet (cu cât sunt sacrificaţi oameni mai puri, cu atât diavolii se bucură mai tare). Ele sunt realizate ASTĂZI de secte şi grupări satanice, unele la nivelul elitelor occidentale care trag pârghiile puterii mondiale. Dacă şi-au vândut sufletele Satanei pentru a conduce lumea, ce destin va avea sărmana noastră lume, condusă de nişte dezaxaţi megalomani şi paranoici?!...

Citiţi alte opinii despre perspectivele dramatice ale planetei în articolul "DIN PREZENT, SPRE VIITORUL OMENIRII"

 

„ÎMBLÂNZIREA” RITUALURILOR DE SACRIFICARE

Dar în istorie s-au întâmplat şi lucruri bune.

Tradiţia sacrificială a fost transformată radical în locurile mai civilizate. De exemplu, jertfele animale au fost înlocuite prin ofrande de flori, fructe şi plante plăcut mirositoare. Cu siguranţă că spiritele atrase de acestea erau de calitate mai bună decât înainte!

Sau, prin practica jertfirii animalelor domestice, care constituiau averea omului, el a învăţat treptat să-şi învingă apucăturile egoiste, rapacitatea, să-şi atenueze orgoliul, deci să se purifice şi dezlege de trebuinţe.

Urmărind linia civilizatorică, la un moment dat, nişte înţelepţi au deturnat radical sacrificiul exterior, transformându-l în sacrificiu interior, asceza religioasă. Omul îşi jertfeşte voia, confortul, sănătatea pe altarul dobândirii unor calităţi psihice şi spirituale.

Creştinismul descurajează jertfa ritualică şi încurajează învingerea pornirilor egoiste, viscerale, atavice – ceea ce echivalează cu un sacrificiu de sine (adică de ego).

Sensul spiritual al auto-sacrificiului în zilele noastre este minunat lămurit de maestrul spiritual Omram Mihail Ivanov:

«Mulţi călugări, asceţi, sau chiar simpli credincioşi şi-au aplicat voit tot felul de chinuri… gândindu-se că sunt „pe placul Domnului”. Ca şi cum Dumnezeu s-ar bucura văzând creatura umană rănită, însângerată… Rare sunt religiile care nu au preconizat acest gen de practici, unele o fac chiar în zilele noastre. Dar a venit vremea să înţelegem că Domnul nu are nevoie de suferinţele oamenilor. Epoca biciului, a chinului, a supliciului s-a încheiat. A-ţi brutaliza şi mutila trupul, a-ţi risca viaţa, această modalitate de a te sacrifica pentru Divinitate este sterilă.

Adevăratul sacrificiu se află în iubirea fraternă, dezinteresată, pentru toţi oamenii. Acela care a înţeles sensul şi puterea iubirii nu are nevoie să-şi aplice niște suferinţe: el va avea suficiente de împărţit cu toţi cei care au necazuri! Iar obstacolele ce le va întâlni în strădaniile sale de a-i ajuta vor fi tot atâtea ocazii să sufere! Dar el nu trebuie să dea înapoi în faţa acestor suferinţe: ele îl vor înălţa, îl vor înnobila.»

< Sus >

 4 

COMUNIUNEA CU SPIRITUL LUI ISUS

Evanghelia ne descrie Patimile Mântuitorului într-un mod realist şi impresionant. În clipele cumplite când, în rugăciune, Isus îi cere Tatălui Divin să îl protejeze de moartea inevitabilă, atunci vedem drama omului Isus, „părăsit” de Domnul. Acest moment este, poate, singurul în care ne identificăm perfect cu Isus.

În alte ipostaze, El ne părea un supraom, un Fiu de Dumnezeu, oricum, Cineva special şi diferit de noi, ceilalţi. De data aceasta, vedem că şi el este un simplu om care suferă şi se resemnează când NU POATE FI AJUTAT de Dumnezeu Atotputernicul!

