Autobiografia unui YOGHIN

de Paramhansa Yogananda

 

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >

CAPITOLUL: 4

Zborul meu întrerupt spre Himalaya

"Pleacă din clasă sub un pretext oarecare, închiriază o trăsură şi du-te în străduţa de unde nu te poate vedea nimeni din casa mea."

Astfel îi recomandam lui Amar Mitter, un prieten din liceu care se pregătea să fugă împreună cu mine în Himalaya. Am decis să fugim a doua zi. Trebuia să luăm o mulţime de precauţii, căci Ananta mă supraveghea cu un ochi vigilent, oricând gata să răstoarne planurile de evadare pe care ştia că le nutresc. Amuleta exercita asupra mea o influenţă tăcută, dar permanentă. Credeam că în mijlocul zăpezilor din Himalaya îl voi găsi pe Maestrul a cărui faţă îmi apărea atât de des în viziuni.

Pe atunci locuiam la Calcutta, unde tatăl meu a fost transferat definitiv. Conform vechiului obicei patriarhal, Ananta a venit cu soţia sa să locuiască acasă la noi, pe strada Gurpar nr.4. Acolo aveam o mică mansardă în care meditam zilnic şi mă pregăteam pentru căutarea Divinului.

Dimineaţa memorabilă a venit cu o ploaie rău prevestitoare. Auzind pe stradă roţile trăsurii lui Amar, am împachetat în grabă o pătură, un şirag de mătănii, o pereche de sandale, portretul lui Lahiri Mahasaya, un exemplar din Bhagavad-Gita şi două bucăţi de pânză cu care se înfăşurau şalele. Am aruncat acest pachet pe fereastră, apoi am coborât scara în fugă, dar m-am întâlnit în uşă cu unchiul meu care tocmai se întorcea din piaţă.

"Ce ai de eşti aşa grăbit?" zise, examinându-mă cu suspiciune.

I-am surâs inocent şi am ieşit pe străduţă, încărcat cu bagajul meu. M-am dus la Amar cu o prudenţă de conspirator. Ne-am îndreptat spre Chandni Chowk, centrul comercial al oraşului. Luni de zile am economisit banii de buzunar pentru a cumpăra hainele europene cu care credeam că vom dejuca şiretenia fratelui meu care, atunci când era cazul, ştia să se transforme într-un detectiv perfect.

În drum spre gară ne-am oprit să-l luăm şi pe vărul meu Jotin Ghosh, pe care-l botezasem Jatinda, nou convertit la credinţa mea într-un guru din Himalaya. El a îmbrăcat hainele noi pe care i le rezervasem. O încântare adâncă ne cuprinsese inimile. Bine camuflaţi speram să reuşim.

"Acum ne trebuie pantofi de pânză." Mi-am condus tovarăşii la un vânzător de încălţăminte.  "Articolele din piele, obţinute prin moartea animalelor, nu au ce căuta în bagajul unui pelerin!" M-am oprit pentru a
arunca îmbrăcămintea din piele a Bhagavat-Gita-ei şi curelele de pe şepcile englezeşti (sola-topee).

La gară am cumpărat bilete pentru Burdwan, de unde plănuisem să luăm trenul pentru Hardwar, oraşul de la poalele Himalayei. De îndată ce trenul a pornit, eu am dat frâu liber imaginaţiei:

"Gândiţi-vă! Vom fi iniţiaţi de către maeştri şi vom experimenta conştiinţa cosmică", exclamam eu. "Celulele corpului nostru vor fi încărcate de un asemenea magnetism, încât animalele sălbatice din Himalaya vor
veni să ne lingă picioarele! Chiar şi tigrii vor fi pentru noi ca nişte pisici mari cerşind mângâieri!"

Această ultimă perspectivă, care mi se părea cea mai îmbietoare atât la propriu, cât şi la figurat, l-a entuziasmat pe Amar, dar Jatinda întoarse ochii spre fereastră şi începu să contemple peisajul.

"Să împărţim banii", sugeră Jatinda după o lungă tăcere. "Fiecare din noi îşi va cumpăra biletul la Burdwan. Astfel nimeni nu-şi va închipui că fugim împreună."

Am fost de acord fără nici o suspiciune. Pe înserat, trenul a oprit la Burdwan. Jatinda se duse la ghişeu; eu şi Amar aşteptam pe peron. Un sfert de oră trecu astfel, apoi am pornit să îl căutăm; în zadar îl strigam peste tot cu disperare, întunericul nopţii îl înghiţise.

Eram complet deprimat. Aventura mea, pusă la punct cu grijă, părea complet compromisă. Primul meu zbor romantic către Dumnezeu, dar planificat cu grijă, devenise un crud coşmars.

"Amar, trebuie să ne întoarcem acasă." Plângeam ca un copil. "Dispariţia ruşinoasă a lui Jatinda e rău prevestitoare. Pelerinajul nostru e sortit eşecului."

"Aşa îl iubeşti tu pe Dumnezeu? Nu eşti în stare să suporţi trădarea unui tovarăş ca pe o probă?"

Această aluzie la o încercare de origine divină a avut ca efect restabilirea imediată a moralului meu. Ne-am refăcut cu faimoasele dulciuri din Burdwan, cu sitabhog (hrană pentru zeiţe) şi motichur (pepite din perle mici). După câteva ore am pornit cu trenul spre Hardwar, via Bareilly. Schimbând a doua zi trenul la Moghul Serai, discutam pe peron despre o chestiune foarte importantă.

"Amar, funcţionarii căilor ferate ne vor încolţi în curând cu întrebările. Eu nu subestimez ingeniozitatea fratelui meu! Orice ar fi, eu nu voi minţi!"

"Tot ceea ce-ţi cer, Mukunda, este să stai liniştit. Să nu râzi şi să nu sufli o vorbă atunci când voi vorbi eu."

Chiar în acel moment, un feroviar european ne-a abordat. El agita o telegramă a cărei importanţă o sesizai imediat.

"Sub imboldul mâniei aţi plecat de acasă"?

"Nu." Eram fericit că întrebarea lui nu m-a obligat să mint. "Nu supărarea m-a obligat la această escapadă, ci "setea de Divin"."

Feroviarul se întoarse spre Amar. Schimbul de cuvinte care a urmat era cât pe aici să mă împiedice să-mi păstrez seriozitatea.

"Unde e cel de-al  treilea băiat?"  Vocea, răsună autoritară.  "Hai! Adevărul!"

"Domnule, am observat că purtaţi ochelari; nu vedeţi că nu suntem decât doi?" Amar surâse cu neruşinare: "Nefiind magician, îmi este cu neputinţă să creez un al treilea tovarăş."

Funcţionarul, puţin dezorientat, ne-a întrebat:

"Numele voastre?!"

"Eu mă numesc Thomas, sunt fiul unei englezoaice şi al unui hindus convertit la creştinism."

"Şi prietenul dumitale?"

"El se numeşte Thompson."

Mă ţineam deoparte pentru a nu izbucni în râs şi mă grăbi fără nici o altă ceremonie spre trenul care şuiera, gata să pocnească. Amar m-a urmat împreună cu feroviarul care, credul, ne-a instalat într-un compartiment european. După ce el s-a retras politicos, am izbucnit amândoi în râs, simţindu-ne în largul nostru pentru că am păcălit un feroviar european.

Pe peron reuşisem să citesc telegrama fratelui meu, care suna astfel: "Trei tineri bengalezi, îmbrăcaţi englezeşte, au fugit spre Hardwar via Moghul Serai. Vă rog să-i reţineţi până la sosirea mea. Recompensă substanţială!"

"Amar, te-am prevenit să nu uiţi mersul trenurilor subliniat. Precis că fratele meu l-a găsit." Vocea mea era încărcată de reproş.

Prietenul meu plecă privirea. Am oprit la Bareilly, unde Dwarka Prasad ne aştepta cu o telegramă de la Ananta. Dwarka, vechiul meu prieten a încercat în zadar să ne reţină; l-am convins că voiajul nostru n-a fost făcut cu un scop minor. Ca şi prima dată, Dwarka a refuzat să ne urmeze spre Himalaya.

În acea noapte, în timp ce trenul nostru staţiona într-o gară, iar eu dormitam, Amar a fost trezit de un alt feroviar care se apucă să-i ia un interogatoriu, dar care şi el s-a lăsat păcălit de farmecul hibridului "Thomas şi Thompson". Astfel, în zori, am coborât triumfători la Hardwar. Munţii maestuoşi se ridicau fascinanţi în zare. Ne-am grăbit să părăsim gara pentru, a ne amesteca în mulţime. Prima noastră grijă a fost să schimbăm hainele europene pe unele indiene, întrucât Ananta cunoştea deja deghizarea noastră, Presentimentul că vom fi prinşi apăsa greu sufletul meu.

Prudenţa ne spunea să plecăm imediat şi am luat bilete pentru Rishikesh, teritoriu pe care paşii maeştrilor l-au consacrat din timpuri străvechi. Eu eram deja în tren şi Amar pe peron, când a răsunat strigătul unui poliţist. Nedoritul nostru gardian ne-a escortat spre o clădire a gării, ne-a confiscat banii şi apoi ne-a explicat politicos că era de datoria lui să ne păzească până la sosirea fratelui meu.

Auzind că destinaţia fugarilor era Himalaya, poliţistul ne-a relatat o poveste deosebită:

"Văd că ideea de a întâlni sfinţi v-a tulburat mintea! Nu veţi întâlni niciodată un sfânt mai mare decât cel pe care l-am văzut eu nu mai departe decât ieri. Colegul meu şi cu mine l-am întâlnit pentru prima dată acum cinci zile. Noi tocmai patrulam în apropiere de Gange pentru a prinde un ucigaş; trebuia să-l prindem viu sau mort. Ştiam că era deghizat în sadhu pentru a prăda pelerinii. Deodată, la câţiva paşi a apărut un bărbat cu semnalmentele criminalului. L-am somat să se oprească şi el s-a făcut că nu aude. Ne-am aruncat asupra lui. L-am lovit din toată puterea cu securea, tăindu-i aproape complet braţul.

Fără să se deranjeze câtuşi de puţin de rana lui, străinul şi-a continuat drumul în acelaşi pas vioi. Am sărit în faţa lui pentru a-i bara calea; atunci el a zis:

"Nu sunt eu asasinul pe care îl căutaţi."

Profund disperat de a fi lovit un sfânt, am îngenuncheat la picioarele lui cerşindu-i iertare şi oferindu-i stofa turbanului meu pentru a-şi opri sângele care curgea gârlă.

"Fiule, este o greşeală firească din partea ta." Sfântul mă privea cu bunătate. "Urmează-ţi drumul, n-ai nimic să-ţi reproşezi. Mama Divină va avea grijă de mine". El şi-a pus la loc braţul aproape secţionat, care a aderat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; sângele a încetat în mod miraculos să mai curgă.

"Să ne reîntâlnim din nou sub acest copac peste trei zile şi mă vei vedea complet vindecat. Astfel nu vei mai avea remuşcări."

Ieri seară, nerăbdător, m-am dus cu colegul meu în locul indicat. Pustnicul, care era deja acolo, ne-a permis să-i examinăm braţul, ce nu mai avea nici cea mai mică cicatrice.

"Mă duc prin Rishikesh, în singurătatea Himalayei", a zis el binecuvântându-ne şi s-a îndepărtat cu rapiditate. "Simt că viaţa mea a căpătat un alt sens în urma contactului cu sfinţenia sa."

Poliţistul a încheiat cu aceste pioase cuvinte. Acea experienţă l-a influenţat profund. Cu un gest solemn, el mi-a întins un articol ce relata acest miracol; ca în toate ziarele în care apar articole de senzaţie (nici măcar în India ele nu lipsesc), ziaristul a exagerat puţin versiunea, declarând că sadhu fusese aproape decapitat!

Amar şi cu mine eram disperaţi de a nu-l fi întâlnit pe marele yoghin capabil să ierte într-o manieră christică atât de minunată. India, săracă de circa două secole în lucruri materiale, deţine în schimb un fond inepuizabil de bogăţii spirituale. Aici chiar şi poliţiştii întâlnesc sfinţi.

I-am mulţumit agentului că ne-a ridicat astfel moralul, dovedindu-ne astfel că el era mult mai fericit decât noi, pentru că fără efort el a descoperit un iluminat, în timp ce căutarea noastră pasionată s-a terminat nu la picioarele unui maestru, ci la comisariat!

Fiind în acelaşi timp atât de aproape şi totuşi atât de departe de Himalaya, întrucât eram captivi, i-am declarat lui Amar că sunt hotărât mai mult ca oricând să încerc să evadez.

"Să evadăm cu prima ocazie! Putem să mergem pe jos la Rishikesh." El a surâs aprobator, dar era descurajat de faptul că ne-au fost confiscate economiile.

"Dacă ne aventurăm aşa în jungla atât de plină de pericole, riscăm să ajungem nu la Rishikesh, ci în burta vreunui tigru!"

Ananta şi fratele lui Amar au sosit după trei zile. Amar l-a primit pe fratele său cu afecţiune şi cu uşurare. Eu eram de neîmpăcat; Ananta n-a obţinut din partea mea decât reproşuri severe.

"Îţi înţeleg sentimentele", a zis fratele meu pentru a mă îmblânzi. "Tot ceea ce-ţi cer este să mă însoţeşti la Benares pentru a întâlni acolo un sfânt şi apoi pentru câteva zile la Calcutta pentru a-l linişti pe bietul tata. Apoi vei putea să pleci să-ţi cauţi un Maestru."

În acest moment, Amar s-a băgat în vorbă pentru a ne anunţa că el nu avea intenţia să se reîntoarcă la Hardwar cu mine. Era atras şi se bucura de atmosfera şi căldura familială. Eu ştiam însă că nu voi abandona niciodată căutările în vederea găsirii guru-lui meu.

Micul nostru grup s-a urcat în tren cu destinaţia Benares, unde rugile mele au fost îndeplinite într-un mod curios.

Ananta elaborase o stratagemă savantă. Înainte de a mă fi întâlnit la Hardwar, el se oprise la Benares şi a discutat cu o autoritate ecleziastică; atât preotul cât şi fiul său au promis să încerce să mă dezguste de încercarea de a duce o viaţă de sannyasin 4-1.

Ananta m-a dus la ei. Fiul, un bărbat tânăr cu gesturi vioaie, m-a primit în curte şi m-a antrenat într-o lungă discuţie filosofică. El pretindea că are puterea de a-mi combate ideea de a fi călugăr.

"Vei înfrunta toate nenorocoirile şi vei fi incapabil să-l găseşti pe Dumnezeu dacă fugi de responsabilităţile cotidiene! Nu-ţi poţi epuiza karma 4-2 decât trecând prin experienţele vieţii lumeşti."

Nemuritoarele cuvinte ale lui Krishna mi-au venit atunci în minte: "Chiar un om rău, de mi se dăruieşte cu o dragoste exclusivă, trebuie socotit un om bun; hotărârile lui sunt drepte. Curând devine virtuos şi ajunge la pacea eternă; să ştii, Arjunai, cel care mi se dăruieşte nu piere 4-3".

Totuşi pronosticurile sumbre ale tânărului mi-au zdruncinat un pic încrederea. Am început să mă rog în interior din toată inima:

"Luminează-mi, Doamne, îndoiala şi răspunde-mi chiar acum dacă Tu doreşti să iau calea renunţării sau pe cea comună tuturor oamenilor!"

Chiar în acel moment am remarcat, la o oarecare distanţă de casa preotului, un sfânt cu figură nobilă care părea că a surprins discuţia mea cu pretinsul clarvăzător, căci m-a rugat să vin la el. Am simţit magnetismul miraculos al ochilor săi liniştiţi.

"Fiule, nu-l asculta pe acest ignorant. Ca răspuns la ruga ta, Domnul îmi ordonă să te asigur că, în această viaţă, singura ta cale este aceea a renunţării."

Recunoscător pentru acest mesaj decisiv, uimit în acelaşi timp, am surâs uşurat.

"Nu te apropia de acest om!" striga ignorantul cât îl ţinea gura. Sfântul meu sfătuitor m-a binecuvântat şi s-a îndepărtat lent.

"Acest pustnic este la fel de nebun ca şi tine." Remarca fusese făcută de către preotul cu plete albe. El şi fiul său mă priveau cu un aer lugubru. "Am auzit că şi el şi-a părăsit familia pentru ţelul incert de a-l găsi pe Dumnezeu!"

M-am îndepărtat şi i-am spus lui Ananta că refuz să mai vorbesc cu gazdele noastre. Fratele meu s-a înclinat în faţa dorinţei mele de a pleca cât mai repede şi am luat primul tren spre Calcutta.

"Domnule Detectiv, cum ai descoperit că am fugit cu doi tovarăşi?" l-am întrebat pe Ananta pe când ne întorceam spre casă. El surâse maliţios.

"La şcoală am aflat că Amar a părăsit clasa şi nu s-a mai întors. A doua zi dimineaţa m-am dus la el şi am găsit un mers al trenurilor cu însemnări făcute pe el. Tatăl lui Amar tocmai lua o birjă şi-i spunea birjarului.

"Nu-l voi mai duce pe fiul meu la şcoală în această dimineaţă; el tocmai a dispărut!"

"Am înţeles de la un coleg", a răspuns birjarul, "că fiul dumneavoastră cu încă doi prieteni îmbrăcaţi ca europenii, au luat trenul la gara Howrah şi şi-au dăruit pantofii din piele birjarului."

"Astfel, aveam trei informaţii: mersul trenurilor, trio-ul de băieţi şi hainele europene."

Am ascultat aceste relatări ale lui Ananta cu un amestec de admiraţie şi ciudă. Generozitatea faţă de birjar fusese cam deplasată.

"Bineînţeles, m-am grăbit să trimit telegrame la toate staţiile pe care Amar le subliniase în mersul trenurilor. Era subliniat şi Bareilly. Am telegrafiat prietenului vostru Dwarka. O anchetă printre vecinii noştri din Calcutta mi-a relevat faptul că verişorul Jatinda a fost absent în timpul nopţii, dar a reapărut dimineaţa, îmbrăcat europeneşte. M-am dus şi l-am invitat la cină. Dezarmat de comportarea mea prietenească, el a acceptat. Pe drum l-am condus, fără ca el să mă suspecteze, la comisariat, unde a fost înconjurat de agenţi pe care eu în prealabil îi alesesem pentru aspectul lor feroce. Sub privirile lor formidabile Jatinda mi-a destăinuit totul."

"Am plecat cu inima uşoară spre Himalaya", a spus el. "Mă simţeam atras de ideea de a întâlni maeştri. Dar imediat ce Mukunda a spus: «Cufundaţi în extaz în inima grotelor, îi vom fermeca şi pe tigri, care ne vor înconjura la fel de inofensivi ca nişte pisicuţe», am îngheţat de teamă. Acoperit de o transpiraţie rece, mă gândeam: şi dacă puterea noastră spirituală se dovedeşte incapabilă să dreseze natura lor feroce, atunci nu ne vor mai trata cu bunăvoinţa unor pisici. Mă vedeam deja oaspetele forţat al unui stomac de tigru, după ce am intrat acolo nu întreg, ci bucată cu bucată".

Resentimentul meu împotriva lui Jatinda s~a schimbat brusc într-un hohot de râs, care m-a răsplătit pentru toate temerile pe care le trăisem după dispariţia lui subită. Ba chiar simţeam şi o uşoară satisfacţie: nici Jatinda nu a putut evita întâlnirea cu poliţia!

"Ananta 4-4, tu ai nasul unui câine de vânătoare!" Privirea mea amuzată nu era însă lipsită de ciudă. "Îi voi spune lui Jatinda că sunt fericit că a acţionat aşa împins de teamă şi nu din dorinţa de a ne trăda."

La Calcutta, tatăl meu m-a rugat să-mi înfrânez instinctul de a vagabonda, măcar până la terminarea studiilor medii. În lipsa mea, el aranjase cu un sfânt învăţat (pandit), Swami Kebalananda 4-5 , să vină regulat la noi acasă.

"Înţeleptul va fi profesorul tău de sanscrită", m-a anunţat el.

Tatăl meu spera să-mi satisfacă setea religioasă dându-mi ca profesor un filosof erudit. Dar planurile lui au fost subtil răsturnate: noul meu profesor, în loc să mă înveţe o materie aridă, n-a făcut decât să amplifice setea mea pentru Divin. Tatăl meu nu ştia că Swami Kebalananda era un discipol înfocat al lui Lahiri Mahasaya. Nepreţuitul guru avea mii de discipoli, atraşi de forţa irezistibilă a magnetismului său divin. Mai târziu, am aflat că Maestrul îl aprecia pe Kebalananda ca fiind un rishi sau înţelept iluminat.

Bucle abundente încadrau faţa plăcută a profesorului meu. Ochii lui negri erau de o puritate copilărească. Fiecare mişcare a corpului său slab era marcată de o grijă odihnitoare. Mereu binevoitor şi amabil, el era ferm stabilit în conştiinţa infinită; am petrecut împreună multe ore plăcute în meditaţie profundă Kriya.

Swami Kebalananda
Mult iubitul profesor de sanscrită

Kebalananda era o autoritate în materie de shastre (scrieri sacre) antice: erudiţia lui îi adusese renumele de "Shastri Mahasaya". Totuşi eu nu făceam progrese notabile la sanscrită. Foloseam cel mai mic pretext pentru a lăsa gramatica prozaică şi a vorbi de yoga, de Lahiri Mahasaya. Într-o zi, profesorul mi-a povestit viaţa dusă alături de gurul său:

"Printr-un noroc extraordinar, am avut fericirea să trăiesc 10 ani în anturajul lui Lahiri Mahasaya. În fiecare seară, casa lui din Benares era ţinta pelerinajului meu. De obicei guru se găsea într-un mic salon la parter. El stătea în postura lotus pe un scaun de lemn fără spătar, cu discipolii formând un semicerc în jurul lui. Un extaz divin ilumina ochii săi care, mereu închişi pe jumătate, erau aţintiţi ca un telescop spre o lume de fericire eternă. Rareori vorbea mult. Câteodată privirea lui se aţintea asupra unui discipol care simţea nevoia să fie ajutat; cuvintele vindecătoare curgeau atunci ca o cascadă luminoasă.

Un calm indescriptibil se răspândea în mine sub privirile Maestrului. Eram pătruns de prospeţimea sa, ca şi cum ea ar fi provenit dintr-un lotus al infinităţii. A fi alături de el, chiar fără să schimb vreo vorbă zile întregi, reprezenta o experienţă care îmi transforma întreaga făptură. Dacă în calea concentrării mele apărea vreun obstacol, era suficient să meditez la picioarele lui pentru a-l învinge. Acolo, stările cele mai inaccesibile se revelau în faţa mea, în timp ce ele dispăreau cu totul sub conducerea altor maeştri: guru era într-adevăr un templu viu al Divinităţii, ale cărui uşi secrete rămâneau deschise tuturor discipolilor plini de devoţiune.

Lahiri Mahasaya nu interpreta dogmatic Scripturile. El se adâncea fără nici un efort în 'biblioteca divină'. Măreţia cuvintelor şi a gândurilor izvora din fântâna omniscienţei sale. Deţinea nemaipomenita cheie de a descifra ştiinţa filosofică profundă ascunsă de mii de ani în Vede 4-6. Când îl rugam să ne explice anumite planuri ale conştiinţei menţionate în textele antice, el aproba cu un surâs:

"Bine, voi experimenta aceste stări şi vă voi spune ceea ce percep." Astfel el se deosebea foarte mult de acei maeştri care-şi umplu mintea cu diferite texte pentru a construi apoi abstracţii irealizabile.

'Fă-mi plăcerea şi comentează textele sacre aşa cum le înţelegi tu', spunea adesea Maestrul unui discipol aşezat alături de el. 'Eu îţi voi conduce gândurile pentru a sesiza semnificaţia justă.' În acest fel, mai mulţi discipoli au notat percepţiile lui Lahiri Mahasaya, însoţindu-le de comentarii voluminoase.

Maestrul nu ne încuraja niciodată să credem orbeşte. 'Cuvintele nu sunt decât o carapace', obişnuia el să spună. 'Trebuie să vă convingeţi voi înşivă de prezenţa lui Dumnezeu prin bucuria contactului divin pe care îl realizaţi în timpul meditaţiei.'

Oricare ar fi fost problemele pe care şi le punea discipolul, gura recomanda Kriya Yoga ca pe un mijloc de a le rezolva.

'Yoga îşi va păstra eficacitatea chiar şi atunci când nu voi mai fi prezent în corpul fizic printre voi. Această tehnică nu poate nici să se piardă, nici să sece, nici să fie uitată, în genul cunoştinţelor pur teoretice. Perseveraţi pe calea eliberatoare a ştiinţei Kriya Yoga, a cărei forţă constă în practică.'

Eu însumi consider Kriya Yoga ca un instrument ideal pentru a obţine eliberarea noastră. Prin ea, Atotputernicul, Divinul, care rezidă în taină în fiecare om, s-a revelat cu adevărat în Lahiri Mahasaya şi în unii din discipolii săi", a încheiat Kebalananda.

Profesorul a fost, de asemenea, martorul unui miracol făcut de Lahiri Mahasaya. El mi l-a povestit într-o zi, îndepărtându-şi ochii de la textele sanscrite din faţa noastră:

"Discipolul orb Ramu îmi producea milă. Cum de nu vedeau ochii lui lumina, când el îl servea cu devoţiune pe Maestrul care participa la splendoarea divină? Într-o dimineaţă am căutat să-i vorbesc lui Ramu, dar el stătea răbdător de multe ore la picioarele Maestrului, făcându-i vânt cu un evantai înjghebat de ei însuşi din frunze de palmier punkha. M am ţinut după el până când a părăsit camera.

'Ramu', l-am întrebat, 'de când eşti orb?'

'De la naştere, domnule! Niciodată vreo rază de soare n-a binecuvântat ochii mei'

'Atotputernicul nostru guru te poate vindeca. Trebuie să mergi să-l rogi.'

A doua zi, Ramu l-a abordat umil pe Maestru. Discipolul părea ruşinat de a cere ca o binefacere fizică să fie adăugată plenitudinii sale spirituale.

'Maestre, Lumina divină este în fiinţa ta. Binevoieşte să răspândeşti asupra mea un pic din această Lumină sublimă, pentru a putea percepe soarele, inferior Ei ca strălucire!'

'Ramu, cineva s-a jurat să mă pună în dificultate. Eu nu am puterea de a vindeca!'

'Maestre, Fiinţa Infinită care se află în interiorul tău, Ea are puterea!'

'Asta, Ramu, este cu totul altceva. Puterea lui Dumnezeu este nelimitată! Cel care scaldă stelele şi celulele corpului în misteriosul fluid vital, poate desigur să-ţi redea vederea.'

Maestrul a atins fruntea discipolului într-un loc situat între sprâncene 4-7. 'Concentrează-te ferm în acest punct, cântând numele profetului Rama 4-8 timp de 7 zile. Gloria soarelui va străluci atunci în ochii tăi.'

După 7 zile a fost aşa cum a prezis guru. Ramu a putut contempla minunile naturii. Maestrul l-a pus pe discipol să repete numele lui Rama, pe care acesta îl adora mai mult decât pe alţi sfinţi. Credinţa în Rama a fost solul fertil în care guru a semănat grăuntele viguros al vindecării definitive." Kebalananda păstră tăcerea un moment, apoi o întrerupse pentru a aduce un nou omagiu gurului său:

"Este evident că pentru a putea realiza nenumăratele sale minuni, Lahiri Mahasaya nu s-a lăsat niciodată influenţat de ego 4-9. Datorită supunerii sale perfecte faţă de Creator, Maestrul lăsa să se manifeste liber forţa divină, care este adevăratul agent al oricărei acţiuni.

Corpurile nenumărate pe care Lahiri Mahasaya le-a vindecat astfel erau destinate în fond focului funerar, dar trezirea spirituală cristică ce se producea pe tăcute în sufletul discipolilor ce i-a format este darul său nemuritor."

Eu n-am devenit niciodată savant în sanscrită. Kebalananda m-a învăţat o sintaxă cu adevărat divină.

4-1: Pustnic, de la rădăcinile sanscrite însemnând "a lăsa la o parte".  Înapoi la text

4-2: Efecte ale acţiunilor trecute din această viaţă sau din alta precedentă; din verbul sanscrit kri, "a face"  Înapoi la text

4-3: Bhagavad Gita, IX, 30-31. Krishna a fost cel mai mare profet al Indiei, iar Arjuna cel mai proeminent discipol al său.  Înapoi la text

4-4: Întotdeauna m-am adresat lui cu Ananta-da. Da este un sufix pe care fraţii şi surorile îl adaugă numelui fratelui lor cel mai mare.  Înapoi la text

4-5: Când l-am cunoscut, Kebalananda nu se înscrisese încă în Ordinul Swami şi în general era numit "Shastri Mahasaya". Pentru a evita confuzia între numele lui Lahiri Mahasaya şi cel al Maestrului Mahasaya (vezi cap. 9), m-am referit la adresa profesorului meu de sanscrită doar cu ultimul sau nume monastic de Swami Kebalananda. De curând, biografia lui a fost redactată în bengali. Născut în Khulna, district al Bengalului, în 1863, Kebalananda şi-a părăsit corpul fizic în Benares, la vârsta de 68 de ani. Numele său de familie era Ashutosh Chatterji.  Înapoi la text

4-6: Există peste 100 de cărţi canonice ale celor patru Vede. În Journal, Emerson aduce un omagiu gândirii Vedice: "Este sublimă ca focul în noapte şi este un ocean de înţelepciune. Conţine orice sentiment religios, toate gândurile măreţe ce vizitează pe rând fiecare minte poetică nobilă ... Nu are nici un rost să ascundeţi cartea; dacă nu mi-e frică atunci când sunt singur într-o pădure sălbatică sau într-o barcă aflată pe o apă învolburată, Natura va face de fapt din mine un Brahmin: necesitate eternă, compensaţie eternă, o extraordinară putere, linişte neîntreruptă... Acesta este crezul ei. Pace, îmi spune ea, şi puritate şi abandon absolut - aceste panacee elimină toate păcatele şi te poartă către beatitudinea celor Opt Zei."  Înapoi la text

4-7: Sediul ochiului spiritual, sau cel de-aî treilea ochi. În momentul morţii conştiinţa omului este atrasă în general de acest loc sfânt, de aceea morţii au ochii daţi peste cap.  Înapoi la text

4-8: Figura centrală sacră a epopeii sanscrite Ramayana Înapoi la text

4-9: Ahankara, egoism; literal, "Eu acţionez." Sursa dualismului sau iluziei csomice maya, prin care subiectul (ego) în mod fals apare ca fiind obiectul; creaturile se imaginează singure ca fiind creatori.  Înapoi la text

<<  Înapoi la cuprins
< Capitolul anterior
Capitolul următor >