Autobiografia unui YOGHIN

de Paramhansa Yogananda

 

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >

CAPITOLUL: 10

Îmi întâlnesc Maestrul, Sri Yukteswar

"Credinţa în Dumnezeu poate împlini orice minune în afara de aceea de a trece cu succes un examen fără să studiezi". Am închis dispreţuitor cartea ce-o luasem într-un moment de plictiseală.

"Această rezervă a scriitorului dovedeşte lipsa lui absolută de credinţă", gândeam eu. "Bietul băiat, are mult respect pentru toceala de la miezul nopţii!"

Îi promisesem tatălui meu că-mi voi sfârşi cu bine studiile secundare. Nu pretind că am studiat prea zelos. Am petrecut ultimele luni mai mult căutând singurătatea în apropierea locurilor rituale de baie "ghats" decât în clasă. Este cunoscută atracţia pe care o exercită terenurile rezervate incinerărilor asupra yoghinilor. Cel care este în căutarea Esenţei Nemuritoare nu se teme de cranii goale. Deşertăciunea umană devine mai evidentă în vecinătatea lugubră a osemintelor. Cum alături de şcoala mea exista un asemenea loc, veghile mele nocturne au fost foarte diferite de cele ale uni erudit!

Se apropia săptămâna examenelor de încheiere a studiilor secundare hinduse  Această perioadă de aşteptare este în general un adevărat chin; totuşi mintea mea cunoştea pacea. Eu acumulasem o ştiinţă ce nu se învăţa în clasă, dar îmi lipsea arta lui Swami Pranabananda, de afi simultan în două locuri diferite.  Raţiunea mea (deşi multora poate să le pară fără logică) era că Dumnezeu va observa dilema mea şi mă va elibera de ea. Încrederea neţărmurită în Dumnezeu a devotului izvorăşte din nenumăratele demonstraţii ale puterii divine primite în momente de grea cumpănă.

Eu, în timpul liceului

"Salut, Mukunda, nu prea te-am văzut zilele astea!" Astfel mi se adresă un coleg de clasă, într-o după amiază.

"Salut, Nantu! Să ştii că faptul de a nu fi dat de loc pe la şcoală mă face să fiu acum la ananghie!" Privirea lui amicală m-a reconfortat.

Nantu, elev strălucit, râse din toată inima. Mărturisirea mea avea ceva comic.

"Nu eşti de loc pregătit să înfrunţi examenele finale. Cred că e datoria mea să te ajut!"

Aceste cuvinte îmi părură o promisiune divină. M-am grăbit să merg la prietenul meu, care îmi expuse pe scurt răspunsurile la întrebările pe care, după părerea lui, le vor pune examinatorii.

"Acestea sunt toate întrebările care ar putea să încurce pe mulţi candidaţi. Ţine bine minte răspunsurile mele şi vei face faţă!"

Era aproape dimineaţă când mi-am luat rămas bun. Cu memoria plină de cunoştinţe proaspete, mă rugam cu fervoare ca toate acestea să nu se evapore în zilele decisive. Examenele se ţineau la toate materiile din programă, dar Nantu, în graba sa, uitase sanscrita. Îl rugam fierbinte pe Dumnezeu să umple această lacună.

A doua zi dimineaţă, mă plimbam reamintindu-mi cunoştinţele nou dobândite. Cum traversam un teren viran, am găsit pe iarbă câteva pagini tipărite; le-am ridicat: erau versuri sanscrite. M-am dus la un pandit (preot) pentru a mă ajuta să le comentez. Vocea sa bogată făcu să răsune accentele nemuritoare ale limbii antice 10-1.

"Aceste versuri excepţionale nu-ţi vor cădea la examen", făcu eruditul cu un surâs sceptic.

Dar simplul fapt de a fi familiarizat chiar şi cu acest unic poem îmi permise să trec, a doua zi, examenul de sanscrită. Ajutorul binevoitor al lui Nantu m-a făcut să obţin note minime la celelalte materii.

Tatăl meu era fericit că mi-am ţinut promisiunea de a termina ciclul secundar. Recunoştinţa mea se îndrepta spre Dumnezeu, care îmi venise în ajutor prin intermediul lui Nantu şi a plimbării mele pe ruta neobişnuită a terenului viran. Astfel, de două ori El mi-a dovedit bunăvoinţa Sa.

Cartea al cărei autor nega puterea lui Dumnezeu asupra examinatorilor îmi căzu sub ochi. Am râs gândind în acelaşi timp: "În ce confuzie ar fi cufundat acest om dacă i-aş spune că meditaţia divină printre cadavre uşurează obţinerea unei diplome de încheiere a studiilor secundare!".

În noua mea calitate de bacalaureat, puteam să mă pregătesc pe faţă să părăsesc casa. Am decis, împreună cu tânărul meu prieten Jitendra Mazumdar 10-2, să mergem la ashram-ul din Benares al lui Sri Bharat Dharma Mahamandal pentru a primi acolo disciplina spirituală.

Într-una din zile m-a cuprins dezolarea la ideea de a mă despărţi de familie. De la moartea mamei, am simţit născându-se în mine un sentiment de afecţiune tandră pentru fraţii mei mai mici Sananda şi Bishnu. Mă refugiam în singurătatea mansardei mele, martoră a atâtor scene din sadhana 10-3 mea agitată. Acolo am plâns două ore cu lacrimi fierbinţi, după care m-am simţit transformat în mod ciudat, ca sub efectul unei curăţiri alchimice. Toate ataşamentele 10-4 au dispărut. Decizia mea de a-L căuta pe Dumnezeu, Prietenul prietenilor, a devenit neclintită. Mi-am încheiat repede pregătirile de călătorie.

"O ultimă rugăminte", mi-a spus tulburat tatăl meu când aşteptam să mă binecuvânteze înaintea plecării. "Nu mă uita şi nu-i uita nici pe fraţii şi surorile tale."

"Cuvintele nu pot exprima toată iubirea pe care v-o port, tată! Dar mai mare e iubirea mea pentru Tatăl ceresc, căruia îi sunt îndatorat pentru că am un tată atât de minunat. Lasă-mă să plec şi promit că atunci când te voi revedea voi avea o cunoaştere divină profundă."

Tatăl meu consimţi cu regret şi, după ce mă binecuvântă, m-am grăbit să-l întâlnesc pe Jitendra, care se găsea deja la ashram-ul din Benares. La sosirea mea, Swami Dayananda m-a primit cu bunăvoinţă. Înalt, slab, cu un aer meditativ, el produse asupra mea o impresie favorabila. Faţa lui plăcută semăna cu a lui Buddha.

Eram fericit că noua mea reşedinţă avea o mansardă unde puteam să petrec câteva ore de singurătate dimineaţa. Membrii ashram-ului, puţin cunoscători ai practicii meditaţiei, erau de părere că ar trebui să-mi petrec tot timpul cu treburi organizatorice. Ei erau încântaţi doar de munca ce o făceam la birou după amiaza.

"Nu-l căuta pe Dumnezeu atât de devreme!" îmi zise un coleg pe când mă retrăgeam în mansarda mea. M-am dus la Dayananda, pe care l-am găsit în în micul său sanctuar care dădea spre Gange:

"Swamiji 10-5, nu înţeleg ce se cere aici de la mine. Eu caut o percepere directă a lui Dumnezeu. Fără El, nici afecţiunea, nici credinţa, nici sentimentul că am făcut o muncă utilă nu-mi pot aduce împlinirea."

Clericul în robă portocalie mă bătu afectuos pe umeri. Simulând reproşul, îi certă pe câţiva discipoli care se găseau cu el: "Lăsaţi-l în pace pe Mukunda! Va învăţa cu timpul obiceiurile noastre."

Politicos, m-am abţinut să spun că mă îndoiesc. Discipolii părăsiră camera puţin impresionaţi de reproş. Dayananda îmi spuse:

"Mukunda, tatăl tău îţi trimite regulat bani. Te rog să-i trimiţi înapoi; aici n-ai ce face cu ei. O altă chestiune de disciplină se referă la mâncare; chiar şi atunci când îţi este foame, nu pomeni aceasta."

Nu ştiu dacă arătam înfometat. Dar ştiam bine că îmi era foame. La ashram, prima masă se servea la ora 12 la prânz; acasă mă obişnuisem să mănânc la ora 9 dimineaţa.

Această aşteptare de trei ore părea din zi în zi mai interminabilă. S-au sfârşit frumoasele zile de la Calcutta când îi puteam reproşa bucătarului o întârziere de 10 minute! Am încercat să-mi controlez pofta de mâncare aşa că, într-o zi m-am hotărât să postesc. Am numărat cu nerăbdare orele până la prânzul de a doua zi.

Chiar când mă pregăteam să mă duc să mănânc, a venit Jitendra să ne anunţe: "Trenul lui Dayanandaji a întârziat; nu vom mânca decât după ce vine el!" Pentru a aduce un omagiu lui Swami Dayananda care lipsise 15 zile, au fost pregătite multe delicatese. O aromă delicioasă plutea în aer. Ceea ce aş fi putut înghiţi era doar mândria mea de a fi postit ieri.

"Doamne, fă ca trenul să sosească mai repede!" Mă gândeam că interdicţia lui Dayananda nu o să-l impresioneze pe Dumnezeu! Totuşi Dumnezeu rămânea surd la rugăminţile mele; se lăsa seara când Dayananda a intrat pe uşă. L-am primit cu entuziasm.

"Dayanandaji trebuie să facă baie şi să mediteze înainte de a ne aşeza la masă", mă anunţă Jitendra, mesager al nenorocirii.

Era gata să mi se facă rău. Stomacul meu tânăr, neobişnuit cu privaţiunile, protesta viguros. Scene de foamete treceau prin mintea mea.

"Viitoarea victimă a foametei în Benares voi fi eu", mă gândeam. Sfârşitul supliciului meu n-a survenit decât pe la ora nouă seara. O chemare cerească! Acea masă mi-a rămas în memorie ca unul din cele mai frumoase momente ale vieţii mele. Deşi atent la mâncare, aceasta nu m-a împiedicat să observ că Dayananda mânca cu un aer absent. El părea să plutească deasupra plăcerilor mele grosiere.

"Swamiji, nu vă era foame?" Sătul şi fericit, mă aflam singur cu şeful, în cabinetul său.

"Ba da! N-am băut şi n-am mâncat nimic de patru zile. Nu mănânc niciodată în tren, încărcat de vibraţiile eterogene ale lumii. Am respectat strict regulile shastrice 10-6 pentru călugării din ordinul meu. Probleme administrative m-au absorbit în această seară şi am neglijat masa, dar ce contează! Mâine voi mânca pe săturate." Ei râse cu poftă.

Eram perplex. Totuşi o zi de tortură nu se uită uşor; am riscat o ultimă remarcă: "Swamiji, am o nelămurire. Să presupunem că, după instrucţiunile dumneavoastră, eu nu cer de mâncare şi nimeni nu mă invită la masă; atunci ar trebui să mor de foame!"

"Atunci mori!" Această afirmaţie m-a uimit. "Mori dacă trebuie, Mukunda! Să nu crezi niciodată că datorezi viaţa hranei şi nu lui Dumnezeu! Cel care a creat tot ceea ce e de mâncare, Cel care a dat pofta de mâncare, va veghea cu siguranţă ca credinciosul Său să nu ducă lipsă de nimic. Să nu crezi că hrana te susţine, că banii sau oamenii te hrănesc. Ar putea ei să o facă dacă Dumnezeu ţi-ar lua suflul vital? Ei sunt pur şi simplu instrumentele sale. Eşti în stare, cu priceperea ta măruntă, să-ţi faci stomacul să digere alimentele? Foloseşte sabia discriminării, Mukunda, percepe Cauza Unică tăind lanţul ataşamentelor!"

Aceste cuvinte incisive au atins în mine o coardă sensibilă. Cât de departe eram de vechea păcăleală după care corpul poartă sufletul! Din când în când am gustat şi eu din starea de fericire şi atotmulţumire pe care o ai atunci când îţi percepi Sinele. În multe oraşe, în cursul vieţii mele de neîncetate călătorii, am avut ocazia să mă conving de utilitatea acestei lecţii, învăţată într-un ashram din Benares!

Singura comoară pe care am luat-o cu mine de la Calcutta era amuleta de argint, pe care mi-o lăsase mama moştenire. Am păstrat-o atâţia ani şi acum era ascunsă cu grijă în camera mea. Într-o dimineaţă, dorind să mă bucur de prezenţa ei, am deschis cutia. Încuietoarea părea intactă, dar amuleta dispăruse; am desfăcut îmbrăcămintea ei şi m-am convins că ea se volatilizase iremediabil, conform prezicerii sfântului care o făcuse să apară.

Relaţiile mele cu discipolii lui Dayananda se înrăutăţeau din ce în ce. Anturajul meu era nemulţumit de distanţa şi răceala pe care o întreţineam. Ataşamentul meu faţă de meditaţie, ideal pentru care părăsisem familia şi toate ambiţiile lumeşti, mi-a adus critici acerbe din partea tuturor. Într-o dimineaţă am hotărât să mă rog până voi obţine un răspuns.

"O Mamă binevoitoare a Universului! Învaţă-mă Tu prin viziuni, sau printr-un guru trimis de Tine Însăţi!" Plângând, mă rugam şi orele treceau fără să primesc un răspuns. Deodată m-am simţit transportat spre sfere inaccesibile.

"Maestrul tău va veni chiar azi!" Vocea, o voce de femeie cu accente divine, părea să vină de peste tot şi de nicăieri.

Această experienţă divină fu tulburată de un strigăt pătrunzător; un preot tânăr, numit Habu, mă striga de la bucătărie, situată la nivelul inferior:

"Mukunda! Ajunge cu meditaţiile! Este nevoie de tine pentru cumpărături."

Altă dată aş fi replicat fără ezitare. Acum mi-am şters lacrimile şi m-am resemnat să ascult. Habu şi cu mine am plecat spre o piaţă îndepărtată, situată în cartierul bengalez din Benares. Arzătorul soare indian nu era încă la zenit când am început cumpărăturile în bazar. Ne-am purtat paşii prin mulţimea multicoloră a gospodinelor, ghizilor, preoţilor, văduvelor, brahminilor plini de demnitate şi a taurilor sfinţi.

În timp ce străbăteam o alee de piatră cubică, am întors capul şi am văzut un om cu o faţă Cristică, îmbrăcat în roba portocalie a Swamilor, stând în nemişcare pe partea cealaltă a străzii. Instantaneu mi-a părut cunoscut dintotdeauna. Îl devoram din ochi. Apoi mă prinse îndoiala.

"Confunzi acest călugăr pelerin cu cineva cunoscut. Continuă-ţi drumul visătorule!"

După 10 minute mi-am simţit picioarele ca de plumb; împietrite, ele refuzau să mă asculte. M-am întors, picioarele mă ascultau. Am încercat să o iau în direcţia iniţială şi din nou ceva le împiedica să se mişte. "Sfântul mă atrage magnetic către el!" Cu această idee în cap, am întins pachetele mele lui Habu, care observase mişcările mele nu fără surprindere. În final, a izbucnit în râs:

"Ce ai? Ai înnebunit?"

Tumultul spiritului meu nu m-a lăsat să răspund. Tăcut, am luat-o înapoi, ajungând la aleea pietruită. Distingeam faţa caldă care privea cu intensitate în direcţia mea. După câţiva paşi eram la picioarele lui.

"Gurudeva 10-7, maestrul meu!" Faţa divină nu era alta decât cea care îmi apăruse în mii de viziuni. Aceşti ochi liniştiţi, acest cap leonin, cu barba ascuţită, cu părul fluturând, erau aceleaşi cu cele care mă fascinaseră în reveriile mele.

"În sfârşit ai venit, fiul meu!" Guru-l meu repeta iar şi iar aceste cuvinte în bengali, vocea îi tremura de emoţie: "De câţi ani te aştept!"

Am tăcut amândoi multă vreme, cuvintele nemai fiind necesare. O melodie fără cuvinte răsuna în inima Maestrului şi a discipolului. O voce interioară îmi spunea că guru îl cunoştea pe Dumnezeu şi va şti să mă ducă la El. Întunericul vieţii mele trecute fugea din calea noului răsărit, izvorât din cine ştie ce colţişor al memoriei prenatale. Trecut, prezent şi viitor nu sunt decât o eternă reîntoarcere. Nu era prima dată când soarele răsărea găsindu-mă la picioarele sale sfinte!

Ţinându-mă de mână, guru-l meu mă conduse la reşedinţa lui temporară din cartierul Rana Mahal din Benares. Mergea cu un pas hotărât, înalt şi foarte drept. Deşi avea 55 de ani în acea vreme, era sprinten şi viguros ca un tânăr. Ochii lui închişi la culoare, mari şi frumoşi, sclipeau de înţelepciune. Părul uşor ondulat îi îndulcea faţa nobilă şi puternică. În el, forţa fuziona armonios cu graţia.