Chiar şi ateii pot empatiza aici cu Isus, ceea ce-i extraordinar! Mulţi „sunt făcuţi, nu născuţi” atei, au părăsit învăţăturile bisericii din dezamăgire, nu pentru că ar fi răi sau nespirituali. Ei păstrează nostalgia după credinţa în Dumnezeu, acea Forţă Supremă care organizează Universul...

Emoţionându-ne alături de îndureratul om Isus, ne punem la unison cu Spiritul Cristic. De la El primim instantaneu o stare afectivă, linişte sufletească, înţelepciune şi multe alte daruri spirituale de care avem nevoie. Este o rugăciune spontană.

Pentru a intra în starea meditativă potrivită acestui moment astral al omenirii, o cale simplă este să ascultăm inegalabila arie "Erbarme dich" din oratoriul-capodoperă "Matthäus Passion" de Bach care repetă aceste cuvinte, adaptate după Matei 26:39: "Îndură-Te de lacrimile mele, Doamne!" Este aria care ilustrează sonor filmul capodoperă "Sacrificul" de Andrei Tarkovsky.

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=aPAiH9XhTHc

 

PUNCTE DE LUMINĂ ÎNTR-UN TABLOU CLAR-OBSCUR

Să reflectăm adânc asupra neputinţei Fiului Divin de a primi ceea ce pare a fi perfect justificat: dreptul la viaţă! Oare de câte ori şi noi, credincioşii simpli, nu ne rugăm pentru lucruri mai mici şi nici pe acelea nu ni le dă Dumnezeu?! Există atâta dezamăgire în lume că nu avem ce ni s-ar cuveni, fie că cerem, fie că nu cerem Domnului!

Nu cumva soluţia ţine de planul terestru şi nu de intervenţiile miraculoase?! Că „Dumnezeu lucrează prin oameni pentru oameni” şi ajutorul pe care ţi-l poate da un om nu ţi-l poate oferi niciun spirit... Nu cumva ne trebuie mai multă cunoaştere de sine pentru mai multă putere interioară, sau o atitudine mai asertivă ca să ne cerem drepturile, sau una mai curajoasă ca să ne răbdăm durerile sortite?!

Sortite de cine? De karma noastră cea de toate zilele. Ea este mecanismul justiţiei divine, pe care nimeni nu-l poate opri. Dumnezeu este Iubire, dar El nu poate încălca Dreptatea, propriile legi perfecte.

Poate, în schimb, să ne ajute să folosim legea karmei cu înţelepciune, ca să ne curăţăm viitorul de suferinţe. Ne poate da putere de îndurare. Şi, uneori, poate chiar să amâne pedepsele ce stau să ne copleşească. Dar nu putem noi condiţiona această Graţie...

Noi nu suferim doar karma individuală. Toate problemele ecologice ne afectează pe fiecare dintre noi. Condiţiile optime pentru viaţă depind de un echilibru precar al ecosistemului planetar. Cum să nu ne îmbolnăvim când organismele noastre sensibile sunt atât de atacate de tot felul de chimicale din alimentaţie sau de poluarea apei, aerului, solului şi subsolului?! Cum să ne păstrăm neafectat echilibrul psihic într-o societate stresată, suspicioasă, plină de infractori care fac legea?! Cum să ne meargă bine când răutatea, invidia şi toate relele omeneşti acţionează fără linişte?!...

Şi totuşi, ignorăm că suntem mici puncte pe acest ecran sumbru şi îi cerem lui Dumnezeu să ne lumineze doar pixelul nostru. Sperăm ca pătratul nostru să rămână perfect în mijlocul unei lumi deformate, dizarmonioase... Să ne ajute Dumnezeu, pe toţi!

 

RĂSTIGNIREA CONTINUĂ

De câte ori nu am auzit exprimarea metaforică: „Noi, oamenii, îl răstignim pe Isus în fiecare zi”?! Prin meschinăria, nervozitatea, cruzimea ce le dovedim, ne regăsim deseori în mulţimea oarbă care striga „Să fie răstignit! Să fie răstignit!”. Ne pierdem raţiunea şi ne lăsăm posedaţi de compulsiuni sub-animalice. Ne-am obişnuit cu păcatul greu, ca ţiganul cu bătaia.

