Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri

 << 

 >> 

13. VIZIUNI ALE INDIEI: ELEVAREA SINELUI REAL

Unificarea culturală şi spirituală a Orientului şi Occidentului prin "schimbarea reciprocă a celor mai distinctive caracteristici" este idealul prin care Paramahamsa Yogananda s-a făcut remarcat pe parcursul muncii sale de-o viaţă. Următorul articol, scris în 1920, este unul din primele sale comentarii făcute la adresa Indiei şi în care descrie ce trebuie să primească şi ce poate oferi Occidentului acest ţinut sfânt. Deşi în ultimele decenii s-au produs modificări majore atât în India cât şi în restul lumii, premisele fundamentale din "viziunile Indiei" continuă să rămână valide şi preţioase în contextul unificării Orientului şi Occidentului. Tema centrală a mesajului spiritual pe care India îl transmite umanităţii o reprezintă necesitatea elevării Sinelui real, mesaj care i-a şi inspirat lui Paramahamsaji cuvintele din această a doua parte a articolului.

Foto: Conferinţă

India este un vast ţinut al diversităţii: religioase, climaterice şi geografice, artistice, economice, lingvistice, rasiale, culturale.

Civilizaţia indiană datează de mii de ani; marii profeţi, vizionari şi conducători ai Indiei lăsând suficiente mărturii care să demonstreze măreţia şi dezvoltarea la care ajunsese civilizaţia ariană. [1]

[1] Numele antic al Indiei este Aryavarta, literar tradus prin "tărâmul arienilor". Rădăcina sanscrită arya înseamnă "valoros, sfânt, nobil". Utilizarea actuală a termenului "aryan" prin care i se desemnează caracteristici nu spirituale, ci fizice, este considerată de unii etnologi, inclusiv de renumitul indolog Max Muller, ca fiind o interpretare total greşită a semnificaţiei sale originare.

Paramahamsa Yogananda spune în Autobiografia unui Yoghin: "Nu există în tradiţia sau literatura hindusă nici o mărturie care să confirme teoria propusă de istoricii occidentali, care susţin ideea că primii arieni au «invadat» India dintr-o zonă a Asiei, ori din Europa. Totuşi, este pardonabilă neputinţa scolasticilor de a fixa un punct de plecare pentru această migraţiune imaginară. Evidenţele aflate în cele mai vechi scripturi hinduse, Vedele, unde se arată că India a fost tărâmul imemorial al hinduşilor, sunt prezentate într-un mod mai puţin obişnuit, dar elocvent şi cursiv, în volumul India Rig-Vedică de Abinas Chandra Das, publicat în 1921 în cadrul Universităţii Calcutta."

Majoritatea occidentalilor care vizitează India, se mulţumesc cu reprezentaţiile de stradă ale fachirilor, înghiţitorilor de săbii şi îmblânzitorilor de şerpi, şi cred că asta este tot ce le poate oferi India. Adevărata viaţă şi secretul vitalităţii Indiei se află în cultura ei spirituală care, din vremuri imemoriale, a transformat-o în "patria tuturor religiilor". Deşi Occidentul o poate învăţa foarte multe în domeniul medicinei, dezvoltării economice, ştiinţifice şi tehnologice (Indiei lipsindu-i "misionarii financiari, comerciali şi inventivi" cum sunt Henry Ford şi Thomas Edison), totuşi, fie că realizează sau nu, ţinuturile occidentale sunt însetate după învăţăturile spirituale practice în care India s-a specializat şi a excelat de secole.

În oraşele occidentale, progresul ştiinţei îi ajută pe oameni să ducă un trai mai mult decât îndestulător. Dar numai confortul material nu este suficient. Ca model spiritual al tuturor religiilor, India a fost şi rămâne regina neproclamată a reformelor lăuntrice, ea reprezentând sursa de inspiraţie a minţii şi sufletului uman. Moştenirea cea mai de preţ pe care India a lăsat-o omenirii fiind tehnicile de elevare spirituală, descoperite şi propovăduite de-a lungul secolelor de sfinţii, vizionarii şi înţelepţii ei.

India este un tărâm al misterului, mister care însă se dezvăluie de la sine căutătorilor sinceri şi sârguincioşi. India este locul de reşedinţă al celui mai mare lanţ muntos de pe planetă: Himalaya. În nord, Darjeeling este Elveţia Indiei. Ruinele unice ale castelelor antice şi palatele grandioase ale prinţilor din Delhi; vastitatea Gangelui, ale cărui nesfârşite maluri au fost sacralizate de sfinţii şi iluminaţii care au meditat pe ele; piscurile himalayene aurite ce străpung cerul şi se întrezăresc la orizont; străvechile locuri de pelerinaj şi cavernele de meditaţie unde yoghinii şi swami au văzut surcelele ignoranţei transformate în cenuşă de focul înţelepciunii lui Dumnezeu; Taj Mahal-ul din Agra, o minune arhitectonică materializată în marmură, un vis devenit realitate şi care simbolizează idealul iubirii umane; pădurile întunecate, junglele dese în care regi sunt tigrii; albastrul cerului indian şi strălucirea incandescentă a soarelui; somptuozitatea şi varietatea fructelor şi legumelor; diversitatea naţiilor şi limbajelor - toate acestea şi multe altele fac din India un pământ aparte, fascinant, romantic şi de neuitat.

Un ţinut al marilor contraste

India este într-adevăr un ţinut al marilor contraste - bogăţii nebănuite şi sărăcie inimaginabilă; puritate mentală de cel mai înalt nivel şi ignoranţă crasă; Rolls-Royce-uri şi căruţe trase de tauri jugăniţi; elefanţi împodobiţi cu fast şi harabale bizare.

În nordul ţării trăiesc hinduşii cu ochi albaştri şi cu părul blond, iar în sudul canicular îi întâlnim pe cei a căror epidermă a fost intens bronzată de soare. De-a lungul şi de-a latul ei, de la început şi până la sfârşit, India este un pământ al surprizelor, contrastelor şi extremelor. Viaţa devine prozaică atunci când e înţesată de prea multe certitudini; în India, în schimb, orice nou venit priveşte viaţa ca pe o mare aventură, o experienţă a misterului şi neprevăzutului.

India îşi are lipsurile ei (aşa cum au de altfel toate naţiunile) şi nu deţine zgârie-nori şi alte asemenea realizări materiale care, uneori, moleşesc vioiciunea spiritului; dar totuşi în India sunt adăpostiţi "giganţi" spirituali nebănuiţi, Maeştri care îi pot învăţa pe fraţii şi surorile lor din Occident cum să înşface şi să stoarcă bucuria spirituală din fiecare picătură a vieţii. Nefiind mulţumiţi să urmeze orbeşte crezurile şi tradiţiile religioase fără să le verifice personal, aceşti mistici şi vizionari au cunoscut Adevărul prin propriile lor eforturi, fapt pentru care deţin autoritatea şi abilitatea să le arate şi celorlalţi calea prin care să-şi dezvolte intuiţia şi să descopere sub solul misterelor izvorul păcii şi împlinirii veşnice. Deşi am avut avantajul, sau pot spune binecuvântarea, de-a beneficia şi de educaţie occidentală, pot afirma cu mâna pe inimă că numai în India am putut găsi soluţia care să mă ajute să dezleg toate enigmele vieţii.

Filosofia însufleţitoare a Indiei

Din cele mai vechi timpuri, minţile luminate şi măreţe ale Indiei s-au specializat în descoperirea şi înţelegerea filosofiei şi semnificaţiei vieţii. Unul din cele mai dezbătute subiecte filosofice pune în discuţie întâietatea egoismului spiritual în favoarea serviciului dezinteresat. Odată, am avut pe această temă o dispută intensă cu un european care repeta şi susţinea cu încăpăţânare că serviciul altruist este ţelul suprem al vieţii. Deşi i-am cerut de câteva ori să-şi argumenteze poziţia, în loc să încerce să-mi reducă la tăcere capacitatea de discernământ, el reitera orbeşte: "Serviciul este ţelul vieţii. Este o blasfemie să te îndoieşti de acest adevăr!"

Văzându-l atât de îndoctrinat, l-am întrebat: "Susţii cumva acest lucru pentru că aşa scrie în Scripturi?"

"Da" - mi-a răspuns el vehement.

Atunci am continuat: "Aşadar, crezi absolut tot ce scrie acolo? Dacă este aşa, atunci trebuie să crezi şi în veridicitatea poveştii care spune că Iona a ieşit nevătămat din burta unei balene, după ce fusese înghiţit de aceasta cu trei zile mai înainte."

"Nu, desigur, aşa ceva e imposibil" - mi-a răspuns prietenul, înţelegându-mi clar argumentul.

Pentru a înţelege cu adevărat scripturile şi pentru a putea distinge între informaţiile eronate şi cele reale, între cele literare şi cele metaforice, este necesar să ne folosim raţiunea, discernământul şi puterea de verificare intuitivă dezvoltată în meditaţie.

Majoritatea oamenilor au impresia că tot ce este tipărit este şi corect sau adevărat. Foarte mulţi credincioşi cred că vorbele celor care îmbracă veşmintele preoţeşti sunt literă de lege şi nu pot fi puse la îndoială. Însă infailibilitatea spirituală şi autoritatea nu sunt niciodată date de haine sau însemne religioase. Autorii scripturilor au fost şi ei oameni şi, mulţi dintre aceştia, au făcut greşeli; sau, ceea ce s-a petrecut în cele mai multe dintre cazuri, au ascuns în mod deliberat adevărul sub vălul alegoriilor, metaforelor şi parabolelor. Un adevăr nu este niciodată cunoscut atâta timp cât nu este trăit, trecut prin filtrul raţiunii şi experimentat lăuntric. Dogmatismul şi crezurile religioase sunt două lucruri total diferite faţă de experienţa reală şi realizarea spirituală. Prin abolirea erorilor de judecată şi înţelegere nu vom mai ingera nici un fel de informaţii doctrinare care ne-au făcut de atâtea ori să suferim de indigestii teologice cronice.

Idealul serviciului altruist explicat de înţelepţii Indiei

Legea serviciului altruist este secundară şi corolară legii autoconservării, pe care o putem foarte bine numi "egoism". Nici un om normal nu face nimic fără un motiv anume. Doctrinele şi instrucţiunile religioase pot fi bazate ori pe superstiţii oarbe, ori pe experienţe spirituale reale. Motivul real al îndemnurilor din scripturi - gen "Slujeşte-l pe aproapele tău", sau "Iubeşte-ţi semenii ca pe tine însuţi" - este de a-i impulsiona pe căutători să se supună acelei legi universale care le permite să depăşească, să treacă dincolo de limitele egoului.

Fiecare acţiune, oricât ar fi de nesemnificativă, face referire - directă sau indirectă - la un gând mai mult sau mai puţin egoist; însăşi ideea de a fi de ajutor - moral, mental sau financiar - înseamnă a căuta, şi totodată a căpăta, automulţumire. Dacă o persoană ar fi pe deplin convinsă că altruismul o va conduce la pierderea pentru veşnicie a sufletului, va mai acţiona ea în această direcţie? Dacă Isus ar fi simţit că sacrificiul său pe altarul ignoranţei umane l-ar fi nemulţumit pe Dumnezeu, ar mai fi consimţit el să se lase răstignit? Nu! El a ştiut că, deşi trebuia să-şi piardă trupul, obţinea în schimb graţia lui Dumnezeu şi bucuria eternă a propriului său suflet. Asemenea fiinţe nemuritoare, toţi sfinţii şi martirii lui Dumnezeu - ştiind că nimic cu adevărat merituos nu se obţine fără un preţ - au ales unica investiţie "profitabilă": corpul efemer în schimbul vieţii veşnice.

Chiar şi cel mai altruist act are în umbră şi un mic impuls egotic. Aşadar, concluzia logică ne permite să afirmăm că activităţile înfăptuite pentru binele Sinelui superior - şi nu acele acţiuni în care propria fiinţă este total ignorată - reprezintă ţelul real al vieţii.

Fiecare om ştie că, pentru a beneficia de ajutorul celor din jurul său, trebuie să acţioneze în serviciul cuiva. Toate fiinţele sunt într-o mai mare sau mai mică măsură interdependente. Dacă fermierii şi-ar înceta activitatea şi micii comercianţi ar renunţa la serviciile lor de transport şi distribuţie, nici cel mai înverşunat sihastru nu ar fi capabil să supravieţuiască. Astăzi, o dată cu creşterea populaţiei şi ridicarea nivelului de trai, până şi pădurile au ajuns să fie cumpărate şi împrejmuite de proprietari cu garduri şi semne de avertizare care interzic accesul pe pământul lor. Aşadar, în zilele noastre o persoană care doreşte să se retragă din societate are foarte puţine şanse de reuşită, deoarece nu-şi va putea spune: "Nu voi munci, pentru că pot trăi foarte bine şi cu fructele sălbatice care cresc în păduri." Acest lucru nu mai este posibil. El va trebui să-şi aducă aportul într-un domeniu social, serviciu care îl va ajuta să-şi asigure întreţinerea materială. Prin urmare, serviciul oferit sau primit - aşa cum se întâmplă în cazul unui muncitor care slujeşte viaţa într-un mod material, sau un călugăr care o slujeşte divin [2] - se află în directă legătură cu egoismul, în primul caz, şi acţiunea detaşată, în cel de-al doilea.

[2] "Solitudinea este necesară pentru comuniunea şi stabilirea definitivă în Sine, dar odată realizat acest ţel, maeştrii se reîntorc în lume pentru a o servi. Chiar şi sfinţii care nu se implică în nici o muncă fizică, prin gândurile şi vibraţiile lor sacre, împărtăşesc şi aduc lumii mult mai multe beneficii decât activităţile extenuante ale oamenilor neiluminaţi." - Paramahamsa Yogananda, în Autobiografia unui Yoghin.

Despre egoism şi altruism

Însă este necesar să facem distincţie între cele două tipuri de acţiuni: cea egoistă (ego-centrică) şi cea detaşată (altruistă). În prima categorie intră acei oameni care nu urmăresc decât bunăstarea şi confortul personal, obţinute adeseori prin distrugerea bunăstării semenilor lor. Îmbogăţirea pe seama altora este un păcat şi este total împotriva intereselor Sinelui Suprem. Criticismul exagerat şi plăcerea de a le răni celorlalţi sentimentele fac şi ele parte din egoism. Altruismul, activitatea realizată fără a urmări fructele acţiunii, îl motivează pe om să caute confortul, bunăstarea şi fericirea, ajutându-i totodată şi pe ceilalţi să cunoască prosperitatea şi mulţumirea. Egoismul îşi ascunde colţii distrugători ai suferinţei în spatele aparentelor bucurii efemere şi te îndepărtează de restul lumii. Altruismul te ajută să te înţelegi bine cu toţi, în sfera frăţiei universale, şi are ca efecte întrajutorarea, expansiunea minţii, simpatia divină, fericirea durabilă şi realizarea de sine.

Oamenii de afaceri au datoria să pună în practică altruismul şi, prin sinceritate, onestitate, dăruire şi acţiuni constructive, să-şi întreţină familiile şi să fie întotdeauna de ajutor semenilor lor. O asemenea persoană este cu mult superioară aceleia care se gândeşte şi acţionează numai în interesul propriu, fără să acorde nici o atenţie celui în slujba căruia se află, ori acelora faţă de care are responsabilitatea să-i îngrijească. Acţiunile de acest gen, conform legii universale a cauzei şi efectului, vor avea drept consecinţă suferinţa.

Pentru a evita capcanele egoismului este necesară adoptarea şi stabilirea fermă în tiparele altruismului, pentru că numai în acesta vom fi capabili să-i privim ca pe noi înşine atât pe cei apropiaţi şi dragi, cât şi pe necunoscuţi. Ulterior acestei realizări urmează practica trezirii spirituale a sufletului, prin care percepem întregul univers ca pe noi înşine.

Sensibilitatea faţă de durerea celorlalţi şi dorinţa intensă de a-i ajuta să nu mai sufere, încântarea şi fericirea produsă de bucuria celor din jurul nostru, străduinţa constantă de a face bine, cinstea, dăruirea, sinceritatea - iată numai câteva din indiciile trezirii sufletului. O astfel de persoană nu-şi va privi niciodată eşecurile ca pe nişte drame sau catastrofe, ci le va considera sacrificii deliberate pentru bunăstarea şi bucuria celorlalţi. El trăieşte cu iubire pentru fraţii şi surorile sale, deoarece ştie că toţi sunt copiii lui Dumnezeu. Fiindcă nu-şi limitează atenţia numai la trupul său fizic şi la mărginită minte umană, atitudinea îi este într-adevăr sacră. Prin aceasta, micul său "eu" devine Sinele tuturor - umanitatea, toate creaturile şi întreaga existenţă fiinţând în Spiritul său Universal Imuabil şi Etern. [3]

[3] "Acela care vede cu adevărat îl percepe pe Stăpânul Suprem prezent în mod egal în toate fiinţele, Nepieritorul printre cei pieritori... Când devotul priveşte toate fiinţele ca existând în Unicul ce S-a multiplicat în diversitate, acela se contopeşte cu Brahman" (Bhagavad Gita XIII:27,30).

El nu este niciodată impulsionat de aşteptări şi dorinţe, ci, cu toată puterea sa de judecată intuitivă, se ajută în permanenţă pe sine, ca multiplicitate infinită, cu hrană, sănătate, bucurie, succese, împliniri şi emancipare spirituală.

Comuniunea cu Dumnezeu - care dăinuie pe altarul bunătăţii şi corectitudinii supreme - este realizată numai prin altruism şi trezirea spirituală a sufletului (realizarea-de-sine). Acela care înţelege acest adevăr acţionează necontenit şi pe deplin conştient numai pentru a-i aduce mulţumire şi satisfacţie Păcii Divine lăuntrice.