Cele trei minţi şi visul cosmic

Conform lui Ramesh Balsekar, ca şi cercetărilor recente de neuroştiinţă, mintea fizică are două componente:

- mintea „de lucru”, intelectuală, raţională, dedicată sarcinilor obiective, utilitare, practice.

- mintea „gânditoare”, personală, autoreflexivă, egotică şi care funcţionează aproape tot timpul, de obicei, fără rost, pălăvrăgind, cicălindu-ne, ca o voce repetitivă în cap.

Ambele tipuri operează cu gândirea dualistă. Primul tip ne ajută să ne descurcăm în chestiunile practice, în rezolvarea de probleme reale, concrete. În schimb, al doilea tip ne face să suferim, prin faptul că ne gândim la probleme ireale – pe care le-am putea avea, dar nu le avem şi poate că nu le vom avea niciodată.

Mintea egotică ne poate fi de folos numai în situaţii excepţionale, când viaţa ne este realmente în pericol, ceea ce nu prea se întâmplă în societatea civilizată în care trăim. Gândiţi-vă sincer, de câte ori aţi fost ameninţaţi cu moartea în decursul acestei vieţi? În schimb, de câte ori nu v-aţi gândit la modul ipotetic că, dacă vă va lipsi un element de confort, va fi „sfârşitul lumii” şi aţi acţionat cu disperare pentru a evita „catastrofa”?! În ambele situaţii este declanşat ego-ul, doar că în a doua situaţie, nu era cazul.

Desigur, ego-ul va susţine că era cazul, dar asta-i doar părerea lui. Ar trebui să-i cereţi şi părerea lui Dumnezeu. Oare v-ar fi lăsat să muriţi?! Bineînţeles că nu, dar ego-ul îşi face treaba pentru care a fost programat prin frică, anume să vă ferească de orice neplăcere. Nu are nicio vină.

Chestiunea este însă că vremea ego-ului a trecut şi se apropie altă epocă, luminoasă, deschisă, vremea spiritului liber. Din acest motiv se discută astăzi în spiritualitate atât de mult despre ego şi cum să-i contracarăm fricile. Pentru că i se apropie clipa dispariţiei. Cel puţin în unii oameni. Fenomenul se numeşte trezire spirituală sau iluminare.

Atenţie, identitate, voinţă

Deşi am vorbit despre ego de nenumărate ori, acum vom susţine că ego-ul nu există ca o entitate distinctă, ca un obiect sau lucru, nici măcar ca o energie perceptibilă. Nu există decât Conştiinţa pusă într-o vibraţie fizică şi apoi izolată de restul mai mare al Fiinţei. Faptul că avem impresia de separare de restul lumii este urmarea firească a faptului că cineva chiar ne-a izolat Conştiinţa, ne-a închis-o în dimensiunea de vibraţie fizică. Deci ego-ul apare din intenţia Creatorului sau Spiritului. De aceea, tot de acolo va veni eliberarea de ego, adică străpungerea barierei dintre lumi, ieşirea din colivie. Dar până atunci, ego-ul are multe de făcut din punct de vedere spiritual-evolutiv.

Am putea folosi următoarea metaforă: Ego-ul este ca un cofraj în care este turnat betonul personalităţii. Odată ce beton s-a întărit, cofrajul nu mai este necesar, ba chiar trebuie îndepărtat, pentru a putea finisa construcţia.

La baza fiinţei stă Conştiinţa. O putem descrie ca având în centru Voinţa inteligentă, la mijloc Identitatea „eu sunt...” şi la exterior Atenţia receptivă. În funcţie de mediul sau vibraţia în care este pusă Conştiinţa, ea va genera un răspuns specific şi diferit. Pusă în mediul mental, Conştiinţa va crea Mintea mentală. Pusă în mediul astral, Conştiinţa va crea Mintea astrală. Iar în mediul fizic, Conştiinţa va crea Mintea fizică. Sunt cele trei minţi care formează Mintea sufletului.

În mediul fizic, Atenţia recepţionează doar stimulii proveniţi de la corpul-minte fizic. Senzaţiile corporale îi dau senzaţia de separare de mediu, iar gândurile personale accentuează această senzaţie. Exemplu: „Nimeni nu mă înţelege, bietul de mine!”.

Percepţiile Atenţiei ajung la Identitatea „eu sunt...”, care va completa punctele libere cu informaţiile găsite în corpul-minte. Deci, eu sunt un corp şi o minte distinctă, am o identitate familială şi socială sau mai multe etc. Pe baza acestor concluzii, Voinţa inteligentă va lua mereu deciziile corespondente, adică vom acţiona mai egoist sau mai altruist, în funcţie de situaţia de fapt.