Dar metafora merge mai profund: Însuşi Isus se chinuie şi astăzi, ca atunci pe cruce. Sensibilitatea sa cosmică suferă mereu, în contact nemijlocit cu toată mizeria umană. El nu ne-a părăsit ca să meargă în Paradis. Vine mereu printre noi şi simte toată durerea, ca şi toate impurităţile noastre. Isus suferă calvarul şi acum, pentru că:

- Păcatele noastre nesfârşite Îl împiedică, prin ele însele, să ne ajute cum ar vrea. Acestea se adună într-o platoşă care blochează razele Luminii Divine. Terra se întunecă... Cum să nu-L doară asta pe Cristos, cel plin de compasiune, căruia Dumnezeu i-a lăsat planeta în grijă?!

- Vede cu toată claritatea cum mulţi dintre noi se lasă seduşi prosteşte de puterea Întunericului, răspândind ignoranţa, confuzia, violenţa şi răutatea. Fiecare suflet pierdut înseamnă încă o lovitură de bici pe spinarea însângerată a bunului Isus.

- Este alături de cei care suferă pe nedrept, victime ale răutăţii inutile şi distrugătoare. Oricâtă alinare, speranţă şi detaşare le aduce credinţa în Divinitate, ea nu poate da înapoi nimănui anii de suferinţă, de neîmpliniri, ratarea destinului. Isus se tulbură mult, căci nu durere vrea să vadă la oameni, ci bucurie, împlinire, fericire, aşa cum ne plănuise Dumnezeu înainte de Căderea luciferică.

Isus suportă ŞI ACUM, fără să riposteze, toată batjocura, tot calvarul, toată durerea sufletească, dar de ce?!? Când tu, ieşind din gloata hulitoare („Să se salveze dacă e Fiul lui Dumnezeu!”), sătul de acest sacrificiu grotesc şi absurd, vei striga: „Opriţi cruzimea! Eu sunt mult mai păcătos decât acest Om”... atunci vei simţi adevărata smerenie, trezindu-te din hipnoza luciferică. Şi vei înţelege de ce spune Isus „Pentru tine am suferit”. El se lasă torturat ACUM ca să te sensibilizeze. Metafora nu este metaforă, supliciul lui Isus continuă, iar tu poţi interveni. Alege comuniunea cu El. Vei simţi că marile tale dileme sunt doar mofturi, micile tale greşeli sunt pete pe imacularea Divină.

Întreaga omenire se află sub influenţa Satanei. Aceasta e cauza pentru care e atâta suferinţă în lume şi nu se întrevede, deocamdată, nicio ieşire uşoară din marasm. Din păcate, omul nu-şi poate da seama de împietrirea inimii sale decât atunci când are norocul ca Isus sau însăşi suferinţa să-i alunge demonii personali... Că le numim „energii negative”, nu contează. Ele sunt cauza nelămurită a multor neplăceri, chiar cele mărunte, cum ar fi: un tic nervos, ironia gratuită, neîncrederea în înţelepţi, credulitatea în faţa mincinoşilor, deciziile neinspirate, pripeala dezastruoasă sau rugăciunea fără bucurie...

E dureros să descoperi, la un moment dat, că „ţi-au luat dracii minţile”. Regretele sunt binevenite, dar mai bine să le previi. Numai cu ajutor divin, prin Isus, poţi face faţă batjocurii pe care demonii o pregătesc tuturor. Nu e o glumă. După ce vei conştientiza o influenţă demonică mascată, insesizabilă, chircindu-te de ruşine şi neputinţă, te vei abandona în braţele iubitoare ale lui Cristos, cea mai puternică pavăză pentru oamenii buni. Şi îi vei cere să te purifice de toate mizeriile sufleteşti pe care le duci cu tine...

Dar starea de graţie şi revelaţie se diluează cu timpul. Trebuie să facem singuri efortul de a ne păstra smerenia şi puritatea acelei simţiri pentru restul zilelor. Ne putem ajuta ascultând capodopera muzicală a lui J. S. Bach, corala finală din cantata BWV 147, "Jesus bleibet meine Freude". Am tradus şi adaptat o parte din versurile în engleză „Jesu, Joy Of Man's Desiring”, mai jos:

ISUS VA FI MEREU BUCURIA MEA
 

Isuse, bucuria inimii noastre,

Sfântă înţelepciune, iubire strălucitoare;

Atrase de Tine, sufletele noastre aspiră

Să se avânte spre Lumina necreată.

 

Cuvânt al lui Dumnezeu, ne-ai cizelat fiinţa,

Cea aţâţată de focul vieţii;

Încă năzuind la neştiutul Adevăr,

Zburăm spre Cer, lăsându-ne în voia Ta.

R.P.

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=S6OgZCCoXWc

< Sus >

 5 

RECAPITULATIO

Să reţinem câteva idei din acest articol eterogen, scris în diferite dispoziţii intelectuale şi afective:

Patriarhul biblic Avraam a fost înşelat de o voce în creier, chipurile „Dumnezeu”, să îşi omoare copilul în mod ritualic. Hotărârea lui Avraam arată că „credinţa” sa în Dumnezeu era, de fapt, credulitate, ignoranţă, lipsă de protecţie telepatică. Nu ar trebui dată ca exemplu pozitiv.

Astăzi, unele posturi TV popularizează impresiile unor senzitivi, care reproduc bazaconiile pe care le aud în creier, preferabil despre cataclisme şi dezastre... „Am auzit în cap o voce care mi-a spus...” nu este întotdeauna o sursă de încredere. Dacă am şti sau am vedea câte spirite jucăuşe, imature, neserioase dau roată clarvăzătorilor şi clarauditivilor, nu ne-am mai extazia la auzul oricăror „profeţii”!
 

Invocând precedentul biblic, teologii creştini dau o interpretare similară pentru acceptarea senină a morţii de către Isus, Fiul Divin: un sacrificiu impus de Tatăl din Ceruri, pentru a ajuta omenirea. Dar, dacă „Isus a luat asupra Lui păcatele omenirii”, nu a făcut-o la voinţa Tatălui, care este infinit de sensibil, duios, iubitor. Situaţia obiectivă cerea o asumare, iar El a făcut ce trebuia. Cum „a luat păcatele”?

Nu în cele trei chei explicative (karmică, magică şi antroposofică), ci în a patra, emoţională, stă secretul. Sacrificiul lui Isus este cauzat, chiar ACUM, şi de tine, dacă faci parte din gloata care Îl respinge din lume. Nu Îl mai alunga din viaţa ta! Opreşte-i tortura! Înmoaie-ţi inima de piatră şi păcatele se vor scurge din tine, ca puroiul. Nu în trecut s-a întâmplat miracolul, ci chiar ACUM îţi poate alunga Isus păcătoşenia.
 

Semnificaţia generală a răstignirii este aceea că oamenii cu adevărat buni se pot aştepta la lovituri nedrepte, dureri neaşteptate, piedici aberante. Un om care manifestă bunătatea în fapte, cuvinte, gânduri, irită forţele demonice, ce-i influenţează apoi pe ceilalţi semeni, mai „slabi de înger”. Trebuie să ne întărim – prin Cristos şi Dumnezeu – pentru a trăi ca oameni divini în iadul de pe Pământ! Asta e lumea noastră şi trebuie să avem curajul, asemenea Lui, de a face binele, cu tot riscul de a primi ocară şi lovituri în schimb!

Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” îi şoptea Cristos părintelui Siluan de la Muntele Athos.

< Sus >

 6 

SUPLIMENTE

CRITICA TEOLOGIEI

Motto: Ştiinţa spirituală caută mereu adevărul, şi de aceea merge înainte. Religia nu caută adevărul, crezând că îl ştie deja din trecut, şi de aceea merge înapoi.

În învăţământul teologic ortodox, discuţiile contradictorii şi criticile aduse normelor sunt interzise. Se evită astfel deschiderea unei cutii a Pandorei, care ar supune chestionării toate dogmele bisericeşti.

Situaţia este tristă: pentru a supravieţui, creştinismul se ascunde sub platoşa dogmelor. S-a ajuns aici tocmai din cauza dogmelor impuse de secole prin forţă. Este bumerangul karmic.

Un exemplu la zi este dihonia iscată în sânul BOR de iniţiativele ecumenice. Ecumeniştii înţeleg că multe dogme sunt depăşite, dar nu pot fi recunoscute şi eliminate formal, ci doar prin acţiuni comune cu alte culte creştine, printr-o deschidere de fond. Nucleul fundamentalişilor susţine că, din contră, numai anti-ecumenismul va salva Biserica strămoşească, unica adevărată, şi însăşi civilizaţia umană.

Inhibarea simţului critic al credincioşilor a dus la această scindare – la fel de aberantă ca şi Marea Schismă din 1054. E un defect grav al religiei creştine. Buddhismul, de exemplu, încurajează controversele doctrinare încă de pe băncile şcolii.

Tot mai mulţi studenţi părăsesc azi băncile facultăţilor de Teologie Creştină, unde speraseră să găsească răspunsuri la întrebările fundamentale. Sunt dezamăgiţi de praful, inerţia şi hieratismul materiilor de studiu. Nu vor să se lase catehizaţi pe creier. Instituţia ar trebui rebotezată „Conservatorul de Religie”, similar cu cel de Muzică. În domeniul teologiei creştine, „revelaţia s-a încheiat” şi orice noutate este privită ca o ingerinţă diavolească în textele sacre.

Ce rost are să dai un doctorat în teologie dacă nu ai voie să aduci nimic nou, să modifici cu nimic bazele tradiţiei sfinte? Poate că ar trebui desfiinţate şi doctoratele. Chiar dacă – pe ici, pe colo – apar unele inovaţii intelectuale, ele au un limbaj cifrat, şi oricum nu au şanse să ajungă la masele de credincioşi. Clericii, disciplinaţi, exprimă public numai poziţia oficială a Bisericii, deşi fiecare gândeşte liber în sinea sa. Aşteaptă şi ei „a doua venire”, ca să scape de ierarhii autoritari şi prefăcuţi...

Creştinismul are multe aspecte frumoase, minunate, cereşti, dar teologia trebuie adaptată la realitate. În caz contrar, creştinii vor continua cu schizofrenia credinţei. Pe de-o parte, nu acceptă întru totul dogmele vetuste, dar nu îndrăznesc să le conteste, pentru a nu fi „obraznici” sau „apostatici”. Pe de altă parte, au în suflet credinţa adevărată în Dumnezeu. Pentru a împăca ambele aspecte, creştinul contemporan e obligat să fie prefăcut, ambivalent – exact contrar învăţăturii cristice.

Biserica ţine enoriaşii în ignoranţă sub pretextul „să nu se smintească”. Dar deja mii de culte new-age au răspândit tot felul de cunoştinţe exotice şi inedite, care atrag mai ales elita intelectuală. Cine are încredere azi în preoţi?! N-ar fi mai folositor ca esoteriştii Bisericii, cei foarte bine pregătiţi teoretic şi practic, să fie promovaţi de ierarhie, să iasă la lumină pentru a arăta binele şi răul din noua cultură spirituală?! De ce Biserica, depozitara unei înţelepciuni milenare, să rămână în umbra unor maeştri şi secte ce fac unele greşeli, din prea mult entuziasm, lipsă de experienţă sau vanităţi omeneşti (de care nici clerul nu este scutit)?! De ce să nu-i îmbrăţişeze Biserica frăţeşte pe maeştrii cu adevărat preţioşi, după exemplul lui Dalai-lama?! Fereala stingheră, izolaţionismul, limbajul arhaic, noţiunile depăşite ar putea fi înlocuite treptat, deschizând un nou orizont de gândire al maselor.

Mulţimea înghite ce i se dă de către elite. Ea poate fi cultivată şi crescută în spiritul adevărului. Noile secte sunt mai atractive decât creştinismul. Noii maeştri par a şti mai multe, chiar dacă uneori bat câmpii. Sunt adaptaţi lumii moderne. Creştinismul deţine nişte valori spirituale încă ţinute discrete. De ce să nu le pună în valoare?! Dacă nu acum, când secretele au fost date deja în vileag, atunci când?! Şi creştinismul, la rândul său, se poate îmbogăţi spiritual din colaborarea amicală cu alte grupări spirituale binevoitoare şi de bună credinţă. Ori, prin dialog şi exemplu personal, ar putea să le ajute să nu devieze de la calea spirituală spre Bine, Lumină, Iubire.

Dacă nu se poate înnoi, Biserica va continua cu lamentările penibile că este subminată de alte culte, alte religii, alte mişcări spirituale. Ca un elefant puternic, dar inabil de a merge pe poteca îngustă de munte. Pentru asta sunt preferaţi măgarii.

 

PACTUL CU DIAVOLUL

Spiritele bune, înalte îi ajută pe oameni, indiferent de ofrandele care li se aduc sau nu. Zeii buni privesc la suflet şi intenţii. Dacă sunt înduioşaţi, îl ajută pe om atât cât vor şi cât îi lasă karma respectivului. Totodată, zeii buni nu îl obligă cu nimic pe beneficiarul harului. Liberul arbitru e lăsat de Dumnezeu şi respectat de spiritele înţelepte. Cum s-ar spune omeneşte, „Dacă vrei să fii liber, respectă-le libertatea celorlalţi”.

Demonii funcţionează pe principiul opus. Dacă omul îi invocă şi le primeşte ajutorul, atunci respectivul îşi pierde libertatea. Va fi obligat şi el să le facă voia, să le manifeste dorinţele infame în lumea oamenilor. Va fi chiar un pact cu diavolul. Aceasta e legea magiei.

Pe acelaşi principiu al nelibertăţii, demonul va fi constrâns să accepte jertfele şi să dea curs cererilor umane. Dacă nu ar face-o, oamenii şi-ar pierde încrederea, iar demonul rebel ar fi pedepsit de superiorii ierarhici. Ordinea în lumea demonilor se bazează pe frică şi pedeapsă.

De ce rugăciunile la Dumnezeu au un rezultat incert? Karma, opoziţia forţelor opuse. Şi oamenii dezamăgiţi îşi îndreaptă speranţele către magie. Dar nici jertfele demonice nu dau rezultate sigure. Pe lângă karmă, depind şi de mărimea sacrificiului. Cine sacrifică puţin, primeşte puţin. Şi actul magic trebuie repetat. Dar cel mai grav e că omul se sacrifică pe el însuşi. Se înrăieşte, îi dispare capacitatea de fi fericit, se îndepărtează de semeni şi aceştia de el, devine mult mai receptiv la stările demoniace, care numai plăcute nu sunt. Orice ar fi cerut, nu merita acest sacrificiu al firii şi destinului, o karmă mizerabilă, produsă din neştiinţă şi lăcomie.

Mai sunt unii „iniţiaţi” care fac conştient un pact pe viaţă cu diavolul, pentru succes, glorie, faimă etc. E la modă acum prin Occidentul „civilizat”... Un astfel de om va avea parte de un tratament „special” după moarte. Sufletul îi va fi preluat de demoni şi dus într-un plan astral inferior (iad). Acolo, sufletul nu se poate dezbrăca de învelişurile energetice, rămânând astfel în stadiul anterior, de suflet uman fără trup. (În mod normal, sufletele ieşite din trup îşi pierd treptat hainele energetice, devenind tot mai diafane şi mai fericite.)

În iad, prin urmare, sufletul uman este ţinut cu frică. El nici nu va îndrăzni să încerce să iasă de acolo, la început, ţintuit de energia patimilor omeneşti pe care le avusese. Plăcerile pământeşti „interzise” (dar inutile) de care s-a bucurat sunt acum plătite prin suferinţă.

Dar totul are un final, iar energia înlănţuirii va scădea cu timpul. Când sufletul va cere lumină, o va primi. Va fi ajutat de îngeri să se înalţe în planurile superioare şi va începe procesul normal de purificare şi regăsire ca Spirit liber.

Vizionaţi mai jos, spre convingere şi luare aminte, interviul terifiant cu o fostă vrăjitoare braziliană, Vilma Laudelino de Souza. Ea este dovada vie a faptului că, pe Pământ, nu numai oamenii buni pot fi pervertiţi, ci şi invers – chiar şi oamenii cu Spirit rău se pot converti, trăind şi răspândind iubirea şi înţelepciunea divină.

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=5NSw8OAIjXc

 

UTILITATEA JERTFEI SACRIFICIALE

Care să fie explicaţia poftei demonilor de sânge şi suferinţă? Deja am dat-o: SÂNGELE şi SUFERINŢA fiinţelor biologice, acestea sunt hrana spiritelor malefice.

Sângele vărsat din corp nu mai este protejat de aura structurii vii (animal sau om). Unele entităţi inferioare pot absorbi acum esenţa subtilă a sângelui, mai abitir decât vampirii energetici. Astfel hrănite, devin binevoitoare o perioadă de timp, ajutându-l cu priceperea şi puterea lor pe cel care a făcut sacrificiul.

Sigur, ne putem întreba dacă nu cumva oriunde se varsă sânge (în abatoare, pe câmpurile de luptă) nu colcăie entităţi inferioare avide de sânge neprotejat bioenergetic?! Poate că da şi poate chiar ele îi încurajează pe soldaţi, de exemplu, să fie cât mai cruzi cu inamicii.

Astăzi, mai ştim că şi unii extratereştri, a căror specie s-a degradat biologic, caută sângele animalelor terestre pentru experimente de revitalizare a propriei specii. Sângele şi limfa sunt resurse preţioase şi rare, pentru care sunt în stare să călătorească prin tot cosmosul...

«Chiar cei mai ignoranți oameni știu că sângele este un lichid extrem de prețios, iar cel care își pierde sângele, își pierde și viața. Atât timp cât circulă în interiorul corpului, sângele este protejat ca într-un recipient închis. Dacă scapă, dintr-un motiv sau altul, el se evaporă ca orice lichid; adică, din acest sânge se răspândesc niște particule eterice ce se vor împrăștia în spațiu. Or, aceste particule sunt vii, ele au păstrat ceva din elementele ce fac din sânge un purtător al vieții. De aceea, ele servesc ca hrană entităților invizibile.

Această proprietate a sângelui de a degaja emanații din care se hrănesc niște entități invizibile este cunoscută din cea mai îndepărtată antichitate. Despre un rănit se spune că își pierde sângele. De fapt, el îl pierde, dar cum în realitate nimic nu se pierde în univers, există totdeauna niște creaturi care vin să se hrănească cu emanațiile ce se elimină din câteva picături de sânge. De aceea, dacă pierdeți sânge, să nu îl lăsați să se usuce – sau să nu îl ștergeți – fără să îl fi consacrat cu ajutorul gândului entităților luminoase din lumea invizibilă. Ele vor ști cum să îl folosească în lucrarea lor.»  OMRAAM MICHAEL AIVANHOV

Spiritele malefice nu se mulţumesc numai cu partea eterică a sângelui vărsat. Se hrănesc şi cu esenţele astrale, inferioare emoţional. Ele preiau emoţiile asociate ritualului magic de sacrificare, în special groaza şi cruzimea. De aceea, „misa neagră” recurge la gesturi şi decoruri teatrale ce vizează inducerea unor stări de frică, care, se ştie, favorizează pierderea energiei vitale. „Beneficiul” malefic este dublu, căpătând atât emoţie demonică, cât şi energie umană gratuită.

Muzica, filmele şi petrecerile satanice, chiar dacă nu sunt numite astfel, urmăresc scopuri similare: eliberarea unei mari cantităţi de energie umană şi a unor sentimente asociate infernului. Ce mai plăcere pentru draci!!! să vadă oamenii degradându-se, devenind asemenea lor. De fapt, doar aşa demonii pot deveni cu adevărat puternici pe Pământ: inspirând acţiunea supuşilor umani. Doamne ajută şi păzeşte!

< Sus >

Răzvan Alexandru Petre,
 14 octombrie 2016