Autobiografia unui YOGHIN

Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav ... După ce a auzit aceasta Isus a zis: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea" ^32-1.

Într-o dimineaţă însorită, Sri Yukteswar comenta Evanghelia în balconul ashramului său de la Serampore. În afara câtorva alţi discipoli ai Maestrului, eram şi eu prezent cu un mic grup de elevi de la Ranchi.

"În acest pasaj, Isus vorbeşte despre el însuşi ca Fiul lui Dumnezeu. Deşi el era într-adevăr unit cu Dumnezeu, această afirmaţie are şi o semnificaţie impersonală foarte profundă", explica gurul meu. "Fiul lui Dumnezeu este Conştiinţa Cristică sau Divină din om. Nici un muritor nu-L poate slăvi pe Dumnezeu: singurul mod de a-L onora pe Creator este să-L cauţi; omul nu poate slăvi o Abstracţie pe care n-o cunoaşte. Nimbul care încoronează capul sfinţilor este o dovadă simbolică a capacităţii lor de a-i aduce omagii lui Dumnezeu."

Sri Yukteswar continuă lectura minunatei învieri a lui Lazăr. După ce termină, se refugie într-o tăcere prelungă, cu cartea sfântă pe genunchi.

"Eu însumi am fost martorul unui miracol identic", a declarat el în sfârşit cu o voce solemnă. "Lahiri Mahasaya l-a reînviat pe unul din prietenii mei!"

Curiozitatea sticlea în ochii copiilor care mă înconjurau. Eu însumi eram destul de copil pentru a mă bucura nu numai de învăţătura filosofică a Maestrului, ci mai ales de fiecare poveste a experienţei minunate pe care a avut-o Sri Yukteswar cu gurul său.

"Prietenul meu, Rama, şi cu mine eram nedespărţiţi", a început Maestrul. "Timid şi singuratic, el nu se ducea la guru decât spre miezul nopţii sau în zori, ore la care el avea puţini discipoli. Cum eram cel mai apropiat prieten a-l său, Rama mi-a comunicat multe din experienţele sale spirituale profunde. Eu găseam o mare inspiraţie în tovărăşia lui." Faţa gurului meu s-a luminat la aceste amintiri.

"Brusc, Rama a fost grav încercat. El a fost atins de holera asiatică. Cum Maestrul nostru nu dispreţuia niciodată ajutorul medicilor în cazul bolilor serioase, doi specialişti au fost chemaţi de urgenţă. În timp ce ei acordau îngrijiri bolnavului, eu îl imploram fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute pe Lahiri Mahasaya să-l vindece pe Rama. M-am repezit în grabă la el şi i-am povestit totul printre suspine.

'Medicii se ocupă de Rama; el se va vindeca', zise guru cu un zâmbet încurajator.

M-am întors cu inima uşoară la patul de suferinţă al prietenului meu, care era în comă.

'Nu mai are decât una sau două ore de trăit', mi-a spus unul din doctori cu un gest de neputinţă. M-am dus din nou în grabă la Maestru.

'Medicii sunt oameni conştiincioşi. Sunt sigur că Rama se va restabili.' Cu un aer vesel, Maestrul m-a trimis înapoi.

Când m-am întors, medicii nu mai erau la căpătâiul prietenului meu; unul dintre ei îmi lăsase un bilet: 'Am făcut tot ce am putut, dar cazul este disperat.'

Prietenul meu arăta într-adevăr la capătul puterilor, dar eu nu mă îndoiam de cuvintele lui Lahiri Mahasaya. Totuşi, vederea lui Rama, care slăbea din minut în minut, mi-a sugerat acest gând: "Totul s-a sfârşit." Împărţit între îndoială şi speranţă, îl îngrijeam pe prietenul meu cât puteam de bine. El s-a trezit pentru a exclama:

'Yukteswar, aleargă să-l anunţi pe Maestru că sunt pierdut. Roagă-l să binecuvânteze corpul meu înainte de ritualurile funerare.' La aceste cuvinte, Rama scoase un suspin profund şi-şi dădu duhul ^32-2.

Am plâns o oră lângă corpul lui. Veşnic prieten al păcii, el o găsise pe cea supremă, a morţii. A intrat un alt discipol; l-am rugat să rămână până la întoarcerea mea. Disperat, m-am dus la guru.

'Ce mai face Rama?' zise Lahiri Mahasaya cu faţa iluminată de un surâs.

'Maestre, îl vei vedea în curând! În câteva ore îi vei putea contempla corpul când îl vor duce la crematoriu.'

M-am oprit brusc pentru a suspina pierdut.

'Controlează-te, Yukteswar. Aşează-te pentru a medita.' Gurul meu s-a refugiat în samadhi. După-amiaza şi noaptea s-au scurs într-o tăcere totală. Făceam eforturi zadarnice pentru a-mi regăsi stăpânirea de sine.

În zori, Lahiri Mahasaya m-a privit consolator. 'Văd că eşti încă tulburat. De ce nu mi-ai explicat ieri că tu aşteptai ca eu să-i acord lui Rama un ajutor tangibil sub forma unui remediu?' Maestrul îmi arătă o lampă sub formă de cupă conţinând ulei de ricin. 'Umple o sticluţă cu ulei din lampă; să verşi şapte picături în gura lui Rama.'

'Maestre, am protestat eu, el este mort de ieri de la prânz. La ce ar mai servi uleiul acum?'

'N-are importanţă! Fă cum ţi-am zis!' Veselia lui Lahiri Mahasaya era inexplicabilă pentru mine. Am rămas neconsolat; totuşi am luat puţin ulei şi m-am întors la locuinţa lui Rama.

Am găsit corpul prietenului meu cuprins deja de rigiditatea cadaverică. Cu toate acestea, am reuşit să-i desfac buzele cu un deget al mâinii drepte şi să vărs uleiul între dinţii strânşi ai mortului.

De îndată ce a şaptea picătură a căzut între buzele reci, Rama a tresărit violent. Muşchii i-au vibrat, de la cap la picioare şi el s-a ridicat uimit.

'L-am văzut pe Lahiri Mahasaya într-un fulger de lumină, a exclamat el. Strălucea ca soarele! "Ridică-te, uită-ţi somnul", mi-a ordonat el. "Vino cu Yukteswar să mă vezi!" '

Nu-mi credeam ochilor când l-am văzut pe Rama ridicându-se şi arătându-se suficient de puternic după boala fatală pentru a mă urma la locuinţa gurului meu. Ajuns acolo, el se plecă la picioarele Maestrului, plângând recunoscător.

Maestrul nu mai putea de bucurie. Ochii săi străluceau ştrengăreşte.

'Yukteswar, mi-a zis el, sunt sigur că acum tu vei purta mereu la tine o sticluţă cu ulei de ricin! De îndată ce vei vedea un cadavru, nu vei avea decât să-i administrezi şapte picătuiri pentru a învinge puterea zeului morţii, Yama!' ^32-3

'Maestre, îţi baţi joc de mine şi eu nu văd de ce; lămureşte-mă ce greşeală am făcut.'

'Ţi-am spus de două ori că Rama se va vindeca; totuşi, tu nu m-ai crezut pe deplin', a explicat Lahiri Mahasaya. 'Eu n-am pretins niciodată că doctorii îl vor vindeca, ci doar că ei îl îngrijesc. Nu era nici o relaţie de cauzalitate între aceste două afirmaţii. Eu nu mă amestec în treburile doctorilor; trebuie să trăiască şi ei! Din ce în ce mai vesel, gurul meu adăugă: 'Să ştii că Spiritul Suprem Paramatman ^32-4 poate vindeca orice, cu sau fără doctori.'

'Acum îmi văd greşeala. De acum înainte voi şti că un cuvânt de-al tău este suficient pentru a răsturna întregul cosmos!'

În timp ce Sri Yukteswar îşi termina dramatica sa istorisire, unul dintre tinerii ascultători i-a pus o întrebare, scuzabilă din partea unui copil:

"Maestre, de ce a recomandat gurul dumneavoastră ulei de ricin?"

"Copile, uleiul n-avea nici o importanţă, cu excepţia faptului că eu aşteptam din partea lui Lahiri Mahasaya ceva tangibil şi el a luat ce avea la îndemână ca simbol destinat să trezească în mine puterea credinţei. Maestrul l-a lăsat pe Rama să moară pentru că mă cuprinsese îndoiala. Dar guru ştia că, întrucât el declarase că discipolul se va vindeca, va fi după spusele sale, chiar dacă ar fi trebuit să-l reînvie pe Rama din morţi, boală în general definitivă!"

Sri Yukteswar, după ce a plecat micul grup, mi-a făcut semn să mă aşez lângă el, la picioarele sale.

"Yogananda", zise el cu o gravitate puţin obişnuită, "tu ai fost înconjurat de la naştere de discipoli ai lui Lahiri Mahasaya. Marele Maestru şi-a trăit viaţa într-o recluziune parţială, refuzând categoric să-şi dea asentimentul ca discipolii să fondeze o organizaţie bazată pe învăţăturile sale. Totuşi el a făcut o profeţie semnificativă:

'La 50 de ani după moartea mea, a zis el, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită profundului interes trezit de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului, ajutând la stabilirea unei fraternităţi umane, născută din percepţia directă a Tatălui Unic.'

"Fiule Yogananda", a continuat Sri Yukteswar, "tu trebuie să duci la bun sfârşit sarcina de a răspândi acest mesaj şi de a scrie viaţa sa sacră."

Lahiri Mahasaya a murit în 1895 şi cartea de faţă a fost terminată în 1945; nu pot decât să fiu uimit că anul 1945 a coincis cu apariţia unei noi ere, cea a energiei atomice. Mai mult ca oricând, se pune problema păcii şi fraternităţii, fără de care utilizarea energiei atomice ar şterge omul de pe suprafaţa globului.

Chiar dacă timpul sau bombele distrug inexplicabil operele umane, soarele nu-şi încetează cursa sa, stelele îşi continuă la infinit veghea lor imuabilă. Legile cosmice nu admit nici o întârziere, nici schimbare şi omul ar face bine să se pună în armonie cu ele. Dacă cosmosul nu recurge la violenţă, dacă soarele nu se războieşte cu planetele, ce sens au războaiele noastre? Va domni vreodată pacea pe Pământ? Cruzimea este contrară legilor universale; o umanitate paşnică ar gusta fructele unei victorii cu adevărat mari, fructe mult mai dulci decât sângele care udă câmpurile de bătălie.

Adevărata Societate a Naţiunilor, naturală şi anonimă, va fi cea a inimilor umane înfrăţite. Iubirea aproapelui, întrajutorarea, nu se pot realiza din speculaţii intelectuale, ci din conştiinţa unei sublime unităţi a tuturor spiritelor în Dumnezeu. Pentru ca umanitatea să poată realiza pacea prin fraternitate, idealul cel mai înalt al lumii, yoga, ştiinţa comunicării individuale cu Dumnezeu, se va răspândi cu timpul în toate ţările.

Puţini istorici au subliniat că supravieţuirea civilizaţiei hinduse nu este accidentală, ci decurge logic din devoţiunea unui întreg popor faţă de adevărurile eterne pe care, din eră în eră, aceasta le-a pus în lumină prin marii săi oameni. Prin continuitatea simplă a existenţei sale şi prin păstrarea nealterată a civilizaţiei hinduse în decursul erelor (oare câte?), India a dat probei timpului cel mai demn dintre răspunsuri.

Răspunsul pe care l-a primit Avraam când intervenise în favoarea Sodomei, a fost răspunsul Eternităţii: "N-o voi nimici pentru cei zece oameni buni" ^32-5 , aruncă o nouă lumină asupra faptului că India a evitat soarta Babilonului, a Egiptului şi a altor naţiuni ale antichităţii care îi erau contemporane. Răspunsul Domnului arată clar că un popor nu supravieţuieşte datorită progresului material, ci datorită capodoperelor sale umane.

În acest secol XX, încercat de două războaie mondiale, ar trebui să ne reamintim cuvintele divine: nici o naţiune capabilă să aibă zece oameni adevăraţi în faţa Incoruptibilului Judecător nu va cunoaşte distrugerea. Atentă cu aceste opinii religioase, India s-a arătat invulnerabilă în faţa miilor de şiretenii ale Timpului. Maeştrii realizaţi spiritual au sfinţit pământul ei în fiecare secol, înţelepţii de dimensiune Cristică, precum Lahiri Mahasaya şi Sri Yukteswar, au apărut pentru a proclama cunoaşterea ştiinţei yoga, ştiinţa realizării lui Dumnezeu, ce este esenţială pentru fericirea umană ca şi pentru longevitatea naţiunilor.

Până în prezent s-au publicat puţine date despre viaţa lui Lahiri Mahasaya şi despre învăţătura sa. În ultimii 30 de ani am întâlnit un interes foarte viu şi sincer în mesajul eliberator al ştiinţei yoga, în toată lumea; necesitatea unei biografii a Maestrului se face acum simţită în Occident,unde nu se cunosc decât foarte puţine date despre vieţile marilor yoghini moderni.

Doar două broşuri despre viaţa Guru-lui s-au scris în engleză până acum. O biografie în limba bengali a apărut în 1941: Sri Sri ^32-6 Shyama Charan Lahiri Mahasaya. A fost scrisă de discipolul meu Swami Satyananda, care timp de mulţi ani a fost învăţătorul spiritual (acharya) la şcoala noastră Vidyalaya din Ranchi. Am tradus câteva pasaje din acea carte şi le-am pus în acest capitol dedicat lui Lahiri Mahasaya.

Lahiri Mahasaya s-a născut la 30 septembrie 1828, în satul Ghurni, districtul Nadia, în apropiere de Krishnanagar, Bengal, într-o familie de brahmini. El era cel mai mic copil al lui Muktakashi, a doua soţie a lui Gaur Mohan Lahiri (prima sa soţie a murit în cursul unui pelerinaj după ce născuse trei fii). Mama a murit în timpul copilăriei Maestrului; se ştiu puţine lucruri despre ea, cu excepţia faptului semnificativ că era o adoratoare înfocată a lui Shiva ^32-7, pe care Scripturile îl onorează cu titlul de "Regele yoghinilor".

Băiatul, numit Shyama Charan Lahiri, şi-a petrecut copilăria în casa strămoşească de la Ghurni. În vârstă de trei sau patru ani, el se aşezase deja într-o postură de yoga, îngropat în nisip până la gât.

Proprietatea familiei Lahiri a fost devastată în cursul iernii lui 1833, când râul Jalangi, care curgea în apropiere, s-a revărsat. Unul din templele lui Shiva, construit de familia Lahiri, a fost măturat de apă în acelaşi timp cu locuinţa familiei. Un credincios a salvat statuia lui Shiva, pe care a pus-o într-un alt templu, cunoscut azi sub numele de lăcaşul Shiva de la Ghurni.

Gaur Mohan Lahiri şi familia sa au părăsit Ghurni şi s-au stabilit la Benares, unde tatăl a construit imediat un templu închinat lui Shiva. El îşi conducea casa conform disciplinei vedice, constând în respectarea ceremoniilor, actelor de caritate, studiului Scripturilor. Cu un spirit larg, el n-a rămas străin la curentul benefic al ideilor moderne.

Micul Lahiri a luat lecţii de hindi şi urdu în Benares. El a urmat cursurile conduse de Joy Narayan Ghosal, unde se învăţa sanscrita, bengali, franceza şi engleza. Pasionat de studiul Vedelor, tânărul yoghin asista cu interes la discuţiile brahminilor licenţiaţi, inclusiv a unui pandit mahratta pe nume Nag-Bhatta.

Shyama Charan era un tânăr bun, blând, dar curajos şi iubit de tovarăşii săi. Cu corpul viguros, bine proporţional şi sănătos tun, el era bun la înot şi în activităţile care necesitau îndemânare.

În 1846 l-au căsătorit pe Shiama Charan Lahiri cu Srimati Kashi Moni, fiica lui Sri Debnarayan Sanyal. Kashi Moni era un model în achitarea îndatoririlor sale de soţie. Doi feciori sfinţi, Tincouri şi Ducouri şi două fiice au binecuvântat această căsătorie. La vârsta de 23 de ani, în 1851, Lahiri Mahasaya a devenit contabil în administraţia militară engleză şi a fost de multe ori avansat în cursul carierei sale. În acest fel, nu doar că a fost un maestru în faţa lui Dumnezeu, ci el şi-a îndeplinit cu punctualitate îndatoririle sale în mica dramă zilnică, unde avea rolul său de jucat.

Administraţia militară l-a transferat pe Lahiri Mahasaya în birourile de la Gazipur, Mirjapur, Naini Tal, Danapur şi Benares. După moartea tatălui său, tânărul şi-a asumat responsabilitatea pentru toţi membrii familiei sale. El le-a cumpărat o casă la Garudeswar Mohulla, în vecinătatea Benaresului.

La 33 de ani, Lahiri Mahasaya ^32-8 a cunoscut împlinirea scopului pentru care se reîncarnase pe pământ. El l-a întâlnit pe gurul său, Babaji, în apropiere de Ranikhet în Himalaya şi a fost iniţiat în Kriya Yoga.

Acest eveniment nu s-a produs numai pentru binele lui Lahiri Mahasaya, ci a fost un moment norocos pentru toată specia umană: arta yoga, sub forma sa cea mai înaltă, pierdută, sau de mult dispărută, trăia începutul unei noi ere. Mulţi oameni însetaţi de spiritualitate s-au adăpat în apele răcoroase ale ştiinţei Kriya Yoga.

La fel cum Gangele ^32-9 coboară din cer pe pământ, cum se scrie în Purana, oferind o băutură divină piosului Bhagirath devorat de sete, la fel, în 1861, fluviul celest al  Kriya-ei  Yoga, din cetatea secretă a  munţilor Himalaya, a pornit să irige locurile aride, lipsite de Divin ale oamenilor.