În timp ce ne îndreptam spre terasa unei case care dădea spre Gange, el îmi spuse afectuos:

"Îţi voi dărui tot ashram-ul meu şi tot ceea ce posed."

"Maestre, eu nu caut decât înţelepciunea şi realizarea Divină. Acestea sunt singurele comori pe care le doresc!"

Rapidul crepuscul tropical întinsese deja cortina întunericului când Maestrul vorbi din nou. Ochii lui reflectau o tandreţe fără margini:

"Îţi dăruiesc iubirea mea necondiţionată!"

Cuvinte infinit de preţioase! Un sfert de secol s-a scurs înainte ca eu să mai am o dovadă audibilă a dragostei lui. Era zgârcit cu manifestările verbale ale tandreţii; tăcerea convenea mai mult inimii sale oceanice.

"Îmi vei acorda şi tu aceeaşi dragoste necondiţionată?" Mă privi cu încrederea unui copil.

"Te voi iubi mereu, Gurudeva!"

"Iubirea obişnuită este egoistă şi îşi are originea în dorinţe şi în satisfacerea lor. Iubirea divină este necondiţionată, nelimitată, neschimbătoare. Fluxul inimii umane se schimbă pentru totdeauna la contactul cu iubirea pură." El adăugă umil:

"Dacă vreodată voi pierde contactul cu Dumnezeu, promite-mi că mă vei aşeza cu capul în poala ta şi mă vei ajuta să mă reîntorc la Cel prea iubit pe care amândoi îl adorăm."

Se întunecase. Guru se ridică şi mă conduse într-o cameră. Am mâncat fructe de mango şi am băut sucuri, în timp ce el orienta discuţia astfel încât să pătrundă natura mea intimă. Am fost şocat de amestecul minunat de înţelepciune grandioasă şi umilinţă interioară din el.

"Consolează-te de pierderea amuletei. Ea şi-a îndeplinit rolul." Guru-l meu, oglindă divină, reflecta într-un anume fel întreaga mea viaţă.

"Realitatea vie a prezenţei dumneavoastră, Maestre, este o bucurie care se situează dincolo de orice simbol."

"Este timpul să schimbăm ambianţa pentru că tu te simţi nefericit în acel ashram."

MAESTRUL MEU, SRI YUKTESWAR
Discipol al lui Lahiri Mahasaya

Nu spusesem nimic despre trecutul meu; de altfel nici nu era nevoie. Am înţeles că el nu dorea ca eu să mă minunez de clarviziunea sa.

"Trebuie să te întorci la Calcutta. De ce să excluzi familia ta de la această dragoste pe care o simţi faţă de întreaga omenire?"

Această sugestie m-a consternat. Familia mea îmi prezisese întoarcerea, deşi eu am rămas insensibil la rugăminţile lor din scrisori. "Să lăsăm puiul să zboare cu propriile aripi spre cerurile metafizice", declarase Ananta. "Aripile sale vor obosi în atmosfera cea grea şi el va reveni umil pentru a se odihni în cuibul familial." Aceste cuvinte descurajante îmi erau proaspete în minte şi eram hotărât să nu mă reîntorc la Calcutta.

"Maestre, nu mă voi întoarce acasă, ci vă voi urma peste tot. Daţi-mi, vă rog, numele şi adresa dumneavoastră."

"Swami Sri Yukteswar Giri. Ashram-ul meu principal se găseşte la Serampore, pe strada Rai Ghat. N-am venit aici decât pentru câteva zile, în vizită la mama mea.

"Nepătrunse sunt căile Domnului" mă gândeam eu. Serampore nu era decât la circa 20 kilometri depărtare de Calcutta şi totuşi, pentru a ne întâlni, a trebuit să ne ducem până în oraşul antic Kasi (Benares), sfinţit de amintirea lui Lahiri Mahasaya. Aici, de asemenea, paşii lui Buddha, Shankaracharya şi mulţi alţi yoghini Cristici au binecuvântat pământul.

"Vei veni la mine peste patru săptămâni." Pentru prima dată Sri Yukteswar vorbea cu severitate. "Ţi-am dăruit afecţiunea mea eternă şi ţi-am dovedit bucuria de a te fi regăsit, iar tu nu mă asculţi! Data viitoare când ne vom întâlni, va trebui să-mi trezeşti din nou interesul faţă de tine. Nu te voi accepta uşor ca discipol: va trebui, prin supunere, să respecţi complet disciplina mea strictă."

Am tăcut cu încăpăţinare. Guru a înţeles uşor tulburarea mea.

"Crezi că părinţii vor râde de tine?"

"Nu mă voi întoarce acasă!"

"Vei reveni peste 30 de zile."

"Niciodată!" M-am înclinat la picioarele lui şi mi-am luat rămas bun fără să fac nimic pentru a destinde atmosfera încordată. În timp ce mergeam în noapte, mă întrebam cum de a fost cu putinţă ca miraculoasa întâlnire să se termine atât de neplăcut. Dualitatea maya-ei ce echilibrează mereu bucuria cu suferinţa! Inima mea tânără nu era încă maleabilă în mâinile guru-lui meu.

A doua zi dimineaţa am observat că ostilitatea colegilor mei se mărise; mereu aveam de a face cu vreuna din manifestările lor. Dupăâ trei săptămâni, Dayananda a părăsit ashram-ul pentru a participa la o conferinţă la Bombay. Un întreg iad se abătu asupra capului meu.

"Mukunda este un parazit care acceptă ospitalitatea ashram-ului fără a-şi îndeplini obligaţiile ce îi revin." Surprinzând această remarcă, am regretat pentru prima dată că am ascultat ordinele lui Dayananda trimiţând banii înapoi tatălui meu. Cu inima grea, m-am adresat lui Jitendra, singurul meu prieten:

"Plec. Te rog transmite-i lui Dayanandaji sincerele mele regrete atunci când se va întoarce."

"Şi eu voi pleca. Tentativele mele de a practica meditaţia se lovesc de aceleaşi piedici ca şi ale tale", s-a decis Jitendra.

"Am întâlnit un sfânt Cristic. Să mergem sâ-l vedem la Serampore."

Şi astfel, "puişorul" se pregătea să "zboare" periculos de aproape de Calcutta.
 

10-1: Sanskrita, "lustruit, complet". Sanscrita este sora mai mare a tuturor limbilor indo-europene. Alfabetul său se numeşte Devanagari, literal "locuinţa divină". "Cine cunoaşte gramatica mea, îl cunoaşte pe Dumnezeu!" Panini, marele filolog al Indiei antice, a adus un omagiu perfecţiunii psihologice aproape matematice a limbii sanscrite. Cel care aprofundează această limbă până la esenţă, va dobândi omniscienţa. Înapoi la text

10-2: Nu este vorba despre Jatinda (Jotin Ghosh) pe care l-am menţionat pentru aversiunea sa faţă de tigri. Înapoi la text

10-3: Literar "cărare către Dumnezeu". Desemnează practica spirituală a discipolului. Înapoi la text

10-4: Scripturile indiene ne învaţă că ataşamentul familial este înşelător dacă el împiedică credinciosul în căutarea Celui care oferă toate beneficiile, inclusiv pe cel al iubirii de rude, şi chiar viaţă sa. În mod similar, lisus ne învaţă: "Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (MATEI, 10.37). Înapoi la text

10-5: Ji este un sufix obişnuit de respect, în mod particular folosit în adresarea directă; de aici şi "Swamiji", "Guruji" "Sri Yukeswarji", "Paramhansaji".  Înapoi la text

10-6: Din familia shastras, literar, "cărţi sacre", conţine patru categorii de texte: shruti, smriti, purana şi tantra. Aceste tratate complete acoperă toate aspectele vieţii sociale şi religioase şi domeniile medicinii, arhitecturii, artei, dreptului, etc. Shrutis sunt scripturile "revelate" sau transmise pe cale orala, Vedele. Smritis sau înţelepciunea "rememorată" au fost în cele din urmă redactate într-un trecut îndepărtat sub forma celor mai lungi poeme epice din lume, Mahabharata şi Ramayana. Puranas, 18 la număr sunt literar alegorii antice; Tantras înseamnă literar "rituri" sau "ritualuri": aceste tratate transmit adevăruri profunde ascunse sub un văl al simbolismului detaliat.  Înapoi la text

10-7: "Învăţător divin", termen obişnuit sanscrit pentru profesorul spiritual. L-am tradus simplu, ca "Maestru".  Înapoi la text

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >