Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri

 << 

 >> 

12. ÎNDOIALĂ, ÎNCREDERE Şl CREDINŢĂ

Începutul anilor '30

Foto: Anul 1926 - Cincinnati

Tot ce există în creaţie are o utilitate specifică. Fiecare lucru din dimensiunea materială, oricât ar fi de nesemnificativ la prima vedere, joacă un rol bine determinat şi produce efecte specifice. Acelaşi adevăr este valabil şi în privinţa gândurilor şi sentimentelor care ne apar în conştiinţă şi apoi dispar. În general, omul nu cunoaşte efectele pe care acestea le produc în el şi nici motivul pentru care au apărut. Dacă ne gândim la o bucată de cupru îi înţelegem pe loc utilitatea, dar la ce ne ajută un gând, de exemplu? Aşa cum lumea este compusă din atomi şi molecule, la fel şi natura sau caracterul unei persoane, fiinţa noastră lăuntrică este compusă din "atomi sau molecule" ideatice. Cine doreşte să-şi înţeleagă cu adevărat calitatea luminii interioare, va trebui să-şi analizeze cu mare atenţie fiecare gând şi, prin prisma judecăţii, a raţiunii şi inteligenţei, să-i descopere acestuia utilitatea relativă.

Astăzi vom analiza în profunzime cele trei sentimente care au produs întotdeauna o mulţime de controverse în religie: îndoiala, încrederea şi credinţa. Majoritatea învăţătorilor spirituali îi îndeamnă pe oameni să creadă în Dumnezeu şi scripturi, avertizându-i totodată asupra potenţialului devastator pe care-l are îndoiala. Dar în lipsa discernământului, sfaturile lor nu vor produce nici un fel de efecte în sufletul omului.

Din moment ce tot ce există în creaţie are o anumită folosinţă, eu nu pot fi deloc de acord cu moraliştii şi predicatorii care, la cel mai mic sernn de îndoială transmis de interlocutorii lor, încep să strâmbe din nas! Este foarte important să analizăm mai întâi raţiunea existenţei îndoielii şi să vedem dacă ea este bună sau rea, deoarece, atâta timp cât nu analizăm în profunzime psihologia care stă la baza îndoielii, încrederii şi credinţei, nu avem nici un drept să adoptăm sau să respingem aceste sentimente pentru simplele motive că sunt benefice sau distructive.

Astfel, printr-o analiză minuţioasă, putem vedea că în conceptul de îndoială există atât un element distructiv, cât şi unul constructiv, în funcţie de modul în care este aplicată aceasta. Nu voi discuta despre elementul distructiv, pentru că efectele "malefice" ale îndoielii sunt arhicunoscute. Datorită răului potenţial care există în acest sentiment aparent negativ, unii învăţători religioşi, în special aceia care se agaţă orbeşte de crezurile dogmatice, pledează în favoarea respingerii îndoielii şi acceptării necondiţionate a credinţei, însă prin eliminarea îndoielii din procesele mentale nu vom face decât să ne paralizăm capacitatea de raţiune.

Într-adevăr, o îndoială distructivă este paralizantă, deoarece ea inhibă gândirea creativă şi puterea voinţei, blochează receptivitatea atât faţă de forţele şi legile universale superioare, cât şi faţă de graţia lui Dumnezeu. Ea produce nelinişti interioare şi sufocă sufletul cu sentimentul de neputinţă; se opune progresului şi respinge orice alte idei, pe motiv că apar din ignoranţă, prejudecăţi sau sensibilitate emoţională.

Dar mai bine să luăm în considerare elementele constructive ale îndoielii.

În lipsa îndoielii, omul nu ar fi putut progresa

Ceea ce ne împiedică să percepem clar adevărul este multitudinea de obiecte şi forme materiale care ni se desfăşoară neîncetat în faţa ochilor. Conceptul de existenţă a unei forţe supreme apare imediat ce punem la îndoială superioritatea şi unicitatea materiei. Dacă materia, această conglomerare de atomi, este tot ceea ce există, atunci cum sunt capabile aceste particule invizibile să se coordoneze atât de bine încât să formeze şi să guverneze într-un mod atât de organizat universul? Este imposibil ca fiinţele inteligente - şi de-altfel întreaga viaţă - să fi apărut ca urmare a combinării la întâmplare a unor atomi. Aşadar, acceptarea lui Dumnezeu, a Conştiinţei Inteligente, a Forţei Creatoare, a luat naştere din materialism, prin utilizarea elementului constructiv şi progresiv al îndoielii. Acest element constructiv este curentul raţional, procesul intelectual prin care ne punem întrebări pentru a afla care este adevărul. În lipsa sa, dacă am fi acceptat lucrurile exact aşa cum par a fi, astăzi nu ne-am fi deosebit cu nimic de animale. Unele civilizaţii antice au considerat că soarele, luna şi alţi aştri sunt zeităţile care le guvernează viaţa. Prin raţionament constructiv, prin întrebări logice şi pertinente am descoperit că un asemenea crez este mai mult decât deficitar. Dacă omul nu s-ar fi putut îndoi, el nu ar fi putut progresa; şi lumea nu s-ar fi putut descătuşa din mrejele ignoranţei. Îndoiala - unul din puternicele instrumente ale raţiunii - este cea care ne face capabili să diferenţiem între teorie şi adevăr, între argumente lipsite de temei şi realitate.

În lumea ştiinţei, îndoiala este cea care dă naştere ipotezelor. Cercetătorii abordează teoremele şi le investighează cu minuţiozitate până când ajung la acele concluzii care să le indice clar dacă respectiva teoremă se încadrează în sfera adevărului sau nu. Ei nu acceptă nimic apriori. Când analiza efectuată este negativă, teoria ori este abandonată, ori restructurată. Dacă oamenii de ştiinţă s-ar fi mulţumit cu statu-quo-ul cunoaşterii, civilizaţia noastră nu ar fi cunoscut nici un progres. De aici avem o importantă lecţie de învăţat.

În ceea ce priveşte religia, oamenii de ştiinţă ar trebui să folosească aceeaşi deschidere şi receptivitate cu care îşi abordează cercetarea în domeniul ştiinţific. Ştiinţa a acţionat de mult prea multă vreme din spatele elementului distructiv al îndoielii, respingând din start religia şi catalogând-o drept o dogmă plină de superstiţii. Dacă toate companiile de construcţii ar avea ca unic ţel demolarea clădirilor mai şubrede, în loc să le reconsolideze şi să le îmbunătăţească structura, ori să le înlocuiască cu unele mai stabile, atunci rezultatele ar fi dezastruoase. În aceeaşi situaţie am ajunge şi în cazul în care am urma sfaturile celor care doresc exterminarea moralităţii şi religiei - fundaţii ale templului principiilor divine esenţiale pentru bunăstarea, fericirea şi împlinirea existenţei umane. Desigur, elementul distructiv al îndoielii ne poate ajuta să eliminăm opiniile şi conceptele eronate; dar dacă prin acest proces este înăbuşit şi adevărul, atunci el este dăunător umanităţii. Îndoiala constructivă ne conduce către Adevăr.

Îndoiala este o energie dinamică şi ea trebuie utilizată în aşa fel încât să ne impulsioneze să adoptăm întotdeauna numai activităţi constructive. Deşi îndoielile constructive ne pot dizolva o bună parte din acele teorii pe care le preţuim, dar care nu au nimic de-a face cu adevărul, tot este mai bine decât să urmăm orbeşte astfel de crezuri şi concepte nefondate. Comparativ cu credinţa dogmatică, îndoiala constructivă ne conduce foarte rapid către realizarea adevărului. Dogmatismul ne înceţoşează mintea şi ne paralizează abilitatea de a pătrunde în profunzimea adevărurilor rostite de Isus în Noul Testament, sau Domnul Krishna în Bhagavad Gita. Religia, asemeni ştiinţei, nu poate fi urmată cu adevărat decât în mod logic. Aşa au cunoscut realizarea toţi marii înţelepţi şi sfinţi: ei au investigat cu seriozitate, au descoperit şi şi-au demonstrat lăuntric acele principii invariabile prin care se manifestă Realitatea Eternă.

Marii învăţători spirituali ne cer credinţă, dar nu spun niciodată că nu trebuie să ne folosim capacitatea de discernământ. Să presupunem că în scripturi, datorită unor greşeli de transcriere sau de tipar, în loc de "Să nu furi" apare scris "Să furi". A accepta orbeşte un asemenea precept - în baza ideii că tot ce scrie în cărţile sfinte este literă de lege - înseamnă a nu ne folosi facultatea raţională.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu un instrument magnific: inteligenţa, puterea de a înţelege, însă atâta vreme cât trecem ideile religioase prin filtrul prejudecăţilor şi a conceptelor eronate, nu vom fi capabili să distingem realul de fals, adevărul de minciună, frumosul de urât. Adevărul ni se revelează imediat ce ne folosim inteligenţa în deplină concordanţă cu legile divine şi supreme dăruite de Dumnezeu. Este necesar să tratăm religia în acelaşi spirit cu care privim ştiinţa, deoarece adevărul nu poate fi cunoscut în lipsa îndoielii constructive şi a cercetării imparţiale. Examinarea raţională distruge temelia şubredă a fanatismului dogmatic şi ajută la construirea fundaţiei ferme a încrederii, pe care vom putea înălţa ulterior suprastructura credinţei.

Credinţa ia naştere din încredere constructivă

Adeseori, crezul, încrederea şi credinţa sunt folosite ca sinonime, ceea ce nu este tocmai corect, deoarece credinţa reală înseamnă mult mai mult decât simplul crez. În încredere, la fel ca şi în îndoială, există un element constructiv şi unul distructiv. Aplicată constructiv, aderenţa faţă de crezurile întemeiate în adevăr conduce la realizare. Adevărurile numenale nu pot fi înţelese de mintea senzorială. Deşi fenomenele pot fi interpretate de intelect datorită experienţelor senzoriale, totuşi acesta nu este capabil să înţeleagă şi substanţa lor, esenţa lor numenală - pentru aceasta este necesară iluminarea lăuntrică. Din acest motiv maeştrii şi învăţătorii spirituali le spun discipolilor: "Până când veţi ajunge să înţelegeţi, aveţi încredere în noi şi urmaţi-ne învăţătura." Dar asta nu înseamnă acceptare lipsită de discernământ. Încrederea constructivă este întotdeauna susţinută de raţiune. Judecata dreaptă şi percepţia, inteligenta discriminatorie şi simţirea interioară confirmă veridicitatea încrederii şi conduc la dezvoltarea spirituală a puterii de percepţie intuitivă a adevărului. Până când este atins acest stadiu, între raţionamentul devotului şi realizarea Maestrului vor exista unele contradicţii. De aceea, învăţătorii sunt nevoiţi să le ceară discipolilor să aibă încredere în ei şi să accepte unele concepte sau noţiuni, chiar dacă iniţial li se par ilogice sau absurde, însă orice proces de învăţare se bazează pe respectarea autorităţii celui care cunoaşte.

De exemplu, dacă un profesor de matematică doreşte să te înveţe cum să faci operaţii aritmetice, dar tu îţi închizi mintea pe motiv că nu ai încredere în el deoarece pe moment nu-l înţelegi, atunci profesorul nu te va putea învăţa absolut nimic. Mai întâi este necesar să-i asculţi cu atenţie instrucţiunile şi să aşterni pe hârtie tot ce-ţi spune el. Apoi, dacă nu ajungi la rezultatele pe care ţi le-a promis, vei avea tot dreptul să te îndoieşti de calităţile sale de învăţător şi de doctrina sa. Dar trebuie să fii foarte atent înainte de a-ţi pronunţa condamnarea şi să vezi dacă nu cumva tu eşti cel care greşeşte în rezolvarea problemei. Aşadar, încrederea este piatra de temelie atât pentru disciplinele spirituale, cât şi pentru cele lumeşti.

Fundamentele încrederii

Încrederea este o stare, un sentiment lăuntric, sau aş putea spune, un obicei al minţii prin care eşti convins de sinceritatea unei persoane, ori de veridicitatea unui lucru sau doctrine; aşa cum sunt, de pildă, adevărurile persuasive din religie.

Elementele constitutive ale încrederii sunt acceptarea sau consimţirea, siguranţa, nădejdea, impresia, convingerea, credinţa.

Încrederea, credinţa, impresia şi convingerea sunt prezente singular sau în combinaţie în ideea de acceptare. Deosebirea principală între primele două fiind aceea că, în vreme ce încrederea înseamnă puţin mai mult decât o simplă acceptare intelectuală, cea de-a doua reprezintă o încredere totală, o convingere fermă, cunoaşterea directă a unui adevăr sau realităţi.

O impresie este o simplă opinie, o părere neîntemeiată, dar care este acceptată şi susţinută - ori chiar transformată în încredere - sub imboldul propriilor dorinţe şi sentimente.

Siguranţa dă substanţă încrederii; numai un lucru care este vrednic de crezare poate fi considerat adevărat.

Încrederea mai depinde într-o oarecare măsură şi de nădejde, de speranţa pe care ne-o punem în realizarea sau descoperirea acelor evidenţe care să vină în sprijinul propriilor noastre opinii.

Elementele voinţei şi imaginaţiei fac şi ele parte integrantă din încredere, deoarece fără voinţă nu putem avea încredere şi, din moment ce încrederea este o aşteptare nesigură, o incertitudine, o speranţă, implicit, din ea nu va putea lipsi nici imaginaţia. John îşi imaginează că va avea succes dacă va porni o afacere în domeniul industriei textile. Speranţa sa îi alimentează încrederea şi încrederea îi hrăneşte speranţa. Elementele voinţei şi imaginaţiei transformă încrederea într-o forţă pe care o putem îndrepta deopotrivă spre ţeluri pozitive, ori spre scopuri negative.

Crezurile lipsite de discernământ ne risipesc energia

Încrederea într-o persoană vicleană, într-o afacere care nu are sorţi de izbândă, sau într-o învăţătură falsă nu va face decât să ne irosească energia. Crezurile adoptate ca urmare a lipsei de discernământ ne vor lăsa în cele din urmă un gust amar. Un prieten ipocrit ne poate amăgi să avem încredere în el, ideea unei afaceri sortite eşecului ne poate persista în minte ca o idee care merită sprijinită, dar, mai devreme sau mai târziu, faptele vor vorbi de la sine şi ele ne vor readuce cu picioarele pe pământ, ne vor face să ne schimbăm complet punctul de vedere. Datorită faptului că mintea umană are tendinţa să dea credibilitate doar rezultatelor tangibile, efectelor palpabile, încrederea acordată ţelurilor materiale greşite poate provoca daune ireparabile.

În contrast, referitor la problemele spirituale, atitudinea noastră mentală este de cele mai multe ori una confuză. Învăţătorii sau doctrinele religioase ne îndeamnă să avem credinţă, fără să ne ofere nici cele mai sumare explicaţii în privinţa naturii acestei virtuţi şi a procesului prin care poate fi ea dezvoltată. Acceptarea oarbă este regula generală adoptată de cei mai mulţi dintre noi. Acesta este şi motivul datorită căruia încrederea şi credinţa atât de necesare vieţii religioase sunt, din nefericire, atât de puţin înţelese. Puterea, forţa lor dinamică, pentru majoritatea căutătorilor spirituali, rămâne o nebuloasă, ceva nedefinit şi neinteligibil - un har al celor asupra cărora Dumnezeu a ales să-Şi trimită graţia. Pentru toţi ceilalţi, credinţa sau încrederea în adevărurile spirituale trebuie adoptată orbeşte, deoarece "facerile", "lucrurile" Tatălui Ceresc sunt considerate mistice şi dincolo de capacitatea umană de înţelegere.

Un crez greşit, dacă este acceptat fără discernământ şi fără o analiză prealabilă minuţioasă, se dezvoltă inevitabil într-un dogmatism feroce. Un crez care este contestat şi combătut se transformă din dogmatism în ateism. Pe de altă parte, încrederea pe care o acordă un căutător unei învăţături adevărate, pe care o şi urmează cu sârguinţă, îl ajută să-şi cristalizeze crezul în convingere şi credinţă. Aşadar, indiferent că este fals sau real, crezul este o simplă fază trecătoare; el este un punct de răscruce, o stare temporară care se poate metamorfoza fie în dogmatism sau ateism, fie în credinţă fermă.

Crezul rudimentar sau imatur neîntemeiat în adevăr este de trei feluri: (a) orb, (b) ferm şi puternic, (c) stârnit de curiozitate.

(a)  Încrederea oarbă născută din emotivitate începe prin convingeri şi afirmaţii răsunătoare, de genul "te voi urma până la moarte". Dar în cele din urmă, când este supusă criticilor sau când îi e testată fermitatea, ori contrazisă, sfârşeşte în a fi denunţată şi condamnată violent.

(b)   Adepţii care fac parte din a doua categorie sunt motivaţi în plus şi de tenacitate. Ei trăiesc şi mor cu aceleaşi convingeri sentimentale, chiar dacă acestea sunt total eronate. Aceasta este o stare existenţială nu cu mult superioară celei primitive, ea fiind controlată şi impulsionată de superstiţii.

(c) Crezurile care încep şi sfârşesc în curiozitate nu sunt atât de periculoase, deoarece ele nu capătă rădăcini foarte adânci în mintea şi inima persoanelor. Când o astfel de persoană vede că drumul  pe care a apucat este greşit, ori că nu-i va împlini aşteptările, va renunţa imediat la ţelurile sale şi va porni în căutarea unor lucruri noi.

În afară de acestea trei mai există şi crezurile investigative, care sunt bazate pe acceptare logică. Ele ne menţin în permanenţă ochii deschişi şi urechile ciulite, îndemnându-ne să analizăm imediat acel lucru care ne-a trezit interesul, ori despre care suntem convinşi că merită cercetat. Totuşi, această formă de încredere se poate transforma foarte uşor în inconsecvenţă şi nestatornicie, în capricii care să ne facă să renunţăm nu doar la ceea ce este greşit, ci şi la ce este adevărat.

Geneza credinţei

Încrederea investigativă este necesar să fie pusă în practică cu sinceritate şi reverenţă, susţinută de crezuri reale şi corecte care să manifeste constant rezultate convingătoare. Prin fereastra răbdării, încet-încet, razele strălucitoare ale adevărului ne pătrund în suflet şi cristalizează încrederea în credinţă de nezdruncinat. Dar atâta vreme cât încrederea sau crezul nu este întemeiat în adevăr, el nu va putea menţine prea mult timp convingerea care produce progresul către credinţă.

Credinţa se poate manifesta în diverse arii ale încrederii înrădăcinată în adevăr şi susţinută de convingeri sincere:

•   Încrederea fermă (într-o persoană, lucru, doctrină sau idee), aşa cum este, de pildă, credinţa în Dumnezeu, în medicină, în legile fizicii.

•   Recunoaşterea superiorităţii şi supremaţiei deţinute de realităţile spirituale şi principiile morale.

•   Credinţa istorică, cum este încrederea în veridicitatea şi autoritatea povestirilor şi învăţăturilor din scripturi şi cărţi sfinte. Sau credinţa concretă - prin acceptare intelectuală, afectivă şi volitivă - în graţia lui Dumnezeu manifestată în fiinţele umane prin emisarii şi profeţii Săi.

•   Suma tuturor convingerilor: un sistem de crezuri religioase, aşa cum este credinţa creştină, islamică, vedică etc.

Rezultatele credinţei reale se manifestă prin instaurarea stărilor sau calităţilor stabile de loialitate, fidelitate, corectitudine, dăruire.

Credinţa nu trebuie zdruncinată de enigmele vieţii

Substanţa şi ţelul vieţii, existenţa în întregul ei este o enigmă, dificilă într-adevăr, dar nu şi incognoscibilă. Cu ajutorul capacităţii noastre de gândire progresivă, zi de zi îi descifrăm o parte din mistere cu ajutorul remarcabilelor instrumentele ştiinţifice moderne, care devin pe zi ce trece din ce în ce mai precise şi exacte. Proliferarea descoperirilor ştiinţifice ne oferă o viziune din ce în ce mai clară a modurilor în care viaţa poate fi îmbunătăţită. Dar în pofida tuturor strategiilor, invenţiilor şi maşinăriilor noastre, se pare că suntem în continuare simple marionete în mâna destinului şi, după cum stau lucrurile, va mai trece multă vreme până când vom fi capabili să ne câştigăm independenţa de sub dominaţia naturii.

Faptul că suntem mereu la mila naturii ne arată clar că nu suntem liberi. Entuziasta minte umană este rapid cuprinsă de deznădejde şi neputinţă când devine victima tornadelor, cutremurelor, secetelor, potopurilor; sau când, aparent fără nici un motiv, bolile şi accidentele îi răpesc pe cei dragi din mijlocul nostru. În astfel de momente înţelegem că, totuşi, cuceririle noastre nu sunt suficiente. În pofida tuturor eforturilor pe care le depunem pentru a ne îmbunătăţi şi înfrumuseţa viaţa, întotdeauna vor exista anumite condiţii - infinite şi coordonate de o Inteligenţă necunoscută - care să ne înăbuşe iniţiativa şi să preia controlul. Tot ceea ce ni se permite este să facem doar mici ajustări. Cultivăm porumb, grâu, orez şi ne folosim de aceste cereale - dar cine a creat seminţele din care apar ele? Suntem capabili să măcinăm boabele de grâu şi să le transformăm în făină, pe care apoi o metamorfozăm în pâine - dar cine face posibilă digestia şi asimilarea acesteia?

În fiecare dimensiune a vieţii vedem, la o analiză nu foarte minuţioasă, că există o Forţă, o Putere divină de care depindem în totalitate. Cu toate certitudinile pe care am reuşit să ni le asigurăm, totuşi, existenţa noastră nu este una sigură. De exemplu, nu ştim niciodată când inima ni se poate opri din funcţionare. De aceea este absolut necesar să ne bazăm în întregime pe Sinele nostru nemuritor şi pe acea Forţă Supremă după imaginea căreia am fost creaţi - o credinţă prin care să acţionăm fără egoism şi care să ne ajute să trăim în bucurie, fără spaime, tensiuni sau constrângeri.

Abandonează-te fără teamă Puterii Supreme şi nu te impacienta dacă vezi că, în pofida legămintelor că eşti liber şi neprihănit, mâine te îmbolnăveşti şi suferi. Nu ceda în faţa acestor încercări! Controlează-ţi conştiinţa şi comandă-i să rămână fermă în credinţa ei, pentru că Sinele nu poate fi contaminat de nici o boală. Maladiile trupeşti apar datorită acţiunilor greşite înfăptuite în trecut şi ele sunt aduse în manifestare din subconştient. Dar asemenea manifestări karmice nu pot slăbi sau coroda eficacitatea, puterea dinamică a credinţei.

Menţine-ţi nezdruncinată credinţa şi nu permite acestor lovituri ale vieţii să te abată de pe cale. Fii mai furios decât furia calamităţilor, mai îndrăzneţ şi mai curajos decât toate pericolele care te pândesc la tot pasul. Cu cât credinţa reală îşi exercită din ce în ce mai intens influenţele dinamice, cu atât mai mult se va diminua şi sclavia faţă de simţuri şi slăbiciuni.

Fără porunca Stăpânului Suprem nici un singur corpuscul de sânge nu s-ar putea mişca, nici un fir de iarbă nu ar putea creşte, într-un cuvânt: totul îi datorăm Lui. Prin urmare, abandonul absolut în faţa lui Dumnezeu este criteriul unei credinţe reale. Dar acest abandon nu înseamnă a trândăvi şi a aştepta ca Dumnezeu să-ţi ofere pe tavă ceea ce doreşti. Rezultatele pe care le aşteaptă fiecare dintre noi nu pot fi realizate dacă nu depunem un efort susţinut în acea direcţie. O dăruire reală apare din iubire şi veneraţie faţă de Supremaţia Sa. De exemplu, indiferent cu cât de multe obstacole m-aş confrunta, eu înfăptuiesc absolut totul în dăruire neţărmurită pentru Divin, niciodată din laşitate sau din teamă de eşec.

Credinţa asigură percepţia directă a Adevărului

Credinţa nu produce rezultate benefice doar în domeniul sănătăţii sau al afacerilor, ci ea reprezintă forţa, instrumentul divin prin care ni se revelează funcţionarea legilor spirituale care stau la baza aşa-numitor miracole.

"Credinţa este substanţa lucrurilor dorite şi evidenţa, dovada celor nevăzute."[1] Tot ceea ce ni se pare "imposibil" este într-adevăr realizat prin puterea credinţei. Credinţa este realizarea însăşi. Spre deosebire de încredere, în ea nu există nici un element distructiv. Încrederea, crezul poate fi foarte uşor combătut sau chiar distrus prin argumente şi îndoieli; dar credinţa este veşnică şi ea ne asigură percepţia directă a Adevărului. Mai demult, întreaga lume era convinsă că pământul este plat, însă, o dată cu progresul ştiinţei, acest crez superficial a dispărut definitiv din mintea oamenilor. Credinţa însă nu poate fi niciodată combătută sau anihiliată, deoarece ea este expresia infailibilă a intuiţiei lăuntrice - acea calitate a sufletului care ne aduce faţă în faţă cu adevăruri şi realităţi până atunci neştiute.

[1] Evrei 11:1.

Realizarea adevărului se exprimă de la sine prin intuiţie, iar rezultanta acestei cunoaşteri nu este alta decât credinţa. Intuiţia este acea scânteie în care convingerea se transformă instantaneu în percepţia directă a adevărului în care se credea. Această realizare nu necesită nici un intermediar şi nu are nevoie să fie percepută de simţuri sau dovedită, demonstrată de raţiune.

De exemplu, cum de ştii că exişti? Pur şi simplu pentru că ştii! Nu poţi avea nici un dubiu în acest sens şi nimic nu te va putea face să-ţi schimbi credinţa. Chiar şi un om aflat în comă simte sau îşi experimentează existenţa prin percepţia sufletului.

Credinţa este fructul intuiţiei: un sentiment profund prin care-ţi cunoşti realitatea. Fiecare om are presentimente care, mai devreme sau mai târziu, devin realitate. O presimţire este manifestarea unei intuiţii necontrolate sau aflate în curs de dezvoltare. Inteligenţa, când este îndreptată spre exterior, interpretează doar fenomenele lumii materiale; credinţa direcţională lăuntric interpretează totul prin contactul numenal cu intuiţia sufletului. Şi numai prin puterea credinţei pot fi înţelese perfect toate lucrurile.

În calm şi tăcere, intuiţia dă naştere credinţei

Cuvântul sanscrit pentru credinţă este de o expresivitate minunată: visvas. Totuşi, traducerea literară folosită în mod uzual, "a respira cu uşurinţă, a trăi fără teamă şi cu încredere", nu-i exprimă pe deplin semnificaţia. Termenul "svas" face referire la mişcările respiraţiei, ceea ce înseamnă implicit viaţă şi sentimente. "Vi" are sensul de "fără, opus". Astfel, traducerea sa completă ar suna cam aşa: acela a cărui respiraţie, viaţă şi sentimente sunt calme, îşi ajută intuiţia să dea naştere credinţei şi nu va putea fi niciodată controlat de persoane emotive şi agitate. Dar, pentru cultivarea calmului intuitiv este necesară elevarea vieţii lăuntrice sau, altfel spus, meditaţia. O dată ce intuiţia s-a dezvoltat suficient, ea va produce deîndată realizarea adevărului.

Meditează cu răbdare şi sârguinţă, deoarece numai prin instaurarea tăcerii lăuntrice poţi pătrunde în dimensiunea neţărmurită a intuiţiei sufleteşti. De-a lungul timpului, iluminarea nu a fost cunoscută decât de acele fiinţe care au trăit în fiinţa lor în comuniune totală cu Dumnezeu. Isus a spus: "Când te rogi, retrage-te în cămăruţa ta, închide uşa şi roagă-te Tatălui tău care este ascuns; iar Tatăl tău care vede pretutindeni te va răsplăti făţiş."[2] Nu mai amâna: pătrunde în Sinele tău, închide uşile simţurilor, opreşte-le goana către nebunia lumii exterioare şi Dumnezeu îţi va revela toate minunile Sale.

[2] Matei 6:6.

Prin comuniunea sufletească cu Dumnezeu, intuiţia se dezvăluie de la sine. Dar, mai întâi, este necesar să fii convins că Divinul sălăşluieşte în tine şi tu eşti copilul Său, creat după chipul şi asemănarea Sa. Abandonează-I-te cu iubire şi, încet-încet, intuiţia va transforma această convingere în credinţă fermă. Dincolo de simţuri şi intelect, intuiţia se manifestă în calmul conştiinţei sub forma unor sentimente foarte subtile, percepute în general numai prin intermediul inimii. Imediat ce un asemenea sentiment îşi face apariţia în meditaţie, prin el vei primi de fiecare dată direcţia corectă spre care să te îndrepţi. Şi, pe măsură ce meditaţia se aprofundează, vei deveni din ce în ce mai capabil să recunoşti şi să urmezi vocea intuiţiei. Desigur, prin aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţi la raţiune. Un raţionament calm şi imparţial poate conduce şi el la dezvoltarea capacităţii intuitive; spre deosebire de judecata pripită, fundamentată în aroganţă sau emotivitate, ale cărei efecte sunt prejudecăţile, opiniile eronate, speranţele deşarte.

Respinge elementul distructiv prezent în îndoială şi încredere, foloseşte-l în permanenţă numai pe cel constructiv şi mărşăluieşte cu curaj spre împărăţia credinţei. Aceasta este calea disciplinării şi progresului spiritual. În tăcerea meditaţiei conştiinţa îţi va fi capabilă să se focalizeze asupra adevărului şi înţelegerii corecte, dezvoltându-şi deopotrivă credinţa intuitivă prin care să recepţioneze "evidenţa, dovada şi a celor nevăzute".