Autobiografia unui YOGHIN

de Paramhansa Yogananda

 

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >

CAPITOLUL: 27

Fondarea unei şcoli de Yoga la Ranchi

"Ce ai tu împotriva muncii administrative?"

Această întrebare a Maestrului m-a luat pe nepregătite. Este adevărat că, în acea perioadă, convingerea mea personală era că administraţiile sunt "cuiburi de viespi".

"Este o sarcină ingrată", Maestre, am răspuns eu. "Orice ar face conducătorul, el este mereu ţinta criticilor."

"Vrei deci doar pentru tine channa (laptele prins) divin!?" Gurul meu îmi aruncă o privire severă. "Crezi că tu sau altcineva aţi fi putut ajunge la desăvârşirea unirii cu Dumnezeu prin yoga dacă generaţii de Maeştri cu inimă largă nu s-ar fi dedicat educaţiei celorlalţi?" El adăugă: "Dumnezeu este mierea, organizatorii sunt stupii: ambii sunt necesari. Desigur că forma este inutilă fără spiritul care o animă, dar de ce nu ai începe tu prin a avea stupi plini de nectar spiritual?"

Sfatul său m-a mişcat profund. N-am răspuns nimic imediat, dar am luat hotărârea să împart cu cei din jurul meu, pe măsura posibilităţilor mele, adevărurile sublime învăţate la picioarele guru-lui meu. "Doamne", mă rugam eu, "fie ca dragostea Ta să ilumineze pe veci templul devoţiunii mele şi ca eu să pot trezi aceeaşi dragoste în toate inimile!".

Cu o ocazie anterioară, înainte de intrarea mea în Ordinul Swami, Sri Yukteswar făcuse o remarcă neaşteptată:

"Cât de mult îţi va lipsi tovărăşia unei soţii la bătrâneţe!" zise el. "Nu crezi că un cap de familie, care face o muncă utilă pentru a-şi întreţine familia şi copiii, îl merită la fel de mult pe Dumnezeu?

"Maestre", am protestat eu alarmat, "ştii doar că în această viaţă eu nu doresc nimic altceva în afara lui Dumnezeu!"

Sri Yukteswar a râs din toată inima şi am înţeles că nu a vrut decât să-mi pună credinţa la încercare.

"Aminteşte-ţi", a zis el încet, "că cel care renunţă la datoriile terestre trebuie să-şi asume responsabilităţi faţă de o familie mult mai numeroasă."

Idealul educaţiei complete din tinereţe a fost mereu foarte apropiat inimii mele. Cunoşteam prea bine rezultatul arid al educaţiei obişnuite, care nu dezvoltă decât corpul şi intelectul. Valorile morale şi spirituale, fără de care nimeni nu poate fi fericit, lipsesc total în programele oficiale de educaţie. M-am hotărât să înfiinţez o şcoală în care băieţii tineri să primească o educaţie completă, pentru a se ridica la statura unui Om adevărat. Am început prin a lua 7 elevi tineri, la Dihika, un mic sat din Bengal.

Un an mai târziu, în 1918, generozitatea lui Manindra Chandra Nundy, maharajahul de Kasimbazar, mi-a permis să transport la Ranchi clasa mea care, începea să crească la număr. Ranchi, un oraş din Bihar, la circa 320 kilometri de Calcutta se bucura de o climă dintre cele mai sănătoase din India. Palatul Kasimbazar de la Ranchi a fost transformat în cartier general al noului meu stabiliment şcolar, pe care l-am botezat cu numele de "Brahmacharya Vidyalaya" 27-1, conform cu idealurile de educaţie ale rishi-lor. Ashramurile lor din pădure fuseseră şcolile antice, atât laice, cât şi spirituale, pentru tineretul din India.

La Ranchi am stabilit pentru învăţământul primar şi secundar programe conţinând agricultură, industrie, comerţ şi disciplinele curente. Urmând idealul de educaţie al înţelepţilor, elevii învăţau şi metode yoghine de concentrare şi meditaţie, ca şi un sistem de educaţie fizică, Yogoda, ale cărui principii le-am descoperit în 1916.

Înţelegând că trupul omului este ca o pilă electrică, m-am gândit că l-am putea reîncărca cu energie prin acţiunea directă a voinţei umane. Întrucât nici o acţiune mai mult sau mai puţin importantă nu este posibilă fără voinţă, omul se poate folosi de acest motor primar, voinţa, pentru a-şi reînnoi forţele, fără intervenţia unor aparate complicate sau a unor exerciţii fizice. De aceea i-am învăţat pe elevii mei de la Ranchi tehnica "Yogoda", extrem de simplă, care permite încărcarea imediată şi conştientă cu forţa vitală cosmică pe care o focalizează în bulbul rahidian (medulla oblongata).

