Nondualismul radical – calea fără cale
Chiar este iluminat maestrul?
Nu-i niciun câştig sau pierdere prin Iluminare
De-a v-aţi ascunselea de unul singur < Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Căi de dizolvare a eu-lui
Nondualismul radical – calea fără cale
Chiar este iluminat maestrul?
Nu-i niciun câştig sau pierdere prin Iluminare
De-a v-aţi ascunselea de unul singur
Învăţătorul spiritual Marius Ghidel este acuzat de misoginism. Că ar fi făcut pactul cu clerul ortodox retrograd, care nu acceptă ca femeile să fie preotese. Că ar justifica punerea în inferioritate a sexului frumos, deprins, nu-i aşa, din coasta lui Adam, ca un produs secundar. Că are nostalgii din timpuri patriarhale demult apuse.
Adevărul este invers: Prin Marius, Divinul încearcă să ajute femeile să se ilumineze. Mai ales pe cele care au bărbat. Cum? Le îndeamnă să-i fie total supuse şi să-l privească ca pe însuşi Dumnezeu, în scopul de a-şi elimina ego-ul.
Cei nefavorizaţi de Marius ar fi, mai degrabă, bărbaţii, fiindcă lor nu le recomandă niciun comportament special, aşa că s-ar putea crede superiori. Desigur, există numeroase învăţături adresate, în mod egal, tuturor. Cum ar fi „Dacă primeşti o palmă, tu întoarce şi celălalt obraz”.
Dar Marius a luat la ţintă, în special, publicul feminin, fiindcă este mai intuitiv şi receptiv. Caută să-i ofere o practică eficientă, nu doar o învăţătură minunată. Şi are grijă să nu facă recomandări publice similare bărbaţilor, în general, tocmai pentru ca ego-ul să nu aibă motive de reproş, de genul „Da, eu mă chinui să fiu înţeleaptă, dar tu, bărbate, nu respecţi nimic din ce spune Marius”.
Ei bine, Marius îi taie macaroana ego-ului feminin, care caută pretexte să nu adopte comportamentul submisiv, smerit, detaşat. Sperând, astfel, să-i aducă femeii-discipol mult-dorita trezire spirituală. Adică să devină Dumnezea. Ceea ce este deja, dar nu observă, din cauza ego-ului.
< Sus >
Speranţa e veche. O nutresc toate sectele budiste de mii de ani, promovând meditaţia, cât mai multă. Şi se pare că meditaţia îndelungată şi perseverentă chiar poate schimba tiparele neurologice, aducând calm şi detaşare. Mai ales dacă o faci temeinic, ani de zile, neîntrerupt. Totuşi, ea nu garantează nicidecum obţinerea iluminării nondualiste.
Speranţa asta o nutresc şi aghorii, tantricii din India care dorm pe cadavre în locurile de cremaţie. A-ghora înseamnă non-groaznic, adică cel care nu se teme de ce-i opus vieţii, cel care depăşeşte dualitatea. Aceştia intenţionat fac lucrurile exact invers decât oamenii obişnuiţi, chipurile, pentru a atinge nondualitatea, echilibrul. Practicile lor, cu siguranţă, nu sunt pentru cei cu inima slabă, dar reuşesc să-şi piardă frica de moarte, tot petrecându-şi timpul printre morţi. Totuşi, nici ele nu garantează iluminarea.
Iată o mărturie foarte rară, dacă nu chiar unică, a unui aghora: Aghori don't just eat out of a skull and raise the dead: Interview with Aghor Pir
Marius a găsit o altă cale, originală, aplicabilă pe tărâmul mioritic. El pune pe prim-plan comportamentul cuminte, detaşat de materie, obedient către Cer. Precum împăcarea cu soarta a ciobanului din baladă. Asta ar corespunde cel mai bine cu nondualitatea. „Cel din faţa ta este Dumnezeu. Deci, nu te poţi supăra pe el, orice ţi-ar face. Fii ascultător ca apa, cântă după muzica Lui.”
Ideea este fermecătoare, dacă te cuprinde vraja ei. Mie mi-a folosit într-un moment greu din viaţă, când resemnarea în faţa unui necaz – mai mult chiar, aprobarea lui prin înţelegere – m-a ajutat să îl depăşesc cu mai puţin stres. Nondualistul acceptă intelectual că totul este Unica Fiinţă şi că el, personal, nu decide nimic. Încă având un ego, încearcă metoda supunerii totale în faţa destinului pentru a-şi face viaţa mai suportabilă.
O perioadă de timp sau în anumite momente critice, se pare că funcţionează foarte bine. Din păcate, nu are un efect total şi definitiv. Vor apărea nemulţumiri, crăpături în armătura acestei supuşenii. Ego-ul se va răzvrăti, se va simţi trădat atunci când viaţa nu-i va confirma atitudinea pasivă. Şi asta se va întâmpla, negreşit. Nicio metodă nu-i infailibilă, din principiu. Nicio poziţie fixă nu reflectă totalitatea perspectivelor.
În general, orice cale îi poate aduce eu-lui o pace relativă, după care calvarul reîncepe. Eul trece la nesfârşit prin aceste cicluri: când e agitat, caută pacea; iar când e liniştit, începe să se agite din senin, căutând „altceva”. Singura „pace mai presus de înţelegere” poate exista doar când eul se dizolvă. Şi nu poate fi înţeleasă, din simplul motiv că nu mai există acolo un eu care să o înţeleagă.
Înţelegerea, cunoaşterea presupune întotdeauna doi termeni: subiectul şi obiectul. Dar când cei doi se topesc unul într-altul (starea nonduală), nu mai există înţelegere, ci doar Trăire directă, nemijlocită de cunoaştere – şi a nimănui. Non-eul nu poate explica ce rămâne atunci când dispare eul, fiindcă nu are cine să analizeze noua situaţie. Non-eul nu este un lucru, o entitate, ci un non-lucru (no-thing), realmente vid. Atât de vid, că nu ni-l putem închipui. Imaginaţia, oricât de abstractă ne-ar părea ea, este oricum „ceva” foarte plin, foarte aglomerat, care nu se poate micşora până la golul absolut.
Nu doi = nondualism
< Sus >
Există şi o altă abordare, care nu se adresează ego-ului, ignorându-l total, după cum şi merită, fiindcă el însuşi este iluzia. Ce să faci, să te rogi de iluzie să dispară?! Sau să te rogi la presupusa sursă a iluziei să o anuleze?! Dar cine se roagă?! Iluzia însăşi. E un cerc vicios...
Nondualismul radical nu recomandă nimic, nelimitând libertatea Divinităţii de a se manifesta cum doreşte. Dacă totul este deja Dumnezeu sau Dumnezea, înseamnă că şi ignoranţa, răutatea şi violenţa fac parte din Ea. Desigur, toată lumea apreciază frumuseţea, binele şi adevărul şi le consideră valori supreme. Dar ce ne facem cu libertatea divină total neîngrădită?! Pe asta cum o promovăm?!
Privind ce fac şi cred iluminaţii care vorbesc pe internet sau în cărţi, observăm că ei nu respectă niciun standard de comportament. Unii sunt mai calmi, alţii, mai înfocaţi, unii sunt mai meditativi, alţii, mai implicaţi în viaţa curentă, unii sunt foarte raţionali, alţii, cam nebuni. Totul depinde de personalitatea şi rostul lor. Există toată varietatea posibilă.
Iluminarea nu modifică personalitatea şi soarta, ci anihilează persoana, eul. Mulţi continuă să se confrunte cu probleme karmice şi psihologice, ca oricine altcineva. Fiecare aplică ce ştie şi a învăţat, şi mai ales ce simte intuitiv.
