Autobiografia unui YOGHIN

de Paramhansa Yogananda

 

<<  Înapoi la cuprins
 
Capitolul următor >

CAPITOLUL: 1

Părinţii şi copilăria mea

Caracteristica esenţială a tradiţiei spirituale hinduse constă, din cele mai vechi timpuri, în căutarea adevărurilor supreme prin intermediul relaţiei discipol-guru 1-2. Drumul meu m-a condus spre un înţelept adept al liniei Cristice, a cărui viaţă va fi un model pentru generaţiile viitoare. El a fost unul dintre marii Maeştri, care reprezintă cea mai de preţ comoară a Indiei şi care se nasc în fiecare generaţie pentru a feri ţara lor de soarta Babilonului şi a Egiptului.

Atât cât îmi pot aminti, copilăria mea a fost marcată de amintirile unei vieţi anterioare în care am fost un yoghin solitar pe vârfurile înzăpezite ale munţilor Himalaya 1-3. Aceste imagini ale trecutului îmi sugerau astfel, printr-o mijlocire misterioasă, pe cele ale viitorului.

Nici unul din micile necazuri ale copilăriei nu s-a şters din sufletul meu. Eram conştient de nemulţumirea de a nu mă putea mişca şi exprima liber. Nevoia de a mă ruga s-a născut din sentimentul neputinţei corpului meu. Viaţa mea afectivă, foarte intensă se exprima în cuvintele mai multor limbi. Din avalanşa de cuvinte pe care le auzeam în jurul meu, am învăţat treptat să disting silabele limbii bengali. Cât de mult se amăgesc cei mari crezând că mintea unui copil n-are alte griji decât jucăriile şi degetele de la picioare.

Aceste probleme psihologice şi sentimentul neputinţei corpului îmi provocau numeroase accese de plâns. Îmi amintesc de încurcătura părinţilor în faţa suferinţei mele. Îmi vin în minte şi amintiri mai fericite: îmbrăţişările mamei, primele mele eforturi de a vorbi şi de a merge. Aceste mici succese, pe care în general le uităm, sunt totuşi la originea încrederii noastre în noi.

Aceste amintiri îndepărtate nu sunt singulare. Mulţi yoghini sunt cunoscuţi pentru că şi-au păstrat conştiinţa în tranziţia dintre "viaţă" şi "moarte". Dacă omul s-ar reduce la corpul său fizic, pierderea acestuia ar pune capăt sentimentului de identitate. Dar dacă, de-a lungul mileniilor, profeţii au spus adevărul, omul este în esenţă spirit necorporal şi omniprezent.

Deşi neobişnuite, amintiri atât de clare ale primei copilării, sunt mai puţin rare decât se crede. În timpul peregrinărilor mele prin lume, oameni demni de încredere mi-au confirmat acest lucru.

M-am născut la Gorakhpur, în nord-estul Indiei, în apropiere de munţii Himalaya, la 5 ianuarie 1893 şi aici am petrecut primii opt ani din viaţă. Eram opt fraţi: patru băieţi şi patru fete. Eu, Mukunda Lai Ghosh 1-4, eram al doilea băiat şi al patrulea copil.

Tatăl şi mama mea erau bengalezi din casta kshatriya 1-5. Amândoi au fost binecuvântaţi cu o extremă puritate. Dragostea lor, senină şi demnă, nu se exprima niciodată prin frivolităţi. O atmosferă de armonie perfectă favoriza dezvoltarea celor opt tinere existenţe.

Tatăl meu, Bhagabati Charan Ghosh, era un om bun, grav, arareori sever, îl iubeam, şi îl respectam. Matematician şi logician de valoare, el se lăsa ghidat mai ales de intelect. Mama era o regină a inimilor şi ne-a crescut  într-o atmosferă  plină  de dragoste. Când ea a murit, tata ne-a arătat toată tandreţea pe care mai înainte şi-a reprimat-o. Am observat că privirea lui se metamorfoza adesea în privirea mamei.

Sub îndrumarea mamei, noi, copiii, am făcut cunoştinţă cu Scripturile. Asimilarea învăţăturilor din Mahabharata şi Ramayana 1-6 ajutau la menţinerea disciplinei. Educaţia şi pedeapsa erau pereche.

Ca semn de respect pentru tatăl meu, după amiezile mama ne îmbrăca curat pentru a-l întâmpina când venea de la serviciu. Tatăl meu era vice-preşedinte la compania de căi ferate din Bengal-Nagpur, una din cele mai importante din India. Munca lui implica multe deplasări şi, din acest motiv, în timpul copilăriei am locuit succesiv în mai multe oraşe.

Mama avea obiceiul să dea adesea de pomană săracilor. Tatăl meu era bun şi mărinimos, dar dragostea lui pentru ordine acţiona şi asupra bugetului familiei. S-a întâmplat o dată ca mama să cheltuie cu pomenile mai mult decât câştiga el într-o lună.

"Tot ceea ce-ţi cer este să-ţi exerciţi milostenia în limite rezonabile!", a spus tata.

Mama era extrem de sensibilă la cea mai mică observaţie din partea lui. Fără să spună un cuvânt copiilor, ea a chemat o trăsură:

"Adio! Mă întorc la mama", a folosit ea arhicunoscuta ameninţare.

Noi am izbucnit în plâns. Unchiul meu din partea mamei tocmai a sosit la noi şi i-a împăcat. Aceasta a fost singura ceartă dintre părinţii mei pe care mi-o amintesc. Dar iată o altă discuţie semnificativă:

"Dă-mi zece rupii pentru o biată femeie!" Surâsul mamei era irezistibil.

"De ce zece rupii? Una singură ajunge. La moartea părinţilor şi bunicilor mei eu am cunoscut pentru prima dată sărăcia, a continuat el. Prânzul meu consta dintr-o singură banană şi trebuia să mă duc la şcoală cale de câţiva kilometri. Mai târziu, la universitate trăiam într-o aşa de mare sărăcie, încât am solicitat un ajutor de o rupie pe lună unui judecător bogat, dar el a refuzat, afirmând că este prea mult."

"Cu câtă amărăciune îţi aminteşti de acest refuz!" Inima mamei vibra spontan la nenorocirile oricui. "Vrei deci ca această femeie să-şi amintească cu amărăciune că tu i-ai refuzat zece rupii de care avea atâta nevoie?", a continuat ea.

"Fie, mă dau bătut", a răspuns tatăl meu, învins de acest argument. "Ţine zece rupii, dă-i-le cu toate urările mele de bine."

Prima reacţie a tatălui meu era de a spune "nu" la orice nouă cerere. Atitudinea lui faţă de străina care câştigase atât de subit simpatia mamei este un exemplu de prudenţa lui obişnuită. Dar el a fost mereu rezonabil şi chiar echilibrat în deciziile lui. Mai târziu, când îmi însoţeam nenumăratele cereri de vreun argument convingător, el îmi satisfăcea dorinţa, chiar dacă aceasta era o excursie sau o motocicletă nouă.

Tatăl meu ne impunea o disciplină strictă, iar cât despre el, era un adevărat spartan. Astfel, el n-a mers niciodată la teatru, dar se delecta cu practici spirituale şi cu lecturi din Bhagavad-Gita 1-7. Dispreţuind luxul, el purta pantofii până când aceştia nu mai puteau fi folosiţi. Băieţii lui şi-au cumpărat automobile, dar el se mulţumea să meargă la birou cu tramvaiul. Lăcomia îi era complet străină. Odată, după ce a fondat Banca Orăşenească din Calcutta, a refuzat beneficiul unei cote parte, mulţumit fiind că şi-a îndeplinit îndatoririle civice.

La câţiva ani după ce a ieşit la pensie, un expert englez a examinat registrele Companiei. Spre marea lui surprindere, el a descoperit că tatăl meu nu şi-a cerut niciodată partea lui de beneficiu.

"El a făcut munca a trei oameni", a declarat expertul, "îi datorăm 125.000 de rupii (41.250 $)". Autorităţile i-au trimis tatei un cec cu această sumă. I-a acordat atât de puţină importanţă, încât nici măcar nu a spus familiei. Mai târziu, fratele meu mai mic, Bishnu, care a constatat o depunere mai importantă la bancă, l-a întrebat asupra acestui subiect.

"Pentru ce să te lauzi cu un profit material?" a replicat tata. "Cel care urmăreşte Seninătatea spirituală nu se bucură de un câştig, dar nici nu suferă din cauza unei pierderi. El ştie că omul vine pe lume fără o para şi pleacă la fel."

father1

TATA
Bhagabati Charan Ghosh (1853 -1942)

Discipol al lui Lahiri Mahasaya

La începutul căsniciei lor, părinţii mei au devenit discipoli ai marelui Maestru Lahiri Mahasaya din Benares. Acest contact a întărit comportamentul ascetic al tatălui meu. Mama s-a confesat într-o zi surorii mele mai mari, Roma: "Tatăl tău şi cu mine trăim ca soţ şi soţie o dată pe an, pentru a avea copii."

Tatăl meu l-a cunoscut pe Lahiri Mahasaya prin intermediul lui Abinash Babu 1-8, un salariat al Companiei Căilor Ferate Bengal - Nagpur, în Gorakpur. Abinash Babu mi-a umplut urechile cu poveşti atrăgătoare despre sfinţii indieni. În mod invariabil, concluziona cu un omagiu adus gloriei propriului său guru.

"Ai auzit vreodată în ce împrejurări extraordinare a devenit tatăl tău discipolul lui Lahiri Mahasaya?"

Era într-o după amiază caldă când, stând împreună, Abinash mi-a pus această întrebare provocatoare. Am făcut semn că nu şi m-am pregătit să ascult, zâmbind anticipativ.

- Cu mulţi ani înainte de naşterea ta, am solicitat tatălui tău, şeful meu de birou, un concediu de o săptămână pentru a-mi vizita gurul la Benares. Tatăl tău a râs de mine: "Ai de gând să devii un fanatic? Concentrează-te la munca de birou dacă vrei să te perfecţionezi!".

În acea zi am plecat foarte trist acasă. Pe drum m-am întâlnit cu tatăl tău, care pentru a mă consola, a început să enumere avantajele de a lucra pentru un succes în plan social. Eu îl ascultam distrat, pe când sufletul îmi repeta: "Lahiri Mahasaya, îmi este imposibil să trăiesc fără să te văd!"

Drumul nostru traversa o pajişte liniştită, luminată de soarele auriu al amiezii. Ne-am oprit pentru a admira priveliştea. Atunci, la câţiva paşi de noi, a apărut gurul meu 1-9:

"Bhagabati, eşti prea aspru cu subordonatul tău!" a răsunat vocea lui care ne-a umplut de stupoare. După aceste cuvinte, a dispărut tot atât de brusc cum a şi apărut. În genunchi, eu am strigat: "Lahiri Mahasaya, Lahiri Mahasaya!". Tatăl tău a rămas încremenit şi când şi-a revenit a spus:

"Abinash, nu numai că îţi dau concediul cerut, dar voi lua şi eu unul pentru a pleca chiar de mâine la Benares. Aş vrea să-l văd pe acest mare Lahiri Mahasaya care are puterea de a se materializa la voinţă, doar pentru a pleda în favoarea ta. Aş vrea să o iau şi pe soţia mea şi să îl rog pe acest mare Maestru să ne iniţieze în tehnicile lui spirituale. Vrei să ne prezinţi lui?"

"Bineînţeles!" Nu mai puteam de bucurie în faţa împlinirii miraculoase a dorinţei mele şi a răsturnării rapide şi favorabile a evenimentelor. În seara următoare am luat trenul spre Benares. A doua zi am ajuns la locuinţa singuratecă a gurului meu. Ajunşi în micul salon ne-am înclinat în faţa Maestrului, care era aşezat în obişnuita poziţie de lotus. El l-a privit atent pe tatăl tău:

"Bhagabati, eşti prea aspru cu subordonatul tău!" a spus el, folosind aceleaşi cuvinte pe care le-a pronunţat pe pajişte cu două zile mai înainte. "Sunt fericit că i-ai permis lui Abinash să vină să mă vadă şi de asemenea că soţia ta şi cu tine l-aţi însoţit."

Spre marea lor bucurie, el i-a iniţiat pe părinţii tăi în practica spirituală Kriya Yoga 1-10. Din minunata zi a viziunii, tatăl tău şi cu mine am fost nedespărţiţi, ca fraţi-discipoli. Lahiri Mahasaya s-a interesat mult de tine, chiar de la naşterea ta. Viaţa ta va fi desigur în legătură cu a lui, căci binecuvântarea unui sfânt nu te părăseşte niciodată.

Lahiri Mahasaya a murit la puţină vreme după ce m-am născut eu. Fotografia lui împodobea mereu altarul familiei. Dimineaţa şi seara, mama şi cu mine meditam în faţa altarului improvizat, oferind flori scăldate în aromă de santal. Onoram divinitatea, care îşi găsise deplina exprimare în Lahiri Mahasaya, cu tămâie şi smirnă, precum şi cu devoţiunile noastre unite.

Această fotografie a avut o influenţă deosebită asupra vieţii mele. Pe măsură ce creşteam, resimţeam din ce în ce mai mult prezenţa subtilă a Maestrului. Adesea, în timpul meditaţiei, imaginea lui ieşea din fotografie şi se aşeza în faţa mea, părând reală; de îndată ce încercam să-i ating picioarele divine, ea redevenea fotografie şi reintra în ramă. Odată cu trecerea anilor, Lahiri Mahasaya a încetat să mai fie un portret în rama lui şi s-a transformat în faţa ochilor spiritului meu într-o prezenţă reală, îi adresam mereu rugi în momentele de teamă sau când aveam dificultăţi şi găseam în aceasta un sprijin deosebit. La început, mă întristam ştiindu-l mort, dar mai târziu m-am convins de prezenţa lui misterioasă şi am încetat să mă mai plâng. A scris adesea discipolilor care se grăbeau să-l vadă: "La ce vă serveşte vederea învelişului meu corporal, de vreme ce eu stau mereu în faţa privirii voastre spirituale (Kutastha)?"

atsix

Eu la vârsta de 6 ani

Spre vârsta de opt ani eu am datorat fotografiei lui Lahiri Mahasaya o vindecare miraculoasă. Această experienţă mi-a întărit credinţa. În timp ce şedeam la Ichapur, Bengal, m-am îmbolnăvit de holeră asiatică, starea sănătăţii mele fiind disperată. Medicii au declarat că nu mă pot vindeca. Mama m-a implorat să contemplu portretul lui Lahiri Mahasaya, agăţat pe perete deasupra capului meu.

"Îngenunchează în faţa lui în spirit!" a zis ea, ştiindu-mă incapabil să mişc măcar un deget. "Dacă reuşeşti să îl adori din tot sufletul tău, viaţa îţi va fi salvată."

Eu am contemplat fotografia şi, deodată, o lumină orbitoare mi-a înconjurat trupul şi s-a răspândit în cameră. Simptomele de boală au dispărut şi eu m-am simţit vindecat. În acelaşi moment am putut să mă mişc; credinţa mamei în incomparabilul guru a fost recompensată. Ea a sărutat de mai multe ori imaginea miraculoasă.

"O, Maestre omniprezent, îţi mulţumesc că lumina ta l-a vindecat pe fiul meu!" Atunci mi-am dat seama că şi mama a observat aureola splendidă căreia îi datoram vindecarea mea. Această fotografie este unul din bunurile mele cele mai de preţ. Dăruită tatălui meu de către Lahiri Mahasaya însuşi, ea poartă o vibraţie sacră. Istoria ei este miraculoasă şi eu am auzit-o de la Kali Kumar Roy, fratele discipol al tatălui meu.

Maestrul avea oroare să se lase fotografiat. În ciuda protestelor lui, Kali Kumar Roy a făcut o fotografie unui grup de discipoli în mijlocul cărora se afla Lahiri Mahasaya. Spre surpriza sa, fotograful a văzut că în locul unde trebuia să se afle Maestrul în fotografie a rămas alb pe clişeu, fenomen care a provocat numeroase comentarii.

Atunci Ganga Dhar Babu, discipol al Maestrului şi fotograf expert, s-a jurat să nu-i scape imaginea fantomă. În dimineaţa următoare, in timp ce gurul stătea în postura lotus pe o băncuţă de lemn, cu un paravan în spatele său, Ganga Dhar Babu a venit cu aparatul de fotografiat. El a luat toate măsurile de precauţie posibile şi a expus lacom 12 clişee. Când a developat filmul, pe fiecare clişeu a descoperit băncuţa de lemn şi paravanul, dar iarăşi imaginea Maestrului nu era prezentă. Ruşinat şi cu lacrimi în ochi, Ganga Dhar Babu s-a adresat Maestrului său. Au trecut mai multe ore până ce Lahiri Mahasaya a rupt tăcerea cu aceste cuvinte:

"Eu sunt Spirit. Poate aparatul tău să sesizeze Invizibila Omniprezenţă?"

"Văd bine că nu! Dar, divine Maestre, eu doresc o imagine a corpului tău. Înţelegerea mea a fost îngustă. Până acum nu mi-am dat seama că în tine Spiritul se manifestă plenar."

"În acest caz vino mâine dimineaţă. Voi poza pentru tine."

Din nou fotograful şi-a armat aparatul. De această dată, imaginea sacră a Maestrului a apărut clară pe clişeu. Maestrul nu a mai pozat nimănui. Cel puţin eu nu am mai văzut nici o fotografie a sa.

Fotografia este reprodusă în această carte. Trăsăturile frumoase ale lui Lahiri Mahasaya, cele ale unei expresii universale, sugerează cu greu cărei rase a aparţinut. Bucuria comuniunii cu Dumnezeu este cu uşurinţă revelată de zâmbetul său enigmatic. Ochii săi, pe jumătate deschişi, denotă un interes simbolic pentru lumea exterioară; sunt de asemenea pe jumătate închişi indicând absorbţia sa în fericirea interioară. Neatent la ataşamentele pământeşti rudimentare, el era pe deplin conştient permanent de problemele spirituale ale celor care îi solicitau ajutorul.

La scurt timp după ce m-am vindecat astfel cu ajutorul imaginii gurului, am avut o viziune spirituală remarcabilă. Într-o dimineaţă, aşezat pe patul meu, am căzut într-o reverie profundă. "Ce este în spatele oglinzii întunecate a acestor ochi închişi?" Acest gând a apărut cu putere în mintea mea. O lumină intensă a apărut deodată în faţa ochilor spiritului meu. Imaginile divine ale sfinţilor meditând în peşteri se derulară ca un film interior.

"Cine sunteţi voi?" am întrebat eu cu voce tare.

"Suntem yoghini din Himalaya." Răspunsul ceresc este greu de descris; inima mea tremura de emoţie.

"Ah! tânjesc să ajung în Himalaya pentru a fi asemeni vouă!"

Imaginea a dispărut, dar razele argintii continuau să se răspândească în cercuri.

"Cine eşti tu, Lumină miraculoasă?"

"Eu sunt Ishwara 1-11, eu sunt Lumina."

Vocea se auzea ca o şoaptă de nori.

"Vreau să fiu una cu Tine!"

Acest extaz divin s-a şters gradat şi a dispărut, lăsându-mă însetat de a-l regăsi pe Dumnezeu, Eternul, care este pură beatitudine. Amintirea a persistat multă vreme după viziune.

O altă amintire din copilărie este remarcabilă şi încă vie în memoria mea. Uma, sora mea mai mare şi cu mine eram aşezaţi de dimineaţă sub un arbore neem, la Gorakhpur. Ea mă învăţa să citesc dintr-un abecedar. Uma se plângea de un furuncul la picior pe care îl trata cu o cremă; am luat şi eu din crema adusă de ea pentru a-mi frecţiona antebraţul.

"De ce dai cu cremă pe un braţ care nu are nimic?"

"Ei bine, surioară, simt că mâine îmi va ieşi un furuncul. Încerc deci crema ta pe braţ în locul în care va apare."

"Mincinosule!"

"Surioară! N-ai dreptul să mă faci mincinos înainte de ziua de mâine, când vei vedea că va fi aşa cum am zis eu." Mă sufocam de indignare.

Uma n-a fost impresionată şi a repetat acuzaţia. Am repetat rar, cu o voce în care vibra o hotărâre de nestrămutat:

"Prin  forţa voinţei care este în mine, eu declar că nu mai târziu decât mâine voi avea un furuncul imens pe acest braţ; cât despre al tău, el îşi va dubla mărimea!"

Dimineaţa  următoare aveam un furuncul impresionant în locul indicat. Cel al Umei se dublase într-adevăr. Cu un strigăt, ea a alergat la mama:

"Mamă, Mukunda a devenit un necromant!"

Mama m-a învăţat să nu mai folosesc niciodată forţa cuvintelor pentru a face rău. Mereu de atunci mi-am amintit sfatul său şi l-am urmat.

Furunculul meu a necesitat o intervenţie chirurgicală; port până în prezent urma inciziei pe antebraţul meu drept, amintire permanentă a forţei răufăcătoare a cuvântului.

Cuvintele simple şi în aparenţă inofensive pe care le-am pronunţat cu o concentrare profundă, erau încărcate cu o forţă necunoscută, capabilă să producă un efect distrugător asupra ţesuturilor. Am înţeles mai târziu că această putere a vibraţiei vorbirii poate fi canalizată pentru a ne elibera de dificultăţile existenţei, acţionând astfel încât să nu provoace vreo neplăcere 1-12.

Familia noastră s-a mutat la Lahore în Punjab. Acolo am făcut rost de o imagine a Mamei Divine sub aspectul zeiţei Kali 1-13. Fotografia se afla într-un mic altar în balconul casei noastre. În mintea mea a apărut o convingere neclintită că în acest loc sfânt orice rugă a mea ar fi îndeplinită. Într-o zi, pe când mă aflam aici cu sora mea Uma, am observat două zmee din hârtie plutind deasupra casei noastre.

"Ce ai figura asta de sfânt?" m-a întrebat Uma pe un ton vesel.

"Tocmai mă gândeam ce bună este Mama Divină că îmi îndeplineşte cele mai mici dorinţe!"

"Atunci cere-i aceste două zmee", a glumit sora mea.

"De ce nu?" Am început să mă rog în linişte pentru a intra în posesia lor.

În India există un joc cu zmee a căror coardă este unsă cu clei şi de care sunt lipite bucăţi de geam ascuţite. Fiecare jucător încearcă să taie sfoara adversarului. Zmeul eliberat zboară pe deasupra acoperişurilor, iar copiii aleargă să-l prindă. Cum Uma şi cu mine ne aflam într-un balcon acoperit, se părea că nici un zmeu nu ar fi putut să vină la noi; sfoara lui s-ar fi agăţat mai degrabă de acoperişuri.

De cealaltă parte a străzii au început jocurile. O sfoară a fost ruptă şi zmeul a început să zboare imediat în direcţia noastră. El a rămas un moment staţionar pentru că scăzuse intensitatea vântului, dar asta a fost suficient pentru ca coarda lui să se agaţe de un cactus de pe terasa casei vecine, formând în direcţia mea o buclă mare de care am apucat. I-am întins zmeul Umei.

"Nu este decât o întâmplare banală şi nu are nici o legătură cu ruga ta. Adu-mi încă unul şi atunci te voi crede." În ochii sorei mele se citea o surpriză care îi dezminţea spusele. Am reînceput să mă rog cu şi mai multă fervoare. Un alt jucător şi-a pierdut zmeul, care a venit spre mine adus de vânt. Fidelul meu colaborator, cactusul, mi-a venit din nou în ajutor, agăţând din nou sfoara zmeului pe care am putut-o prinde. Am oferit Umei acest al doilea trofeu.

"E adevărat! Mama Divină te ascultă! Nu mai înţeleg nimic! Este atât de straniu totul!" Sora mea se retrase asemenea unei căprioare speriate.

1-2: Învăţător spiritual; de la rădăcina sanscrită gur, a ridica.  Înapoi la text

1-3: Persoană practicând yoga, "unire", cea mai veche ştiinţă indiană de meditaţie asupra lui Dumnezeu (vezi cap. 26; "ŞTIINŢA KRIYA YOGA"). Înapoi la text

1-4: Am primit numele de Yogananda la intrarea mea în străvechiul Ordin monastic al Swamilor, în 1914. Guru-l meu îmi va conferi, în 1935, titlul religios de Paramhansa (vezi cap. 24 şi 42).  Înapoi la text

1-5: Cea de a doua castă, la origine cea a conducătorilor şi războinicilor.  Înapoi la text

1-6: Texte epice indiene foarte străvechi, amestec de istorie, mitologie şi filosofic.  Înapoi la text

1-7: Acest nobil poem sanscrit, inclus în Mahabharata, constituie Biblia hindusă. Despre aceasta, Mahatma Gandhi scria: "Cel care meditează la Gita primeşte de fiecare dată o bucurie mai intensă şi o nouă semnificaţie. Nu este nici un aspect spiritual pe care Gita să nu-l poată clarifica."  Înapoi la text

1-8: În ortografia bengaleză, babu (domn) este plasat la urmă.  Înapoi la text

1-9: Puterile extraordinare ale marilor Maeştri vor fi explicate în capitolul 30, "LEGEA MIRACOLELOR".  Înapoi la text

1-10: Tehnica yoghină ce permite liniştirea turbioanelor mentale şi accederea progresivă la conştiinţa cosmică, (vezi cap. 26)  Înapoi la text

1-11: Ishwara, nume sanscrit al lui Dumnezeu sub aspectul Său de Rege Cosmic. Rădăcina Is înseamnă "a guverna". Scrierile hinduse conţin 108 nume pentru a-l desemna pe Dumnezeu şi fiecare dintre ele are un alt înţeles filosofic. Dumnezeu Ishwara este Cel prin a cărui voinţă toate universurile, în ciclicitatea lor, sunt create şi dizolvate.  Înapoi la text

1-12: Puterea nelimitată a sunetului derivă din Verbul creator, AUM, forţă de vibraţie cosmică ce controlează energia atomică. Orice cuvânt pronunţat conştient în stare de profundă concentrare are puterea de a provoca materializări. Repetiţia unor anumite cuvinte inspiratoare, mental sau cu voce tare, joacă un rol în metoda Coue sau alte sisteme de psihoterapie; secretul lor consta în a eleva vibraţia mentală a fiinţei. Poetul Tennyson ne-a lăsat în Memoriile sale o descriere a metodei repetitive pentru a trece dincolo de mintea conştientă, în supraconştient:

"Încă din copilărie, atunci când sunt absolut singur, intru deseori într-un fel de transă vigilă - nu găsesc alt cuvânt potrivit." scria Tennyson. "Ea vine atunci când îmi repet numele meu în tăcere, până când, de-odată, din chiar puterea conştiinţei individuale, individualitatea pare să se dizolve, risipindu-se în fiinţa fără limite. Iar aceasta nu este o stare de confuzie, ci cu siguranţă este cea mai lucidă stare, dincolo de cuvinte - unde moartea este aproape o imposibilitate ridicolă. Pierderea personalităţii (dacă asta se întâmplă) nu este o extincţie, ci adevărata viaţă. El mai scria: "Nu este un extaz nebulos, ci o stare de minunare transcendentă, asociată cu o absolută claritate a minţii."  Înapoi la text

1-13: Kali este un simbol al lui Dumnezeu în aspectul Său de eterna Mamă Natură.  Înapoi la text

<<  Înapoi la cuprins
 
Capitolul următor >