Elevii au asimilat foarte bine această tehnică şi au căpătat abilitatea de a trimite forţa vitală în orice parte a corpului lor şi să stea în echilibru în posturi corporale dificile. 27-2 Ei dădeau dovadă de o forţă şi o rezistenţă pe care nici măcar adulţii viguroşi nu le pot egala. Fratele meu mai mic, Bishnu Charan Ghosh, a intrat la şcoala de la Ranchi; mai târziu el a devenit un maestru în cultura fizică. El a parcurs Europa şi America în 1938-39 cu unul dintre elevii săi şi au făcut demonstraţii de forţă şi control muscular care i-au uimit pe profesioniştii genului şi chiar pe oamenii de ştiinţă de la Universitatea Columbia din New York.

După terminarea primului an şcolar am avut 2000 de cereri de admitere la şcoala de la Ranchi. Dar şcoala, care nu primea atunci decât interni, nu dispunea decât de 100 de locuri. Mai târziu am primit şi elevi externi.

La şcoala Vidyalaya a trebuit să joc rolul de tată şi de mamă pentru copii şi să rezolv probleme organizatorice destul de dificile. Adesea îmi veneau în minte cuvintele lui Cristos: "Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în Veacul viitor viaţa veşnică" 27-3. Sri Yukteswar le comenta astfel: "Credinciosul care nu se căsătoreşte şi nu creşte copii (renunţând la problemele unei mici gospodării cu activităţi mărunte pentru a-şi asuma responsabilităţi mai mari, adică responsabilităţi pentru societate în general) împlineşte o muncă însoţită adesea de persecuţii din partea lumii care-l înţelege greşit, dar şi de mulţumire lăuntrică spirituală. Identificându-se cu un grup mai mare, el este ajutat să-şi învingă egoismul şi devine apt să primească recompensa divină."

teachers

Un grup de elevi şi profesori de la Ranchi, împreună cu venerabilul Maharaja din Kasimbazar (în centru, în alb). În 1918 el a oferit Palatul său din Kasimbazar şi 25 de acri în Ranchi, ca loc permanent pentru şcoala mea de yoga pentru băieţi.

ranchi

Clădirea centrală a şcolii Yogoda Sat-Sanga Brahmacharya Vidyalaya de la Ranchi, regiunea Bihar, fondată în 1918 ca şcoală de yoga pentru băieţi, cu centre de educaţie şi dispensare gratuite. Este în legătură cu Misiunea Filantropică "Lahiri Mahasaya".

Profesori şi elevi la Ranchi

O dată, tata a venit la Ranchi pentru a-mi aduce binecuvântarea părintească, mult timp amânată pentru că îl rănisem refuzându-i oferta unui post la căile ferate Bengal-Nagpur.

"Fiule", mi-a zis el, a"cum sunt împăcat cu alegerea pe care ai făcut-o. Sunt fericit să te văd înconjurat de copii veseli şi plini de viaţă. Recunosc că aceasta este vocaţia ta şi nu birourile Companiei cu cifrele moarte ale indicatorilor căilor ferate." Privea un grup de 12 copii ce se jucau în jurul nostru şi adăugă cu o scânteiere în ochi: "Eu am avut 8 copii şi ştiu ce simţi!"

Având la dispoziţie 10 hectare de teren agricol, profesorii, elevii şi eu însumi ne bucuram zilnic de câteva ore de muncă în aer liber, într-un ţinut încântător. Aveam multe animale răsfăţate şi printre ele un pui de căprioară pe care copiii îl idolatrizau. Eu însumi îl iubeam atât de mult, încât îl lăsam uneori să doarmă în camera mea. De cum se lumina de ziuă, micuţa creatură venea spre patul meu căutând mângâierea de dimineaţă.

Într-o zi i-am dat căprioarei să mănânce mai devreme, având treburi în oraş. Deşi le-am spus copiilor să nu-i mai dea nimic până nu mă întorc eu, unul dintre ei n-a ascultat şi i-a dat să bea lapte din abundenţă. M-am întors seara şi am aflat trista veste: "Căprioara aproape a murit, pentru că a mâncat prea mult".

Plângând, copii au pus animalul, aparent fără viaţă pe genunchii mei. Îl rugam cu fervoare pe Dumnezeu s-o salveze. După câteva ore, căprioara a deschis ochii şi s-a ridicat slăbită. Toată şcoala nu mai putea de bucurie!

Dar în timpul nopţii, am primit o lecţie pe care n-o voi uita niciodată. Am rămas cu căprioara până la ora două din noapte, oră la care am adormit. În vis mi-a apărut căprioara, care mi-a vorbit astfel:

"Mă reţii. Te rog lasă-mă să plec! Dă-mi drumul!

"Foarte bine", am răspuns eu în vis.

În acest moment m-am trezit şi am strigat: "Copii, căprioara moare!" Au venit cu toţii în fugă.

M-am repezit spre colţul în care lăsasem animalul favorit. Acesta făcu un ultim efort pentru a se ridica, se târî în direcţia mea şi căzu mort la picioarele mele.

Urmând karma colectivă care ghidează şi reglează destinele animalelor, viaţa căprioarei era terminată şi aceasta trebuia să progreseze spre forme superioare. Dar ataşamentul meu profund care, aşa cum am înţeles mai târziu, era egoist şi rugile mele fierbinţi îi reţinuseră sufletul în corpul unui animal, chiar dacă el făcea eforturi disperate pentru a se elibera. Sufletul căprioarei şi-a prezentat cererea sa în vis pentru că, fără aprobarea mea afectuoasă, nu putea sau nu voia să se elibereze; de îndată ce i-am acordat-o, a plecat.

Tristeţea mea a dispărut; am înţeles încă o dată că Dumnezeu doreşte de la copiii săi dragoste pentru tot ceea ce este parte din El, dar o dragoste lipsită de ataşament, pentru că acesta, izvorât din ignoranţă, ne face să credem că moartea reprezintă sfârşitul. Ignorantul nu vede decât zidul de netrecut al morţii care-i ascunde aparent pentru totdeauna pe toţi cei pe care-i iubeşte. Dar omul eliberat de ataşamente, cel care-şi iubeşte semenii ca pe nişte expresii ale lui Dumnezeu, ştie că cei dragi care au murit s-au întors în tărâmurile sublime unde se bucură de divinitate.

Şcoala de la Ranchi, foarte modestă la început, a devenit o instituţie renumită în Bihar şi Bengal. Mai multe secţiuni sunt finanţate de cei care doresc perpetuarea idealurilor educaţionale ale rishi-lor. Şcoli de acelaşi tip, sub numele general de Yogoda Sat-Sanga 27-4, s-au construit la Midnapore, Lakshmanpur şi Puri şi sunt înfloritoare.

Cartierul general de la Ranchi asigură un serviciu medical gratuit pentru săracii din localitate, 18.000 de persoane sunt astfel îngrijite anual. Şcoala Vidyalaya se distinge printr-o educaţie complexă, ce include atât domeniul ştiinţific cât şi cel spiritual. Un număr de elevi de la Ranchi s-au făcut remarcaţi atât în sportul de competiţie, cât şi ulterior în domeniul universitar.

Şcoala, care în 1946 avea 28 de ani de existenţă, este centrul a numeroase activităţi.27-5 Unul din primii vizitatori de seamă ai şcolii a fost Swami Pranabananda, "Sfântul cu două corpuri" din Benares. Acest Maestru a fost profund emoţionat la vederea claselor în aer liber, atât de pitoreşti, la umbra copacilor şi a copiilor care seară de seară rămâneau imobili ore în şir cufundaţi în meditaţia yoghină.

"Mă bucur", a zis el, "să văd că idealul educaţiei tineretului preconizat de Lahiri Mahasaya este pus în practică în această instituţie. Fie ca binecuvântarea gurului meu să fie cu voi."

Un copil care se ţinea pe lângă mine, a îndrăznit să-l întrebe pe marele yoghin:

"Voi fi călugăr, Domnule? Viaţa mea va fi ea în întregime consacrată lui Dumnezeu?"

Swami Pranabananda surâse blând, în timp ce privirea sa se cufunda în viitor.

"Copile", răspunse el, "când vei fi mare te va aştepta o frumoasă logodnică." Într-adevăr, devenit tânăr bărbat, fostul meu elev a sfârşit prin a se căsători, deşi ani de zile a aspirat să intre în Ordinul Swami.

La câtva timp după vizita lui Swami Pranabananda, l-am însoţit pe tatăl meu la reşedinţa yoghinului, la Calcutta. Prezicerea pe care Pranabananda a făcut-o cu mulţi ani în urmă, mi-a venit în minte: "Te voi revedea din nou mai târziu, pe tine şi pe tatăl tău".

Când tatăl meu a intrat în camera lui Swami, marele yoghin s-a ridicat şi l-a îmbrăţişat cu respect şi afecţiune.

"Bhagabati, ce mai faci? Vezi că fiul tău se apropie vertiginos de Infinit?" Am roşit când am fost astfel complimentat în prezenţa tatălui meu. Swami continuă: "Îţi aminteşti cât de des zicea gurul nostru:  'Banat, banat, ban jai.' 27-6  Perseverează neîncetat în Kriya Yoga pentru a ajunge cât mai repede la uşa divină."

Corpul lui Pranabananda, care mi se păruse atât de puternic şi de bine construit la prima mea vizită la Benares, părea acum îmbătrânit, deşi se menţinea încă admirabil de drept.

"Swamiji", l-am întrebat eu privindu-l în ochi, "spune-mi te rog, simţi apropierea bătrâneţii? Pe măsură ce corpul slăbeşte, percepţia lui Dumnezeu se diminuează?"

El avu un surâs îngeresc: "Dumnezeu îmi este mai aproape ca oricând!" Această convingere totală îmi copleşi sufletul şi mintea. El adăugă: "Continui să mă bucur de cele două pensii ale mele: una de la Bhagabati, cealaltă de la Cer!" Arătând cerul cu degetul, sfântul căzu în extaz şi faţa lui se ilumina de o fericire divină: răspuns foarte elocvent la întrebarea mea!

Observând că în camera lui Pranabananda erau foarte multe plante şi pachete cu seminţe, am întrebat la ce foloseau.

"Părăsesc Benares-ul pentru totdeauna", a explicat el, "pentru a merge în Himalaya, unde voi deschide un ashram pentru discipolii mei. Aceste seminţe vor produce legume. Discipolii mei vor trăi modest, timpul lor scurgându-se în uniune divină. Ce le trebuie mai mult?"

Tatăl meu l-a întrebat pe Pranabananda dacă va reveni curând la Calcutta.

"Niciodată", răspunse sfântul, "în acest an ar trebui, după spusele lui Lahiri Mahasaya, să părăsesc Benares-ul pentru Himalaya, unde-mi voi lăsa carapacea muritoare."

La aceste cuvinte, ochii mei se umplură de lacrimi, dar Swami avu un surâs liniştit. Aceasta mă făcu să mă gândesc la un copilaş ceresc aşezat liniştit pe genunchii Mamei Divine. Un mare yoghin, în deplina posesie a puterilor spirituale, nu se teme de ani. El îşi poate reînnoi la voinţă celulele corpului său; totuşi, uneori el nu vrea să întârzie neplăcerile bătrâneţii şi permite karma-ei să se epuizeze pe planul fizic, pentru a nu trebui să-l recheme într-o nouă reîncarnare.

Câteva luni mai târziu, l-am întâlnit pe un vechi prieten, Sanandan, discipol apropiat al lui Pranabananda.

"Gurul meu iubit nu mai este", mi-a zis el plângând. "El a întemeiat un ashram lângă Rishikesh, unde îşi educa discipolii cu multă dragoste. Ne stabilisem bine şi începusem să facem progrese spirituale rapide în tovărăşia sa. Într-o zi, ne-a propus să hrănim un mare număr de locuitori din Rishikesh. Am întrebat care sunt motivele pentru care el dorea să acţioneze astfel.

'Aceasta va fi ultima mea solemnitate', mi-a explicat el. Atunci n-am înţeles în întregime sensul cuvintelor sale.

Pranabanandaji ne-a ajutat la pregătirea unui mare număr de feluri de mâncare. Am hrănit atunci aproape 2000 de oameni. Apoi el s-a aşezat la o tribună şi ne-a ţinut o cuvântare inspirată despre Absolut. La sfârşit, sub privirile mulţimii, el s-a întors spre mine şi a vorbit cu o fermitate neobişnuită:

'Fii gata, Sanandan, îmi voi abandona carapacea' 27-7.

După o clipă de tăcere eu am ţipat: 'Nu, Maestre, n-o face! Te rog, te rog, n-o face!' Mulţimea rămăsese tăcută, întrebându-se ce am vrut eu să spun. Gurul meu surâse, dar privirea lui era deja întoarsă spre Etern.

'Nu fi egoist ', mi-a zis el,  'şi încetează să te mai lamentezi din cauza mea. Acum bucură-te pentru că eu mă duc să-L întâlnesc pe Preaiubitul meu Dumnezeu!'. Pranabananda adăugă murmurând:  'Voi renaşte curând. După ce mă voi bucura de o scurtă perioadă de fericire iluminată, mă voi întoarce pe pământ pentru a mă alătura lui Babaji 27-8. Vei afla în curând când şi unde spiritul meu va fi din nou închis într-un trup nou.'

Apoi el strigă din nou: 'Sanandan, iată că îmi arunc carcasa, prin mijlocirea celei de-a doua Kriya Yoga.' 27-9

El aruncă o privire asupra mulţimii, făcând un gest de binecuvântare. Fixându-şi privirea interioară asupra ochiului spiritual, se cufundă în imobilitate. În momentul în care mulţimea uluită îl credea meditând într-o stare de extaz, el îşi părăsise deja corpul, cufundându-şi spiritul în imensitatea cosmosului. Discipolii i-au atins trupul, care îşi păstra poziţia lotus, dar acesta era rece. Rămăsese doar o carapace înţepenită. Chiriaşul zburase spre tărâmul nemuririi."

În timp ce Sanandan îşi termina povestirea, mă gândeam: "Preafericitul <Sfânt cu două corpuri> a fost tot atât de misterios la moarte ca şi în viaţa sa!"

M-am interesat de locul în care urma să renască Pranabananda.

"Este un secret pe care nu trebuie să-l spun nimănui", mi-a răspuns Sanandan. "Poate că îl vei descoperi în alt fel."

Mult mai târziu, Swami Keshabananda 27-10 mi-a spus că Pranabananda se reîncarnase. La câţiva ani de la naştere, s-a dus la Badrinarayan, în Himalaya, pentru a se alătura grupului de sfinţi condus de Babaji.

27-1: Vidyalaya, şcoală. Brahmacharya se referă aici la una din cele patru etape ale planului Vedic pentru viaţa unui om, alcătuit din: (1) discipol celibatar (brahmachari), (2) gospodarul cu responsabilităţi casnice (grihastha), (3) pustnicul (vanaprastha), (4) cel ce trăieşte în pădure sau rătăcitorul liber de orice preocupare pământeană (sannyasi). Această schemă ideală a vieţii, chiar dacă nu este răspândită în masă în India modernă, are totuşi mulţi adepţi sinceri. Cele patru etape sunt duse la îndeplinire într-un mod religios, sub îndrumarea de o viaţă a unui guru. Înapoi la text

27-2: Un număr de discipoli americani stăpânesc şi ei diverse asanas sau posturi corporale, cum ar fi Bernard Cole, instructor din Los Angeles al tehnicilor predate de Asociaţia Realizării de Sine. Înapoi la text

27-3: Marcu 10:29-30. Înapoi la text

27-4: Yogoda: yoga, uniune, armonie, echilibru; da, ceea ce împarte. Sat-Sanga: sat, adevăr; sanga, asociaţie. În Occident pentru a nu folosi nume sanscrite, mişcarea Yogoda Sat-Sanga a fost numită Self-Realization Fellowship (Asociaţia Realizării de Sine). Înapoi la text

27-5: Activităţile de la Ranchi sunt descrise pe larg în capitolul 40. Şcoala din Lakshmanpur este condusă de domnul G. C. Dey, iar departamentul medical este supervizat de dr. S. N. Pal şi Sasi Bhusan Mullick. Înapoi la text

27-6: Una din remarcile favorite ale lui Lahiri Mahasaya, cu care el îşi încuraja discipolii pentru a se păstra în meditaţie. Literar, ea înseamnă "Acţionează, acţionează, într-o zi vei reuşi"; în traducere liberă ar suna "Străduieşte-te, străduieşte-te şi într-o zi, iată! ţelul Divin!" Înapoi la text

27-7: Adică, voi renunţa la trup. Aceasta înseamnă că fiinţa îşi părăseşte conştient corpul fizic. Înapoi la text

27-8: Guru-l lui Lahiri Mahasaya, care încă trăieşte. Vezi capitolul 33.  Înapoi la text

27-9: Tehnica reală utilizată de Pranabananda este cunoscută iniţiaţilor în Kriya Yoga superioară aparţinând căii Realizării Sinelui ca fiind iniţierea în cea de-a treia Kriya. Când i-a fost dată lui Pranabananda de către Lahiri Mahasaya, ea era cea de-a "doua" Kriya pe care el o primea de la Yogavatar. Kriya îi permite discipolului care o stăpâneşte ca, în orice moment, să-şi părăsească corpul sau să reintre în el perfect conştient. Yoghinii avansaţi utilizează această tehnică de Kriya în timpul ultimei ieşiri spre moarte - un moment pe care în mod invariabil ei îl ştiu dinainte.

Marii yoghini "intră şi ies" prin ochiul spiritual, "uşa" pranică a eliberării. Isus a spus: "Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu [Conştiinţa Cristică] am venit ca oile să aibă viaţă şi să o aibă din belşug." IOAN, 10.9-10.  Înapoi la text

27-10: Întâlnirea mea cu Keshabananda este descrisă în capitolul 42. Înapoi la text

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >