Autobiografia unui YOGHIN

de Paramhansa Yogananda

 

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >

CAPITOLUL: 22

Inima unei statui de piatră

"Ca soţie hindusă devotată, nu doresc să mă plâng de soţul meu. Dar sper să-l văd renunţând la părerile lui materialiste, îi place să râdă de imaginile sfinţilor din camera mea de meditaţie. Dragă frate, cred că tu poţi să-l ajuţi. Vrei să o faci?"

Roma, sora mea mai mare, mă privea rugător. Venisem într-o scurtă vizită în casa sa de la Calcutta, de pe strada Girish Vidyaratna. Cererea ei m-a înduioşat, căci sora mea exercitase asupra mea, în copilărie, o mare influenţă spirituală şi încercase să umple vidul lăsat în familie de moartea mamei.

"Desigur, voi face tot posibilul." Am surâs, voind să împrăştii tristeţea aşternută pe faţa sa, contrastând cu calmul şi veselia ei obişnuite.

Ne-am recules, Roma şi cu mine, într-o rugă tăcută. Un an mai devreme, sora mea mă rugase să o iniţiez în Kriya Yoga şi ea făcea progrese notabile.

Roma, sora mea

Se născu în mine o inspiraţie. "Mâine", am zis, "mă duc la templul din Dakshineswar. Vino cu mine şi convinge-l pe soţul tău să ne însoţească. Simt că, în acest loc sfânt, Mama divină îi va înmuia inima. Dar nu-i spune motivul călătoriei."

Sora mea a fost de acord, plină de speranţă. A doua zi, foarte devreme dimineaţa, am fost fericit să văd că sora mea şi soţul ei erau gata de plecare. În timp ce ne duceam cu birja spre Dakshineswar, cumnatul meu, Satish Chandra Bose, lua în derâdere valoarea unui guru, în timp ce sora mea Roma plângea în tăcere.

"Curaj, surioară!", am şoptit. Nu-i da satisfacţia să creadă că-i luăm glumele în serios."

"Mukunda, cum poţi să te laşi înşelat de toţi şarlatanii?" mă ironiza Satish. "Chiar aspectul unui sadhu este respingător; uneori este slab ca un schelet, alteori este gras ca un elefant!"

Am izbucnit în râs, reacţie care l-a descumpănit pe Satish. A căzut într-o tăcere morocănoasă. În timp ce birja intra în Dakshineswar, rânji şi zise pe un ton sarcastic:

"Presupun că această excursie are scopul de a mă converti."

N-am răspuns nimic, dar el m-a apucat de mână. "Domnule călugăr, nu uita să vorbeşti cu administraţia templului cu privire la prânzul nostru!" Satish spera să nu fie nevoit să poarte nici o discuţie cu preoţii templului.

"Acum mă duc să meditez. Nu te îngrijora de prânzul tău. Mama Divină va avea grijă de acesta."

"Nu cred că Mama Divină poate să facă nici măcar un singur lucru pentru mine. Eu te fac răspunzător de prânzul meu!" Vocea lui Satish era ameninţătoare.

M-am retras singur în holul cu coloane al marelui templu al zeiţei Kali, Mama Natură. Am ales un colţ umbrit în apropierea unei coloane şi m-am aşezat aici în postura lotus. Deşi nu era decât ora 7 dimineaţa, căldura începea să fie insuportabilă.

Uitând lumea, m-am pierdut în meditaţie. Mintea îmi era concentrată asupra zeiţei Kali, pe care marele Maestru Sri Ramakrishna Paramahansa o adorase cu fervoare la Dakshineswar. Ca răspuns la apelurile sale disperate, statuia se animase şi conversase cu el, chiar în acest templu.

Mă rugam: "O, Mamă tăcută cu corpul de piatră, tu care te-ai însufleţit la rugăciunea devotatului tău Sri Ramakrishna, binevoieşte să răspunzi la cererea fiului tău tulburat de prezenţa ta."

Fervoarea mea creştea, însoţită de o seninătate divină. Totuşi s-au scurs 5 ore şi zeiţa, pe care o vizualizasem interior, nu răspundea; mă simţeam puţin descurajat. Câteodată Dumnezeu ne pune astfel la încercare, întârziind să realizeze rugile noastre, dar uneori apare sub o formă care-i este scumpă credinciosului perseverent. Creştinul îl vede pe Isus; hindusul pe Krishna sau pe zeiţa Kali, sau o Lumină care se răspândeşte dacă adoraţia lui ia o formă impersonală.

Am deschis ochii cu regret şi am văzut un preot care închidea uşile templului, pentru masa de prânz. M-am ridicat din locul unde eram aşezat şi am făcut câţiva paşi în curte. Soarele de prânz cădea din plin pe pavaj şi picioarele mele goale au fost arse dureros.

"Mamă Divină", am zis, "n-ai binevoit să-mi apari într-o viziune şi acum iată-te ascunsă în templu în spatele uşilor închise. Astăzi aş fi vrut să te rog pentru a-l ajuta pe cumnatul meu."

Cererea mea interioară a fost auzită imediat. Mai întâi, de-a lungul spatelui meu a coborât un val de răcoare binefăcătoare până la picioare, uşurându-mă imediat. Apoi, spre surpriza mea, templul părea să se mărească luând proporţii inimaginabile! Uşile sale enorme s-au deschis lent, descoperind imaginea de piatră a zeiţei Kali; gradat ea s-a însufleţit şi a surâs aprobatoare. Suflul a ieşit din plămânii mei ca aspirat de o seringă mistică! Corpul meu era absolut liniştit dar nu inert.

Conştiinţa mea cuprinsă de extaz s-a lărgit considerabil: privirea mea bătea la câţiva kilometri, arătându-mi Gangele în stânga şi, dincolo de templu, oraşul Dakshineswar. Zidurile construcţiilor se făcuseră transparente şi vedeam mai departe oamenii traversând terenurile care se întindeau dincolo.

Deşi mi-am pierdut suflul şi corpul meu se bucura de un calm divin, am rămas capabil să mişc braţele şi picioarele. Timp de mai multe minute n-am făcut decât să deschid şi să închid ochii: în ambele cazuri distingeam la fel panorama Dakshineswar-ului!

Asemenea razelor X, viziunea mea spirituală penetra toată materia, căci ochiul divin îşi are centrul peste tot şi circumferinţa nicăieri. Am înţeles încă o dată, în această curte arsă de soare, că doar după ce omul încetează să fie împotmolit în visul conştient al lumii fizice - la fel de gol ca o bulă de săpun - el moşteneşte Regatul Etern. Dacă dorinţa de evadare este puternică, chiar şi în personalitatea noastră îngustă, ce eliberare se poate compara cu măreţia Omniprezenţei?

în viziunea mea sacră de la Dakshineswar, singurele obiecte mărite considerabil erau templul şi statuia zeiţei. Totul în rest apărea sub un aspect normal, deşi cufundat într-o lumină supranaturală alb-albastră. Corpul meu fizic părea că a devenit eterat şi că este gata să plutească. Perfect conştient de mediul înconjurător, priveam în jur făcând chiar câţiva paşi fără să întrerup continuitatea viziunii spirituale plină de o fericire beatifică.

Dincolo de zidurile templului i-am văzut pe cumnatul meu aşezat pe frunzele groase ale unui arbore sfânt bel. Urmăream fără efort firul gândurilor sale: spiritualizate puţin de sanctitatea locurilor, ele îmi purtau totuşi pică. M-am întors spre imaginea graţioasă a zeiţei.

"Mamă Divină, binevoieşti să-l transformi spiritual pe cumnatul meu?"

Imaginea până atunci mută, a pronunţat aceste cuvinte: "Ruga ta este îndeplinită!"

Fericit, l-am privit pe Satish. Acesta, ca şi cum o voce secretă l-ar fi avertizat că asupra sa acţiona o putere superioară, s-a ridicat îndreptându-se furios spre templu; s-a apropiat de mine cu pumnul strâns.

Viziunea sublimă se şterse. Încercam s-o disting pe zeiţă; templul, redus la dimensiunile lui normale, îşi pierduse transparenţa. Din nou, corpul meu era supus arşiţei soarelui. Am sărit la adăpostul holului cu stâlpi unde Satish m-a urmat furios. Mi-am privit ceasul: era ora 1! Viziunea divină durase deci o oră!

"Nebunule", urla cumnatul meu, "ai rămas aşezat aşa cu picioarele şi braţele încrucişate 6 ore! M-am tot plimbat privindu-te. Unde este prânzul meu? Acum templul este închis, ai omis să anunţi administraţia, deci vom rămâne cu stomacul gol!"

Exaltarea în care mă cufundase apariţia Mamei divine vibra încă în mine. Am fost îmboldit să exclam: "Mama Divină ne va hrăni!"

"Odată pentru totdeauna", ţipă Satish furios, "aş vrea să o văd pe Mama Divină servindu-ne mâncarea fără acordul prealabil al administraţiei!"

De abia pronunţase el aceste cuvinte, că un preot a traversat curtea şi mi s-a adresat:

"Fiule", mi-a zis, "am observat faţa ta luminată în orele de meditaţie. Asistând azi dimineaţă la sosirea grupului vostru, am simţit nevoia să vă rezerv locuri la masă. Deşi este contrar regulilor templului să-i hrănim pe cei care nu au cerut-o mai înainte, fac o excepţie pentru voi."