Minte astrală şi supraego

Totuşi, în practică, nu suntem limitaţi doar la stimulii fizici, ci primim semnale şi de la Mintea astrală, care este etajul superior al minţii. Şi de acolo ne vine salvarea, căci altfel am fi condamnaţi pe veci să rămânem la stadiul de ego nefericit. Iar primul efect al acestui ajutor este că, pe lângă ego-ul primitiv, ne dezvoltăm şi un supraego civilizat. De fapt, atât ego-ul, cât şi supraego-ul sunt reacţiile Conştiinţei la stimulii primiţi din exterior, fie de la mediul fizic, fie de la mediul social.

Deci ego-ul primitiv este reacţia normală la duritatea mediului fizic. În schimb, supraego-ul este reacţia normală la dorinţa oamenilor de a trăi într-o societate mai plăcută, mai puţin agresivă, mai liniştită.

Cuvinte-cheie pentru ego-ul primitiv: instincte, dorinţă de supravieţuire şi securitate, egocentrism, materialism, posesiuni, putere. Tot aici iau naştere emoţiile inferioare şi negative (invidie, lăcomie, ură, furie etc).

Cuvinte-cheie pentru supraego: bună-cuviinţă, moralitate, nobleţe, altruism interesat, religiozitate. Aici apar emoţii superioare precum afecţiunea pentru semeni, faimă, glorie, nevoia de apartenenţă socială.

Folosind piramida lui Maslow, am putea spune că ego-ul corespunde primelor două niveluri, iar supraego-ul cuprinde următoarele trei niveluri.

După cum ne dăm seama, ego-ul şi supraego-ul pot intra uneori în conflict, având interese opuse. Civilizaţia ne ajută să sprijinim supraego-ul în ciuda ego-ului, când interesele lor se ciocnesc. Însă latura animalică rămâne şi ea puternică.

Am spus mai devreme că apariţia supraego-ului este opera Minţii astrale, prin influenţa ei ascunsă, dar eficientă. Dar ea poate avea un impact cu mult mai mare, prin spiritualizarea intensă a omului.

Mai există o spiritualitate impusă de supraego, care depinde însă de aprecierea semenilor, de unele avantaje materiale sau sociale, de normele societăţii etc. Aceea este o spiritualitate egotică, instabilă, îndoielnică, bazată pe o credinţă mentală ce poate fi uşor înlocuită cu altceva. Cum se mai spune „Cred în Tine, Doamne, dar ajută-mi necredinţei mele!”.

În schimb, spiritualitatea autentică este un flux de energie astrală imparabilă, care nu are nevoie de argumente, convingătoare de la sine. Oamenii autentic spirituali nu depind de părerea celorlalţi despre credinţa lor, nu sunt interesaţi de recunoaşterea socială a valabilităţii spiritualităţii lor, sunt „singuri cu Dumnezeu sau cu Sinele lor superior”.

Ei bine, când acest flux spiritual devine foarte intens, se produce o spărtură în bariera naturală care există între Mintea fizică şi Mintea astrală. Apare iluminarea sau trezirea spirituală.

Deci normele sociale, învăţăturile religioase au rolul să domesticească animalitatea omenească. Iar învăţăturile şi practicile spirituale individuale îşi propun mai mult, anume să grăbească spargerea barierei dintre Mintea fizică şi cea astrală. Dar chiar şi atunci când supraego-ul începe practica spirituală, intenţia primară vine de Sus, iar rezultatele pozitive sunt aprobate tot de Sus. În acest sens, se spune „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja”. Adică, într-o exprimare mai puţin paradoxală, „Nu M-ai fi căutat dacă nu te-aş fi pus Eu să Mă cauţi”.

MINTEA ASTRALĂ este o structură care intermediază între Mintea fizică şi Mintea mentală. Are două feţe: o faţă orientată către omul fizic, iar cealaltă faţă este orientată către rafinatul Sine superior - sau Conştiinţa cristică sau Inima sau Duhul Sfânt, cum i se mai spune Minţii mentale.

MINTEA MENTALĂ reprezintă Spiritul în cadrul structurilor mentale umane. Este o anticameră a perfecţiunii. Spiritul este ceva indescriptibil, dar el îşi trimite toate intenţiile spre Mintea mentală, care devine astfel înlocuitorul sau ambasadorul Spiritului în fiinţa umană.

Scopul final al evoluţiei este ca şi omul fizic să manifeste întocmai intenţiile Spiritului. Iar pentru aceasta, Mintea mentală învaţă şi influenţează energetic Mintea astrală. Ea, la rândul său, va influenţa Mintea fizică, fie în modul obişnuit (prin sugestii, îndemnuri, fioruri etc), fie în starea specială de Graţie numită trezire spirituală.

Deci, iniţial, avem situaţia în care Mintea fizică este total dominată de ego, iar Mintea mentală primeşte instrucţiunile Spiritului. Între cele două niveluri este o foarte mare discrepanţă. Aici intervine Mintea astrală, care moderează diferenţele. Treptat, ea dezvoltă supraego-ul, iar în final, aduce iluminarea minţii fizice. Dar, în prealabil, şi Mintea astrală este pregătită de Mintea mentală cu tot ce trebuie să ştie şi să facă. Deci Mintea fizică nu poate fi trezită dacă, în prealabil, nu a fost iluminată Mintea astrală. Evoluţia palierelor mentale se face concomitent, cu un decalaj în favoarea nivelului astral.

Pe de altă parte, Mintea astrală copiază întocmai preocupările şi emoţiile Minţii fizice. Corpul astral experimentează în mediul astral tot ceea ce face omul fizic, ba mai mult chiar. Când vrem să învăţăm o nouă abilitate, de pildă, să învăţăm o limbă străină, Mintea astrală învaţă şi ea acea limbă, doar că mult mai rapid şi mai eficient. Prin urmare, Mintea astrală ne ajută să învăţăm mai bine şi mai uşor decât am face-o fără ajutorul ei. Toate metodele care folosesc „subconştientul”, de fapt, profită de bunăvoinţa Minţii astrale de a ajuta Mintea fizică în tot ce face.

Acest lucru este valabil chiar şi pentru faptele oneroase, agresive, dăunătoare, dacă Mintea astrală nu este destul de cizelată şi rafinată de către Mintea mentală. Şi tocmai aici are influenţă gradul de evoluţie spirituală, către ce anume înclină balanţa Minţii astrale: către faptele omeneşti sau către intenţiile Spiritului. De multe ori, nu există niciun conflict între cele două. Dar când apar conflicte de interese, Mintea astrală se tulbură şi trebuie să se decidă cumva de partea cui este. O perioadă de timp poate avea intenţii amestecate, contradictorii, care se ivesc şi în comportamentul omului, indecizie şi acţiuni incoerente. Şi este rolul Minţii mentale să o ajute în această alegere.

Mintea astrală poate să facă tot ce poate face Mintea fizică. Acest lucru a fost demonstrat pe cel puţin două căi.

- Unii iluminaţi au primit graţia pierderii gândurilor, însoţită de o mare fericire, aşa-zisa "rămânere în prezent". De pildă, Nisargadatta Maharaj a rămas fără gânduri timp de o lună, timp în care şi-a continuat nestingherit serviciul şi toată rutina. Papaji a rămas fără gânduri timp de 9 luni, continuând să meargă la serviciu etc. Desigur, acestea au fost nişte exemplificări că nu există nimic din ce face Mintea fizică şi Mintea astrală să nu poată face.

- O altă demonstraţie a acestui lucru o face hipnoza. Prin hipnoza profundă, Mintea fizică este suspendată şi tot dialogul şi toate acţiunile cad în seama Minţii astrale.

Atunci, care mai este rolul Minţii fizice? Păi, Mintea astrală a învăţat tot ce ştie şi ce face Mintea fizică copiind-o. Deci, întâi e nevoie ca Mintea fizică să aibă iniţiativa, să acţioneze prima, iar apoi Mintea astrală o va imita, ba chiar cu mai multă pricepere.

Dedublarea conştiinţei

Există câte o CONŞTIINŢĂ identică în fiecare dintre cele trei Minţi. Însă percepţiile şi acţiunile acestei Conştiinţe diferă în funcţie de mediul în care se găseşte. Conştiinţa are proprietatea de a se putea diviza. La naşterea omului, Conştiinţa iniţială s-a divizat în cele trei Conştiinţe mentale.

În timpul somnului, Conştiinţa fizică se divide iar, lăsând o parte în trupul fizic care se odihneşte (şi unde nu prea are ce face), iar restul, Conştiinţa de rezervă, iese din corp şi călătoreşte în planul astral. Practic, Conştiinţa fizică de rezervă se uneşte cu Conştiinţa astrală, redevenind o singură Conştiinţă. Dintotdeauna, Mintea astrală cunoaşte la perfecţie toate gândurile, preocupările, emoţiile, calităţile şi defectele Minţii fizice, ba chiar le reproduce în activităţile sale astrale. Prin urmare, când Conştiinţa de rezervă se uneşte cu Conştiinţa astrală, nu va întâmpina niciun obstacol, nu va avea nicio suspiciune, se va simţi ca acasă, căci se va regăsi în totalitate, fiind o copie astrală a fiinţei fizice. Apar însă şi capacităţi noi, specifice astralului, şi noi informaţii interesante.

Problema oamenilor este că nu-şi amintesc în mod conştient ce au făcut şi ce au aflat pe timpul dedublării astrale din timpul nopţii. Robert Bruce explică această amnezie prin faptul că Conştiinţa fizică trebuie să aleagă între două seturi de amintiri: amintirile din corpul fizic care se odihneşte şi amintirile călătoriei astrale. Mintea fizică nu poate păstra decât unul din aceste două seturi de amintiri care, de obicei, va fi cel din corpul fizic.

Chiar dacă Mintea fizică nu-şi aminteşte informaţiile căpătate în somn, ele rămân vii şi clare în Mintea astrală, sau „subconştient”, cum i se mai spune.

Unii călători astrali reuşesc o performanţă şi mai mare, anume să se ridice la nivelul mental. Conştiinţa lor astrală trece bariera dintre planul astral şi planul mental, unindu-se cu Conştiinţa mentală. Este o realizare deosebită pentru omul obişnuit, fiindcă trecerea este însoţită de o purificare energetică absolut obligatorie pentru a rezista în mediul extrem de rafinat de acolo.

Această condiţie nu se pune la intrarea în astral. Astralul este un mediu mult mai permisiv, fiindcă are mai multe niveluri vibratorii distincte, de la sub-dimensiunile infernale la dimensiunile inferioare (asemănătoare cu Pământul), dimensiunile intermediare şi cele superioare (paradisiace).

Corpul-minte astral are de unde alege, în rezonanţă cu faptele, preferinţele şi potenţele omului fizic. Orice există sau se produce pe Pământ îşi găseşte un corespondent vibratoriu într-unul din subplanurile astrale. Iar când adormim, vom ajunge în acel mediu astral cu care rezonăm în mod natural. Nu întâmpinăm nicio restricţie, cum se petrece la trecerea în planul mental rafinat.

Categorii de dedublare astrală

Se ştie că marele mistic Ramana Maharishi rămânea uneori în transă cu ochii deschişi, care erau total inexpresivi. El se dedubla INVOLUNTAR, din starea de VEGHE, pentru a realiza diverse misiuni cerute de Spirit. De pildă, prietenul său Vasishtha Ganapati Muni relatează că, la un moment dat, avea nevoie de ajutor într-o problemă şi s-a trezit cu Ramana lângă el, oferindu-i o soluţie salvatoare. Dar Ramana se afla la câteva sute de kilometri depărtare şi el nu şi-a părăsit niciodată ashramul. Prin urmare, se petrecuse fenomenul de bilocaţie sau ubicuitate.

Şi misticul Marius Ghidel povesteşte zeci de situaţii în care a fost „răpit în duh” chiar din starea de veghe. De pildă, la un moment dat, el picta un tablou, când s-a trezit dus într-o altă realitate, spunem noi, astrală. La întoarcere a observat că trupul îi era aproape îngheţat, deşi era vară.

Prin urmare, când conştiinţa părăseşte corpul, ia cu sine o cantitate de energie vitală, care face ca temperatura organismului să scadă. Acest fenomen îl observăm cu toţii când dormim şi simţim nevoia să ne învelim, pentru că trupul se răceşte cu 1-2 grade, adică semnificativ. Imediat ce ne trezim, simţim cum ne încălzim subit, datorită revenirii conştiinţei şi energiei vitale care a însoţit-o.

Se spune că orice om se dedublează astral pe timpul somnului, dar nu este conştient de asta. De fapt, dedublarea INCONŞTIENTĂ înseamnă că nu ne amintim aventurile astrale, după cum explică Robert Bruce. Căci pe timpul dedublării în astral suntem absolut conştienţi.

Aici există unele nuanţe, cât de deplin conştienţi suntem. Pe timpul somnului, conştiinţa nu are aproape nimic de făcut, aşa că îşi poate disloca o parte din sine pentru a călători în astral. Chestiunea este câtă energie ia cu ea. Cu cât ia mai multă energie din rezerva nefolosită, cu atât senzaţiile sunt mai vii, lumea astrală pare mai reală.

Senzaţia maximă se obţine la moarte, când conştiinţa se dislocă în întregime şi devine total disponibilă pentru a percepe alte realităţi. Prin urmare, unii reuşesc să se dedubleze mai energic decât alţii şi vor avea experienţe mai vii, mai reale.

Există diverse tehnici de proiecţie astrală VOLUNTARĂ. Cele mai multe pleacă din starea de VEGHE, din poziţia întins în pat. Există şi tehnici, precum cea a lui LeBerge, care pleacă din starea de VIS lucid.

După cum spune Robert Bruce, la omul obişnuit, toate dedublările încep şi se sfârşesc într-o stare de vis. Poate de aceea nu ni le amintim decât ca nişte frânturi de vis, dacă ne mai amintim ceva din ele. Deci sunt INVOLUNTARE, nu ni le propunem intenţionat.

De la personal la impersonal şi înapoi

CCercetătorul Jeffrey A. Martin, după ce a intervievat nenumăraţi iluminaţi de pe tot globul, a trasat un fel de hartă a stărilor de iluminare. Vezi articolul despre PNSE (Persistent Non-symbolic Experiences). Pe scurt, ce ne interesează aici este că a găsit 4 trepte crescătoare sau grade de iluminare, care se succed mereu în aceeaşi ordine. Chestiunea interesantă, la care nu există nicio explicaţie, este că etapa 1 are un caracter dualist (senzaţia de sine individual cu liber-arbitru), etapa 2 este nondualistă (unde lipseşte senzaţia de făptuitor şi apare unitatea dintre subiect şi obiect), etapa 3 redevine subtil dualistă şi etapa 4 reia un caracter nondualist. Este o evoluţie stranie, în zig-zag, nicidecum cum ne-ar fi sugerat logica succesiunii planurilor vibratorii.

Vom căuta o explicaţie la această constatare empirică, apelând la conceptul prezentat în articolul meu "Chakra din chakră". Ideea este că cele 7 chakre corespund unor câmpuri energetice sau straturi aurice, tot mai extinse, mai depărtate de trup. În fiecare strat auric există toate cele 7 chakre. De aici, conceptul de „chakra din chakră” (mai corect spus, cele 7 chakre din stratul auric corespunzător unei anumite chakre). De pildă, stratul auric nr.4 corespunde chakrei Anahata, iar în el există subchakra propriu-zisă Anahata, precum şi subchakra Ajna şi aşa mai departe. La fel, în stratul auric nr.6, ce corespunde chakrei Ajna, există o variantă mai rafinată a chakrelor Anahata şi Ajna. Cu cât ne depărtăm de trup, subchakra cu acelaşi nume are proprietăţi şi roluri tot mai subtile.

Aplicând acest concept la cele 4 trepte de iluminare, fenomen care începe să apară mai sus de planul astral, am putea spune următoarele (vezi imaginea de mai jos):

Etapa 1 corespunde planului mental inferior şi subchakrei Anahata din stratul auric Anahata. Este o stare cu emoţii pozitive şi negative, dar şi capacitatea de a ne detaşa de ele.

Etapa 2 corespunde planului mental superior şi subchakrei Ajna din câmpul auric Anahata. Este o stare cu emoţii tot mai pozitive, dar şi de nondualitate.

Etapa 3 corespunde planului spiritual inferior şi subchakrei Anahata din stratul energetic Ajna. Este o stare unde există o singură emoţie pozitivă.

Etapa 4 corespunde planului spiritual superior (universal) şi subchakrei Ajna din stratul auric Ajna. Revine starea de vid impersonal, o detaşare mai mare, complet lipsită de emoţii.

În acest fel, putem stabili o evoluţie constant ascendentă (fie de la subchakra Anahata la Ajna în cadrul aceluiaşi strat, fie de la stratul Anahata la stratul Ajna).

Desigur, aceasta este o schemă sumară şi imperfectă, dar va permite continuarea cercetărilor asupra acestui subiect. Analizele ulterioare ar putea ţine cont, de pildă, de faptul că mai există, intercalată, şi chakra Vishuddha, ceea ce ne duce la o traiectorie generală cu 9 etape. De fapt, chiar Jeffrey Martin a putut decela, din punctul său de vedere, 10 trepte de iluminare în total.

O mărturie a trecerii de la stadiul „impersonal” la stadiul „personal”

Iluminatul Jeff Foster îşi descrie pe blogul său transformarea interioară de la nondualismul radical la o viziune spirituală mai personală şi plină de compasiune.

Fragmente traduse din articolul «WHY THE IMPERSONAL DOES NOT ‘EXIST’. The birth and death of fundamentalism in nonduality and Advaita teachings» (trad. De ce nu „există” impersonalul. Naşterea şi moartea fundamentalismului în învăţăturile nondualităţii şi advaita):

«Obişnuiam să ţin întâlniri de “nondualitate (advaita) radicală” şi îmi plăcea nespus abordarea fără compromisuri. Mi-a luat mult timp şi multă umilinţă până să înţeleg faptul că impersonalul şi personalul sunt una, iar poziţia “anti-personală” este simpla preferinţă a unor învăţători spirituali. Există oameni care acţionează într-un mod “impersonal” faţă de ceilalţi, dar nu există mesaje “impersonale”. Ceea ce aceşti învăţători numesc “adevărul impersonal” este, de fapt, propria lor poziţie anti-personală, deghizată ca fapt obiectiv.

“Eu sunt nimeni, nimic nu există”. O, da, ce adevăr frumos! Dar, în acelaşi timp, nu este deloc adevărat – nu până când afirmaţia nu este echilibrată de opusul său, în cadrul Visului. Niciun concept nu poate cuprinde Viaţa, fiindcă Viaţa este anterioară tuturor conceptelor (inclusiv acestea de faţă). Conceptele sunt întotdeauna dualiste. “Sinele” şi “Non-sinele” apar şi dispar împreună. În cadrul Visului, totul este perfect balansat de reflexia sa. “Nimic nu există” este perfect echilibrat de “există ceva”.

Însă viaţa este întotdeauna mai presus de aceşti opuşi. E mai presus de “persoană” şi “non-persoană”, de “timp” şi “absenţa timpului”. Viaţa este dincolo de orice înţelegere intelectuală.

Este clar că:

1. Numai o persoană ar putea separa personalul de impersonal, şi apoi să pretindă că învăţătura sa o exprimă pe una sau pe cealaltă.

2. Numai o persoană ar putea pretinde a nu fi o persoană, pentru că numai o persoană poate vedea acea diviziune (persoană/nonpersoană). Numai un ego poate pretinde că este eliberat de ego.

3. Numai un învăţător prins în dualitate ar putea respinge alte învăţături pentru că sunt dualiste. Lumea este o oglindă perfectă a ta.

4. Dacă un învăţător ar fi cu adevărat impersonal, nu ar putea exista. Oceanul nu vorbeşte, ci numai valul o face. Ca să se poate autodefini ca impersonală, o învăţătură trebuie, înainte de toate, să se bazeze pe personal şi apoi să-l nege. Ingenios.

Oricum, toate lucrurile astea sunt minunate. Arată că nimeni nu are toate răspunsurile. Niciunul dintre valuri nu poate fi o autoritate. Un val care pretinde că a transcens oceanul este doar un val care face anumite afirmaţii. Nimeni nu a „atins” impersonalul sau nu a „depăşit” personalul, pentru că niciun val nu se poate depăşi singur.

Cu alte cuvinte, impersonalul nu poate fi impersonal, decât atunci când include şi personalul. Pare o completă contradicţie. Nu poţi găsi impersonalul decât în inima personalului – un paradox.

Obişnuiam să vorbesc mult din perspectiva absolută, “oceanică” – cum că nu există eu, nu există lumea – şi o mai fac uneori, dar numai în anumite situaţii, când pare adecvat. Din perspectiva oceanului, nu există timp şi spaţiu, nimic de făcut şi nicăieri de mers. Totuşi, simultan, adevărul ultim se exprimă ca timp şi spaţiu, ca aparenţa valurilor, ca aparenţa unui om în lume. Nu există eu şi nici tu, dar există aparenţa lui eu şi tu – şi tocmai aici trăim şi ne întâlnim, în mijlocul aparenţei. Dansez şi mă joc ca un val, recunoscându-mă mereu ca fiind şi oceanul, fără nicio contradicţie. Pare un paradox doar minţii.

Nondualitatea nu este o respingere a dualităţii, ci o celebrare a ei. Dacă “nu există nimeni” este crucificarea, atunci “aparent, există cineva” este învierea. Crucificarea are nevoie de înviere pentru a se completa. Prin urmare, advaita radicală este parţial adevărată – până când se completează cu reflexia sa. Atunci se termină totul.

Ce uşurare este să fii din nou o fiinţă umană care trăieşte, respiră, să laşi viaţa să se exprime prin această formă umană, această frumoasă experienţă personală, ştiind totodată că cel ce dansează, se joacă, se celebrează pe sine în ficare clipă este impersonalul!»

(Sursa traducerii)

Dintr-o altă perspectivă, putem spune că iluminatul este medium pentru propriul spirit. Iar în acest caz, se potriveşte perfect ceea ce scrie mediumul Pamela Kribbe în cartea sa „Channeling cu Jeshua”, în capitolul „Note despre channeling”. Vă invit să-l citiţi.

Visul Creaţiei şi întoarcerea la Sursă

ABSOLUTUL este un fel de ocean de fotoni conştienţi, dar haotici, Conştiinţa nediferenţiată.

Imediat mai „jos” este planul Conştiinţei diferenţiate, pure. Aici există grupări de fotoni conştienţi, creând „centre” de conştienţă. Lumina curge liber între ei, se simt unul şi acelaşi, dar constată totuşi o diferenţiere. Aceştia ar fi „proto-spiritele” sau spiritele in formare.

Puţin mai „jos” ca vibraţie este planul spiritelor deja individualizate. Ele apar ca luminţe distincte, ce se simt ca fraţii, dar fiecare are o agendă proprie, de care se ocupă cu predilecţie. Încearcă să aducă la perfecţiune aspectele individuale, precum un artist stă aplecat asupra operei sale ani de zile, până când devine mulţumit de rezultat, după criteriile proprii. Una din modalităţile de cizelare a acestui spirit este încarnarea în planul fizic.

Considerăm că planul astral şi cel fizic formează o unitate în jurul sufletului sau individualităţii umane. În planul astral superior ia naştere iniţial omul psihic, persoana subiectivă, limitată ca viziune şi interese strict la corpul şi mintea sa. Prin coborârea în planul vibratoriu fizic, omul pur psihic devine şi om fizic. Planul fizic este al obiectivităţii, al limitărilor externe, al entropiei (timpul este ireversibil, lucrurile se strică ireparabil etc).

Spaţiul şi timpul au apărut iniţial în astral, dar acolo sunt mai laxe, mai flexibile, fără repere atât de clare ca în planul fizic. Timpul şi spaţiul astral nu corespund cu cele fizice nici ca durate, nici ca repere.

Prin gânduri şi emoţii putem modifica rapid mediul înconjurător astral. În schimb, în planul fizic, acest lucru nu mai este atât de uşor, omul este supus unor condiţii implacabile şi astfel apare frica. Trupul devine important, căci dacă este invalid sau bolnav, apar şi mai multe limitări. Iar limitările sunt considerate de ego ca fiind sursa suferinţelor sale. Ego-ul se teme de suferinţă.

Am putea spune că ego-ul fizic este sinonim cu frica. Ego-ul astral poate scăpa de frică (în astralul median şi superior), dar rămâne cu dorinţa de împlinire, nostalgia fericirii complete, care străbate uneori din planurile superioare, ca o chemare divină la neodihnă.

Mitul alungării din paradis semnifică încarnarea omului psihic în planul fizic. Viaţa grea de pe Pământ a generat o activitate psihică umană cu emoţii negative şi gânduri inferioare, care, au căpătat ecou în planul astral, generând acolo astralul inferior sau infernul. Şi invers, mintea fiind legată direct de planul astral, iadul se poate manifesta în omul fizic. Omul îşi provoacă singur propriul iad. Nimeni şi nimic nu-l obligă să rezoneze cu astralul inferior şi nici să-l hrănească cu propriile tenebre.

Rostul omului este să nu se lase manipulat de aceste emoţii inferioare, ci dimpotrivă, să-şi învingă condiţia fragilă, dezvoltându-şi calităţi specifice planului fizic, precum curajul, răbdarea, anduranţa, şi exprimând calităţile divine ale planurilor superioare, precum iubirea, nobleţea, curiozitatea etc.

Vis în vis în vis

Absolutul visează că devine mai multe conştiinţe distincte şi perfecte, sau raze de conştiinţă. Raza sau conştiinţa pură visează că devine o individualitate spirituală (spirit) cu anumite caracteristici şi agendă de perfecţionare.

Spiritul visează că se întrupează în dimensiunea egotică (planurile astral şi fizic) pentru a se perfecţiona, sub forma unor suflete. Spiritul poate visa mai multe vise deodată.

În sens invers, la moartea corpului fizic, sufletul se eliberează de limitările fizice şi revine în planul astral. Cum spuneam, acelaşi spirit are mai multe suflete întrupate simultan, atât în planul astral, cât şi cel fizic. La un moment dat, fiecare suflet ce aparţine de acest spirit se eliberează şi de astral (murind ego-ul) şi „rămâne” doar spirit. Cu alte cuvinte, visul acelui suflet individual ia sfârşit şi rămâne doar visul de spirit.

Este logic că şi visul de spirit va lua sfârşit cândva, pentru a rămâne doar Absolutul în perfecţiunea sa.

Dacă spiritul ar fi cel ce se reîncarnează, înseamnă că şi-ar crea un nou suflet pentru planul fizic. Practic, fiecare reîncarnare ar produce un alt suflet. Ceea ce se cunoaşte din lumea de dincolo infirmă această ipoteză, căci aceeaşi conştiinţă astrală care a trăit viaţa anterioară, tot ea se reîncarnează.

Când sufletul se reîncarnează, nu mai păstrează din vechea personalitate decât urme şi fragmente. Şi dispare din planul astral. Cu alte cuvinte, vechiul suflet se metamorfozează în alt suflet. Este aceeaşi conştiinţă, dar cu alte calităţi energetice. Acel suflet devine de nerecunoscut şi nu mai răspunde la vechiul nume.

Totuşi, dacă un călător astral sau un medium vrea să ia legătura cu sufletul unui om decedat de mult timp şi deja reîncarnat, o va putea face, fiindcă ia contact cu spiritul. Iar spiritul are toată baza de date a întrupărilor anterioare şi se poate da drept orice suflet pe care l-a generat în trecut.

De asemenea, dacă spiritul şi-a retras toate sufletele din planurile astral şi fizic, rămânând în planul mental sau cauzal, el tot se poate reîncarna, dacă o doreşte (precum acei boddhisattva-şi). Pur şi simplu, visează instantaneu un suflet nou, care poate să semene cu oricare dintre sufletele trecutului sau cu niciunul. Şi îl trimite fie în planul astral, fie chiar în cel fizic.

Vă amintesc aici că în articolul „Modele de încarnare a spiritului” am propus trei paradigme. Evoluţia sufletului se potriveşte cu modelul 1 (trepte discontinui), iar evoluţia spiritului, cu modelul 2 (rampa).

Este sfârşitul visului fizic. Corpul rămâne pe Pământ şi se dezintegrează. La fel, când corpul astral este părăsit de conştiinţă, el se va dezintegra în atomi astrali. Deci suferim moartea fizică şi apoi, la un moment dat al timpului astral, vom suferi şi moartea astrală.

Dedublarea astrală şi somnul reprezintă un fenomen intermediar, când corpul fizic este păstrat în viaţă, dar conştiinţa fizică se uneşte cu conştiinţa corpului astral şi călătoreşte prin astral. Deci conştiinţa sufletului are două componente: fizică şi astrală. Le mai spunem mintea fizică şi mintea astrală, care au o activitate relativ independentă.

Voalul uitării

Christian Sundberg ne aduce o mărturie şocantă dinaintea naşterii sale, de care îşi aminteşte, care se referă la aplicarea voalului uitării peste suflet. El o descrie ca pe o operaţie spirituală în toată legea, prin care sufletului îi sunt blocate nenumărate calităţi divine, lăsându-i-se doar câteva, cele absolut necesare pentru a-şi îndeplini menirea din această viaţă de om.

Este un lucru eliberator să aflăm că ne-am coborât voluntar în acest puţ al uitării şi separării de Sursă. Odată ajunşi în acest întuneric spiritual, în mod aproape natural, ni s-a dezvoltat ego-ul, ca un mijloc de a suporta şi a rezista psihic la ciocnirile din acest plan fizic. Am putea spune chiar că ego-ul ne-a fost dăruit tot de Divinitate pentru a putea supravieţui aici.

Scopul acestei coborâri sau distanţări de Sursă este să aducem aici, atât de departe, iubirea divină. Orice mică bucurie sau veselie sau fericire de o clipă înseamnă un imens progres pentru întreaga Creaţie, fiindcă ea se extinde prin aceste străpungeri în întuneric.

Este un efort comun de a extinde graniţele Iubirii până în cele mai sumbre unghere ale imaginaţiei divine. Şi orice mic succes pentru creatură este un mare succes pentru Creaţie, care se adună neîncetat (succesele).

Revenind la ego, el are rolul lui pentru subzistenţă, dar de obicei se opune integrării iubirii în viaţă. Prin urmare, cu cât spiritul evoluează şi doreşte să aducă tot mai multă iubire în condiţia umană, se loveşte de opoziţia ego-ului, care devine o frână pentru acest scop nobil. De aceea, spiritualitatea promovează ideea de eliminare a ego-ului, sau măcar de domesticire, de diminuare a lui. Este un echilibru dinamic între tendinţele egotice, conservatoare ale minţii-corp, şi tendinţa spirituală de expansiune. Pe parcursul evoluţiei, spiritul câştigă tot mai mult teren.

Ne putem întreba de ce spiritul nu este mai îndrăzneţ şi să-şi impună voinţa contra ego-ului. Păi, este foarte îndrăzneţ, dar spiritul are agenda lui, planificarea lui înţeleaptă, care să nu strice ordinea lumii. Ego-ul este eliminat treptat, ca să nu producă mari dezechilibre. Iar la un moment dat sau mai multe, spiritul poate chiar produce mari deschideri sau străpungeri spirituale complete, ruperi ale vălului uitării şocante pentru bietul om. Este o adevărată provocare să integrezi o asemenea revelaţie în viaţa de zi cu zi. Unii oameni care au suferit o iluminare spirituală chiar renunţă la ea, fiindcă sunt buimăciţi. Tot de aceea, spiritele preferă deseori să alterneze între iluminare şi revenire la normal, cel puţin de câteva ori, pentru a obişnui omul cu ea şi a-l face să şi-o dorească tot mai mult.

CELE TREI MINŢI ŞI VISUL COSMIC