Tim Cliss şi Paul Morgan-Somers sunt doi iluminaţi prieteni, de aceeaşi vârstă, pasionaţi de fotbal. Tim spune că, atunci când îl aude pe Paul vorbind despre fenomenele pe care le trăişte ca urmare a iluminării, i se pare că vine de pe altă planetă. Tim nu are nicio experienţă stranie de povestit.
De obicei, standardele spirituale au fost create de discipolii unor vechi maeştri, care nu aveau alte surse de informare. Şi se bazează pe subtila confuzie dintre descriere şi prescriere. Adică, dacă părintele fondator al cultului sau sectei s-a trezit spiritual într-un anumit context şi făcând o anumită activitate, s-a tras concluzia că, repetând-o identic, aceasta este calea unică şi sigură spre succesul oricui. O jalnică eroare, neconfirmată de realitate. Chestiunea este spinoasă – şi e valabilă pentru toţi învăţătorii spirituali care prescriu diverse reţete, fie moral-comportamentale, fie ritualiste, fie meditative, fie de tip yoghin, fie tehnologii cerebrale etc.
Deci este oare posibil ca un comportament nobil, elevat, spiritualizat să provoace sau să grăbească iluminarea? Poate ego-ul să se smerească singur într-atât, încât să dispară cu totul?
Răspunsul nondualiştilor radicali este că NU, absolut deloc. Nicio metodă nu are vreo valoare, ci trezirea vine numai prin Har. Pretenţia este la fel de ridicolă ca speranţa că iluminarea îi va aduce persoanei vreun folos. „Persoana” va fi deja moartă...
Iar dacă, totuşi, trezirea apare urmând o anumită cale, este pentru că însăşi Graţia a potrivit lucrurile aşa. De fapt, iluminarea era deja hotărâtă, precum şi contextul în care ea va apare, anume, urmând o anumită practică spirituală. Deci, în acest caz, cauzalitatea se succede în ordine inversă, de la efect la cauză, mai bine zis, de la scop la mijloc. Realitatea divină este paradoxală, atemporală, acauzală.
< Sus >
Nondualismul radical sau pur ridică o altă întrebare fundamentală: cât de iluminaţi sunt realmente învăţătorii de nondualitate? Căci, în momentul iluminării depline, apare evident (o senzaţie impersonală, a nimănui), că nu există nimeni – nici tu, ca învăţător, nici alţii, ca discipoli. Deci, cine să înveţe pe cine?! E un nonsens absolut în acea condiţie.
Cum explicăm atunci faptul că există atâtea învăţături şi maeştri care ne învaţă cum să ajungem la iluminare?
Poate că acest învăţător e scufundat într-o stare mistică beatifică, pe care vrea să o împărtăşească cu ceilalţi. Este firesc să vrei a distribui tuturor fericirea, când ea te cuprinde, din compasiune. Totuşi, această stare prea-fericită nu este iluminarea propriu-zisă, ci o simplă confuzie de termeni. Probabil că fiecare învăţător înţelege altceva prin „iluminare”.
Dar chiar şi în tradiţii seci, detaşate de sentimentalisme, precum Zen-ul sau Advaita, unde iluminarea este riguros definită ca non-personală, tot se recomandă practici pentru ajungerea la acest ţel. Ideea de „ajungere” este absurdă, fiindcă iluminarea arată că eşti deja ceea ce cauţi. Altfel spus, căutarea (a iluminării sau a orice altceva) este în sine problema, nu soluţia la suferinţă. Eul este sinonim cu căutarea. E un cerc vicios fără ieşire.
Dintr-un punct de vedere pur omenesc, este o iniţiativă foarte crudă din partea acestor maeştri să dorească a dizolva eul altcuiva. Eul nu vrea niciodată să dispară, chiar dacă spune asta. Este un demers contra naturii. Din fericire, rareori dă roade.
Desigur, veţi spune că Sinele Superior vrea asta, deci orice efort de a scăpa de ego se justifică. Numai că realitatea demonstrează că nu-i nevoie de niciun efort, ci iluminarea se poate petrece oricând, pe neanunţate şi fără a o căuta sau măcar a fi auzit vreodată de acest fenomen spiritual. Deci explicaţia asta pică din start.
Noţiunea de „învăţător de iluminare” este absurdă, fapt demonstrat de însăşi ineficienţa oricăror practici pentru dizolvarea ego-ului. Jed McKenna a scris cu talent despre asta. Oricâtă bunăvoinţă ar avea maestrul, oricât de exact ar descrie el realitatea nonduală, trăită din interior, oricât efort şi devotament ar dovedi discipolii, eficienţa oricăror practici este zero.
Sigur, se pot obţine alte stări minunate sau, uneori, rezultate neplăcute, dar nu adevărata iluminare deplină. Ea scapă oricăror constrângeri, nu se lasă domesticită, se încăpăţânează să rămână absolut liberă, la naiba! 😊
Şi atunci, ce răspuns dăm la întrebarea de mai sus? Poate răspunsul este că, pur şi simplu, căutăm ca să ne aflăm în treabă, cum spune românul. Nimic pe lume nu are niciun scop, deci de ce ar face excepţie practicile şi învăţăturile nondualiste?! Fac şi ele parte din Joc.
< Sus >
De fapt, ce-i iluminarea asta? Conştiinţa divină unică trăieşte prin toate fiinţele. Nici nu are cum experimenta Creaţia altfel decât într-o formă limitată, de creatură. În cazul omului, Divinul se trezeşte din visare şi îşi aduce aminte cine este şi ce face aici. Uitase. Dar rămâne la datorie, continuându-şi rolul de pământean. Nu-i vorba că devine altceva, mai înalt, mai divin. Omul nu câştigă nimic din iluminare, ba chiar pierde – îşi pierde iluziile, odată cu sinele uman fabricat. Toate sunt deşertăciuni, deci ego-persoana simte că pierde totul, deşi n-a avut niciodată nimic real.
Şi atunci, cine câştigă, Divinul? Divinul nu are ce câştiga, fiindcă singur s-a hipnotizat să uite cine este, iar acum s-a trezit din somn, când a sunat alarma de la ceas. E acelaşi, tot El, eternul, neschimbat.
Iluminarea nu produce niciun real câştig sau pierdere. Nu există nicio miză reală în a te ilumina. E doar o parte din spectacol, la fel cum sunt toate senzaţiile şi evenimentele şi fenomenele. O tranziţie de la vis la luciditate. Foarte rară. Minunată!
Sala de teatru este un loc unde nu se întâmplă niciodată nimic concret, real. Şi totuşi, publicul se adună în fiecare seară ca să vadă ce se mai întâmplă! Prin analogie, omul iluminat se bucură din plin de spectacolul vieţii, dar fiind perfect lucid de Realitate. Iar Realitatea este că nu se întâmplă niciodată nimic... Aceasta e tăcerea şi nemişcarea nonduală, coexistând cu gălăgia şi agitaţia creaţiei dualiste.
Vezi şi dialogul nondualist dintre Marius şi Gabriela: "Tu nu faci nicio acţiune, El face tot"
< Sus >
Putem să-i spunem şi predestinare, dar e chiar mai mult de atât. Specific nondualismului este conceptul că totul este Dumnezeu/Dumnezea. Că există un singur centru de voinţă, deci obiectele create nu decid niciodată nimic, ci doar acţionează conform poruncii divine. Doar ego-ul se crede a fi o „fiinţă” separată şi că ar avea vreo putere sau responsabilitate. Inclusiv cea de a-şi lua viaţa, metaforic (iluminarea) sau fizic (suicidul).
Cât timp ego-ul mai există, el va testa diverse metode pentru a se simţi mai bine. O modalitate este cea de a urma o cale spirituală, în speranţa că „totul va fi bine”. Eroarea lui fundamentală este că nu observă că „totul este deja perfect”. Şi aleargă după o împlinire imposibilă.
De ce imposibilă? Dacă acea împlinire viitoare ar fi posibilă, va trebui să difere cumva de perfecţiunea care există deja. Dar prezenta perfecţiune acoperă toate posibilităţile de fericire, este completă, întreagă, deplină. Pe cale de consecinţă, orice împlinire va face parte, inevitabil, din aceeaşi perfecţiune de acum. Cândva, în viitor, nu poţi găsi decât acelaşi „bine” care îţi este deja disponibil. Deci ce preferi: speranţa într-o fericire veşnic amânată sau fericirea acum?
Din păcate, este o alegere la fel de imposibilă, fiindcă eu-decidentul este doar o iluzie. Se întâmplă ceea ce se întâmplă, pur şi simplu. Nimeni nu poate schimba nimic. Nu există nimeni altcineva decât Divinul/Divina.
Şi, de fapt, nu se întâmplă nimic. E doar un joc aparent al Absolutului cu Sine însuşi. Se joacă „de-a v-aţi ascunselea” de unul singur...
< Sus >
«Aşadar: tot ceea ce există este Dumnezeu. Dar cu ce îi ajută acest adevăr pe omul obişnuit sau pe căutătorul obişnuit? Nu pare să-i ajute: se simt frustraţi. Aşa că, adeseori se iveşte şi o învăţătură care să-i susţină pentru a trăi mai bine acest vis.
Osho, Da Free John, Ramesh Balsekar, Robert Adams sunt doar câteva nume de învăţători bine-intenţionaţi care au început cu un mesaj radical, dar care, în timp, l-au diluat în „principii” şi „etape” şi „practici” şi, în unele cazuri, chiar în mici şi insipide „inspiraţii zilnice”, dacă oamenii nu înţeleg sau nu reacţionează la învăţătura pură şi simplă.
Şi, bineînţeles, tradiţia budistă în ansamblul ei, oricât de frumoasă ar fi, este notorie pentru instituţionalizarea acestui gen de lucruri. Ken Wilber a oferit chiar şi o bază teoretică, spunând că cei în care există percepţia şi cunoaşterea clară a Ceea Ce Este au chiar obligaţia de a oferi o versiune mai puţin radicală, pe care căutătorul să o poată înţelege.
Aici, la mine, este altfel. Există în lume (există acum, au existat dintotdeauna, vor exista mereu) nenumărate versiuni şi variaţiuni imediat disponibile de metode pentru a-ţi trăi viaţa în mod înţelept, despre cum să-ţi îmbunătăţeşti „sinele”, cum să ridici nivelul de funcţionare a sinelui separat, cum să te simţi mai bine în viaţa de zi cu zi. Există milioane de învăţători capabili şi gata să predea aceste metode.
Pe de altă parte, se pare că există doar câţiva care văd Ceea Ce Este. Şi că ar exista un oarecare beneficiu ca aceştia care chiar văd, puţini, să spună ceea ce numai ei pot spune. Cum atunci să se mai pună problema câţi oameni vor putea să înţeleagă profund sau măcar intelectual sau să aprecieze mesajul?! Nu aceasta este ideea, nu acesta este scopul. Pentru viaţa de zi cu zi, se poate găsi sprijin în multe nuanţe şi diversităţi. Nu acesta este rolul meu aici.
Dar oare exprimarea acestei înţelegeri profunde îi ajută pe oameni sau îi încurcă? Nu ştiu şi nici nu-mi cheltui energia căznindu-mă cu această întrebare. Are cine să se ocupe de treaba asta, în moduri pe care nu le putem cunoaşte. Asta, ca orice altceva din vis, nu-i problema „mea”. Nu există nicio „intenţie” aici. Tot ceea pot face este să spun ceea ce ştiu.»
< Sus >
Răzvan A. Petre
10 iunie 2023