I-am mulţumit şi l-am privit pe Satish drept în ochi. Emoţia l-a făcut să roşească; el a plecat capul. Când un prânz copios ne-a fost servit, conţinând chiar şi mâncăruri care nu se găseau în acel sezon, am observat că Satish mânca doar foarte puţin. Părea cufundat în oceanul reflecţiilor mature. La întoarcerea la Calcutta, Satish mă privea ca şi cum s-ar fi scuzat. Dar el nu a mai rostit nici un cuvânt din momentul în care preotul ne-a invitat la masă, ca şi cum ar fi răspuns direct provocării lui Satish.

A doua zi m-am dus la sora mea. Ea mi-a făcut o primire entuziastă.

"Frate, ce minune! Ieri seară, soţul meu a plâns pe genunchii mei. 'Iubită Devi 22-1, mi-a zis el, sunt fericit că ţi-a reuşit proiectul de a mă converti. Voi repara toate supărările pe care ţi le-am produs. Din această seară, camera noastră de culcare va fi rezervată numai rugii; tu vei dormi în camera ta de meditaţie. Îmi pare rău că am râs de fratele tău; îmi voi ispăşi greşeala nemaiadresându-i nici un cuvânt lui Mukunda până ce nu voi fi promovat suficient pe calea spirituală. Începând de astăzi o voi căuta cu ardoare pe Mama Divină; poate că într-o zi o voi găsi!' "

Mulţi ani după aceea (în 1936) l-am vizitat pe cumnatul meu la Delhi. Spre marea mea bucurie, am constatat că atinsese un înalt grad de realizare spirituală, că Mama divină îi acordase graţia de a-i apare într-o viziune. În cursul şederii mele la el, am observat că Satish petrecea o mare parte a nopţii în meditaţia divină, deşi era bolnav, iar ziua mergea la serviciu.

Mi-am zis că zilele cumnatului meu erau numărate. Roma trebuie că mi-a ghicit gândurile.

"Frate drag", zise ea, "deşi mă simt bine iar soţul meu este bolnav, vreau ca tu să ştii că eu voi muri înaintea lui, aşa cum se cuvine unei soţii hinduse devotate 22-2. Nu mai am mult de trăit."

Am fost frapat de aceste vorbe profetice, deşi le simţeam totuşi bine fondate. Eram în America când a murit sora mea, la un an după prezicerea ei. Mai târziu, Bishnu, fratele meu mai mic, mi-a dat aceste detalii:

"Satish şi cu Roma se găseau la Calcutta când a murit sora noastră. În acea dimineaţă, s-a îmbrăcat cu hainele de nuntă.

'De ce te-ai îmbrăcat astfel?' s-a neliniştit Satish.

'Pentru că astăzi este ultima mea zi pe acest pământ', a replicat Roma. Puţin mai târziu a avut o criză de inimă. Întrucât fiul său se pregătea să meargă după ajutor, ea zise:

'Nu mă părăsi fiule, asta n-ar servi la nimic. Voi muri înainte de sosirea medicului.' Zece minute mai târziu, ţinând picioarele soţului ei într-un ultim gest de respect, Roma şi-a părăsit corpul, conştientă, fericită şi fără să sufere.

De la moartea soţiei sale, Satish ducea o viaţă foarte retrasă, continuă Bishnu. Într-o zi el şi cu mine contemplam o fotografie mare a Romei în care aceasta fusese surprinsă surâzând.

'De ce zâmbeşti?' a exclamat Satish ca şi cum soţia sa ar fi fost prezentă. 'Te crezi inteligentă aranjându-ţi să pleci înaintea mea? Îţi voi dovedi că nu poţi sta multă vreme departe de mine; te voi urma curând!'

Deşi în acel moment Satish era complet restabilit de pe urma bolii sale şi se bucura de o sănătate perfectă, el a murit fără o cauză aparentă la puţin timp după ce a pronunţat aceste cuvinte ciudate în faţa fotografiei!"

Astfel, într-un mod profetic, au murit Roma şi soţul ei Satish, cel care la Dakshineswar, dintr-un om obişnuit, se transformase într-un sfânt tăcut.    

22-1: Zeiţă; literal "cea care străluceşte"; din sanscrită - rădăcina verbului div, a străluci. Înapoi la text

22-2: O soţie hindusă crede că este un semn de progres spiritual dacă ea moare înaintea soţului, ca dovadă a loialităţii sale faţă de el. Înapoi la text

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >