Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri

 << 

 >> 

21. STIMULAREA PROGRESULUI SPIRITUAL

Centrul de meditaţie al Asociaţiei Realizării Sinelui, Encinitas, California, 22 august 1943

Foto: Anul 1949, de Paşte

Calea către Dumnezeu a fost adeseori descrisă ca fiind mai subţire şi mai ascuţită decât muchia unei lame. Dacă devotul parcurge această cale cu fermitate şi fără ezitare, negreşit va ajunge la Dumnezeu. Deşi mulţi susţin că este un proces dificil, eu îmi menţin afirmaţia şi spun că drumul este foarte uşor de parcurs, dacă există hotărâre şi iubire de Dumnezeu. Într-adevăr, acela care-L iubeşte pe Dumnezeu nu se poate gândi să renunţe la căutare. Însă, chiar dacă această atitudine ne facilitează foarte mult progresul pe cale, nu înseamnă că pe drum nu vom întâlni obstacole şi piedici. Dar acestea nu vor reprezenta o problemă pentru devotul sârguincios.

Printre cele mai dificile încercări la care este supus un căutător, îndoiala reprezintă un obstacol destul de greu de depăşit. Mulţi se lasă prinşi în plasa indeciziei, a speculaţiilor şi întrebărilor: "Oare sunt capabil să-L cunosc pe Dumnezeu? Este posibilă realizarea pe care o tot preamăresc şi slăvesc înţelepţii?" Asemenea gânduri şi sentimente nu fac decât să înceţoşeze claritatea minţii şi intuiţia inimii. Nehotărârea poate prinde rădăcini atât de adânci, încât îl poate amăgi pe căutător vieţi la rând.

Am întâlnit mulţi căutători care au renunţat la calea spirituală, deoarece îndoielile le-au fost mai puternice decât hotărârea. Privind la karma lor trecută, deşi sunt puţin întristat, totuşi le înţeleg comportamentul. Acesta-i şi motivul din cauza căruia nu sunt niciodată prea entuziasmat când văd noi prieteni care ni se alătură pe cale, şi nu mă simt nici descurajat când văd că unii preferă să o apuce pe alt drum. Karma individuală a fiecărui devot îmi arată clar încotro se îndreaptă el. Însă făgaşul karmic nu este de neschimbat. Un devot care-şi ascultă învăţătorul are posibilitatea să-şi ardă karma negativă, să-şi anihileze tendinţele latente pe care singur şi le-a creat într-o viaţă trecută, ori în cea prezentă.

Chiar dacă o persoană are dubii în privinţa unei diete corecte, ea nu va renunţa să mai mănânce. Nu acelaşi lucru se petrece în lumea spiritualităţii, unde, în momentul când cineva se confruntă cu îndoieli în privinţa lui Dumnezeu, căutarea este abandonată adeseori fără prea multe tergiversări. Astfel de hotărâri greşite produc suferinţă. Îndoielile pot fi anihilate prin credinţă şi voinţa fermă de a sta în prezenţa unui guru. Iată calea care conduce negreşit la succesul spiritual.

Orbul nu-i poate conduce pe orbi

Sunt multe persoane care se autonumesc învăţători spirituali, fără să aibă o autoritate în acest domeniu. Un orb nu va putea niciodată să-i conducă pe orbi. Către Dumnezeu nu te poate călăuzi decât o fiinţă care L-a cunoscut pe Dumnezeu. Societăţile se construiesc şi se dezvoltă în jurul personalităţilor carismatice, însă o dată cu dispariţia acestora se sting şi ele. Un guru autentic nu îşi doreşte faimă şi nu are nici un fel de ambiţie personală; unicul său interes este să-i ajute pe ceilalţi să atingă realizarea.

Eu am căutat în întreaga Indie până să-mi găsesc Gurul. Am căutat în cărţi; am călătorit în toate locurile sfinte, în temple - însă îndoielile nu m-au părăsit o clipă. Dar imediat ce l-am întâlnit pe Sri Yukteswarji şi i-am văzut în ochi spiritul divin, toate îndoielile s-au risipit pe loc. Prin binecuvântările sale, viaţa mea s-a transformat în totalitate. Iată motivul pentru care pun atât de mult accent pe abandonarea la picioarele unui guru adevărat şi urmarea fără ezitare a învăţăturilor sale. I-am promis Maestrului meu că nu voi spune nimănui nimic despre Dumnezeu, câtă vreme nu îl voi fi cunoscut direct. Şi, prin graţia nemărginită a Gurului, ascultându-i fără nici cea mai mică îndoială învăţătura, am fost binecuvântat să-L cunosc şi să trăiesc necontenit în Dumnezeu.

Progresul spiritual devine foarte uşor dacă discipolul nu se abate de la principiile pe care i le transmite gurul. Indiferent de obstacolele care se ivesc, Maestrul va şti întotdeauna cum să te ajute să le eviţi. Însă pentru a putea beneficia de sfaturile sale pline de înţelepciune, este necesar să te armonizezi cu fiinţa sa. Chiar dacă între voi există o distanţă de mii de kilometri, călăuzirea şi sfaturile gurului îşi vor face apariţia ori de câte ori este nevoie. Deşi Maestrul meu nu mai fiinţează în trup, eu îi simt întotdeauna prezenţa lângă mine.

Dumnezeu este aici şi este al nostru

Dumnezeu s-a aflat şi se va afla întotdeauna lângă noi. El este aici; este deja al nostru. Tot ce trebuie să facem este să-I realizăm prezenţa. De multe ori îi spun: "Doamne, de ce te ascunzi de noi? Nu ai acest drept, fiindcă toţi sunt ai Tăi şi Tu eşti al tuturor - veşnic şi permanent. De ce această separare?" Căutătorii leneşi îşi motivează letargia spirituală cu raţionamente de genul "mintea mea este prea agitată", ori "impulsul sexual nu-mi dă pace", ori "este ceva peste puterile mele". În călătoria spirituală este foarte important să nu te identifici cu greşelile sau defectele pe care le ai. Înţelepciunea este inerentă fiecăruia dintre noi; însă omul e cel care îşi acoperă ochii cu vălul iluziei şi amăgirilor. Suntem ceea ce gândim.

În timpul zilei, fiecare om este limitat şi condiţionat de faptul că-şi cunoaşte slăbiciunile, dar noapte de noapte uită complet de lume şi de mărginirile acesteia. În somnul profund eşti Spiritul pur, unul cu Sinele Infinit. De ce să nu cauţi să realizezi acest adevăr şi să-l recunoşti în starea de veghe? Dumnezeu ne arată natura noastră reală; de ce să ne îndoim? Carnea şi oasele care ne formează trupurile nu suntem noi. Conştient sau inconştient, suntem unul cu Dumnezeu. Dincolo de starea onirică, Sinele adevărat se manifestă în toată splendoarea Sa. "Dincolo de avântul imaginaţiei, Eu sunt Spiritul fără-de-formă."[1] Conştiinţa individuală se extinde în Spiritul omniprezent. Este esenţial să nu uităm că, în fiecare noapte, suntem unul cu Spiritul Suprem; această unitate imuabilă pare temporar voalată în starea de veghe.

[1] Extras dintr-un poem sanscrit, de Adi Shankaracharya. O parte din acest poem a fost inclusă de Paramahamsaji în Incantaţii Cosmice, sub titlul "Fără naştere, fără moarte".

Din toate lucrurile pe care Dumnezeu i le-a dăruit omului, unul dintre cele mai de preţ este somnul profund - deoarece în această stare ne detaşăm de conştiinţa senzorială, de ideea că suntem muritori şi efemeri. Cu toţii ne reîmprospătăm şi ne revitalizăm spiritual în timpul samadhi-ului inconştient pe care ni-l oferă somnul. Totuşi, în contrast cu samadhi-ul conştient, somnul este un fel de narcotic natural. Eu am experimentat mult în acest sens şi, ori de câte ori doresc, îmi pot păstra luciditatea şi atenţia în timpul somnului profund; pur şi simplu mă observ dormind. Corpul intră într-o stare vegetativă, letargică, dar eu nu-mi pierd deloc conştientizarea; indiferent că-mi menţin trează atenţia în starea intermediară dintre somn şi veghe, ori pe parcursul somnului fără vise, conştiinţa mea rămâne aceeaşi. Prin controlul asupra acestor stări de conştiinţă, am reuşit să înţeleg variatele moduri în care funcţionează sufletul şi egoul în fiinţa umană.

În fiecare noapte, când ne lăsăm cuprinşi de acest aparent banal fenomen, uităm complet de toate slăbiciunile acumulate de-a lungul nenumăratelor întrupări şi fiinţăm în templul eternităţii; ne aflăm în braţele Spiritului. Este necesar să învăţăm să readucem calmul şi liniştea somnului profund în timpul stării de veghe, pentru că numai aşa îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. În calmul şi tăcerea meditaţiei suntem una cu Infinitul.

Redobândirea Naturii Divine

Însă eu nu pun accentul numai pe meditaţie. Pe lângă aceasta, la fel de necesară este menţinerea în permanenţă a atenţiei asupra lui Dumnezeu. Jumătate din luptă este cucerită prin meditaţie, deoarece forţa sufletească dobândită prin meditaţie îţi vor influenţa gândurile şi comportamentul în timpul activităţilor zilnice. Meditaţia profundă dă substanţă gândurilor şi aspiraţiilor spirituale. Cu cât meditezi mai mult şi mai profund, regulat şi disciplinat, cu atât vei realiza mai uşor faptul că nu există nici o diferenţă între meditaţie şi munca obişnuită. Altfel spus, fie că lucrezi, fie că meditezi, vei rămâne permanent cufundat în conştiinţa divină a Spiritului beatific. Atunci nu te vei mai identifica şi nu te vei mai ataşa de treburile sau lucrurile lumeşti, nu vei mai fi deranjat sau tulburat de afecţiunile ori durerile trupului fizic, deoarece vei realiza că eşti Spirit pur.

Corpul material este o încrengătură de iluzii. El ne amăgeşte cu ideea că această lume finită este unica realitate, însă când ne abandonăm lui Dumnezeu, aparenta realitate a materiei se dizolvă ca prin minune. Este foarte simplu, în samadhi-ul meditaţiei ne putem bucura conştient de Conştiinţa Beatifică a Divinului, ca Unică şi Imuabilă Realitate.

Totuşi, rămâne o întrebare: de ce îşi ignoră fiinţa umană natura divină? Pentru ce se împovărează cu tot felul de emoţii şi stări, cu tot felul de capricii şi dorinţe puerile care nu fac altceva decât să-i distorsioneze expresia realităţii sale? Răspunsuri pot fi multe. Importantă este însă cultivarea calmului, pe tot parcursul zilei. Devino un stăpân absolut al tărâmului mental, acolo unde nu trebuie să predomine altceva decât liniştea, tăcerea, seninătatea. Când eşti calm, mintea se eliberează de orice agitaţie emoţională şi, în acel moment, Dumnezeu nu mai este obstrucţionat, revelându-Se în toată gloria şi măreţia Sa. Aşadar, nu permite pentru nimic în lume să-ţi fie tulburată împărăţia calmului lăuntric. Zi şi noapte, clipă de clipă, păstrează în inimă bucuria "păcii Domnului, care întrece toate înţelegerile".[2]

[2] Filipeni 4:7.

Toanele şi capriciile sunt printre cei mai mari duşmani ai omului. Nu trebuie să te complaci în ele; distruge-le deîndată, fiindcă acestea sunt barierele care blochează progresul spiritual. Prin forţa neîndoielii şi a atenţiei neprihănite şi imparţiale te poţi apăra foarte uşor împotriva lor. Eu, indiferent cu ce mă confrunt, nu permit niciodată toanelor sau capriciilor să mi se cuibărească în conştiinţă. Şi, de asemenea, prefer să nu mă alătur persoanelor schimbătoare; nu le acord nici o atenţie stărilor negative, deoarece - la fel ca şi stările pozitive - sunt extrem de molipsitoare. Dacă doreşti să stai în compania cuiva, este mult mai bine să cauţi prezenţa celor care sunt veseli, deschişi, binevoitori, optimişti. Nu da niciodată curs furiei şi răzbunării; nu căuta să critici şi să condamni greşelile celorlalţi, ci corectează-ţi întotdeauna propriul comportament.

Nu accepta influenţele limitative

Toate problemele nu sunt altceva decât particule de praf pe oglinda imaculată a conştiinţei. Ele nu aparţin sufletului - aşadar de ce să le accepţi influenţele distorsionante, disonante şi limitative? De ce să te temi? Pentru ce să te îndoieşti? De ce să-ţi spui că agitaţia minţii nu-ţi permite să meditezi? Astfel de afirmaţii sunt false, pentru că ele contrazic realitatea Sinelui tău. Mai degrabă spune-ţi în interior: "Eu sunt un copil al Domnului; eu sunt cu El şi EI este cu mine." De zeci de ani, încă din copilărie, chiar dacă uneori mintea a mai cunoscut stări slabe de agitaţie, nu îmi amintesc să fi trăit o săptămână, o zi, o clipă, o milionime de secundă, fără Dumnezeu. Iată cum îşi trăieşte viaţa un devot adevărat. Desigur, la început - poate chiar şi timp de câţiva ani - va trebui să depui eforturi constante, până când efectul acestora devine parte integrantă din fiinţa ta. Un pianist în devenire exersează zilnic, până când muzica pe care o interpretează devine asemeni respiraţiei. Aşa cum scriitorii se gândesc mereu la operele pe care le scriu; aşa cum inginerii mecanici reflectă în profunzime asupra motoarelor - la fel şi persoana divină trăieşte clipă de clipă meditând la Dumnezeu. Fericirea adevărată este cunoscută numai atunci când îţi aminteşti constant de Dumnezeu. Nici cele mai elevate cuvinte nu pot descrie această încântare divină.

Ieri, datorită faptului că am avut multe treburi şi mi-am petrecut întreaga zi alături de căutători, de-abia seara târziu am putut să-mi găsesc timp pentru meditaţie. Însă, imediat ce am pătruns în tăcere, mintea s-a focalizat instantaneu asupra lui Dumnezeu. M-am rugat: "Doamne, Tu şi cu mine suntem unul." În acel moment, lumea s-a volatilizat din conştiinţă şi întreaga-mi fiinţă s-a contopit în extazul divin.

Dumnezeu i Se dăruieşte omului clipă de clipă, dar el nu vrea să-L accepte, nu depune suficient de multe eforturi pentru a afla că sursa tuturor problemelor şi suferinţelor nu este alta decât Dumnezeu. Însă, din nefericire, oamenii se lamentează şi îşi plâng de milă, spunând: "Doamne, deşi Tu ai dorit să fim prinţii şi prinţesele Tale, noi am preferat în schimb să părăsim împărăţia Ta şi, asemeni fiilor rătăcitori, am ales să ne transformăm în cerşetori."

Şi eu îi cer câteodată socoteală lui Dumnezeu, fiindcă - datorită faptului că ne-a creat - El este în primul rând responsabil pentru problemele pe care le avem. Îi spun: "Doamne, nu consideri că ai acumulat suficient de multă karmă negativă prin crearea acestei lumi problematice?" Desigur, ştiu foarte bine că El nu poate avea o karmă, aşa cum nu au nici cei care îşi realizează unitatea cu El, care înţeleg clar că sunt creaţi după chipul şi asemănarea Domnului. Acesta este şi motivul pentru care nu pun prea mult accent pe teoria karmei, deoarece cu cât te agăţi mai mult de concepte limitative, cu atât te încătuşezi mai mult. Isus a spus: "Nu stă scris în legea voastră, după cum v-am zis, că sunteţi dumnezei?"[3] O atitudine corectă este aceea prin care nu dai deloc atenţie ideii de păcat, pentru că păcatul este o minciună. Când un prinţ adoarme şi visează că a devenit un cerşetor, slujitorii săi nu-i vor striga "Cerşetorule, trezeşte-te", ci "Preamărite, prinţ, treziţi-vă!". Similar, nici noi nu avem pentru ce să ne socotim păcătoşi şi să ne etichetăm unii pe alţii cu astfel de noţiuni. Indiferent de greşelile înfăptuite, menţine-ţi constant în minte gândul "Doamne, eu sunt creat după chipul şi asemănarea Ta", pentru că deţii capacitatea şi forţa de a fi bun.

[3] Ioan 10:34.

Dorinţa unică pentru Dumnezeu

Fii ferm hotărât si spune-ţi că-L vei descoperi pe Dumnezeu chiar în viaţa actuală. În templul Său trebuie să ajungi, fiindcă acolo este căminul tău real. Câtă vreme stai departe de Dumnezeu, problemele şi suferinţele - fizice, morale, mentale şi spirituale - nu vor conteni. Deschide-ţi sufletul şi inima, limpezeşte-ţi mintea şi recunoaşte-ţi Sinele, realizează-ţi realitatea.

Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie atât de intensă încât să nu doreşti nimic altceva. Unica mea dorinţă este pentru Dumnezeu. Uneori îi cer să mă ajute în munca pe care o înfăptuiesc pentru El şi, adeseori, ajutorul Său apare instantaneu, însă niciodată nu-I cer ceva pentru mine, ci îi spun: "Doamne, fii mereu lângă mine. Indiferent de încercările la care mă supui, dă-mi puterea să trec peste ele şi să le dizolv în conştiinţa Ta. Dar, o Doamne, nu mă încerca niciodată cu absenţa Ta."

Adeseori Îi spun Tatălui: "Acum Ţi-am înţeles trucurile, o Doamne. Tu ai creat această lume ispititoare pentru a vedea dacă Te iubim pe Tine ori îţi iubim mai mult creaţia Ta. Doamne, eu nu te vreau decât pe Tine. Nimeni şi nimic nu-mi poate mulţumi şi bucura inima - doar Tu o poţi face."

Aşa vorbeşte cu Dumnezeu un devot care trăieşte şi respiră pentru Dumnezeu. De multe ori, chiar El îţi va insufla ideea că nu vei primi răspuns, dar atunci când te aştepţi mai puţin, dacă ai încredere deplină şi iubire, răspunsul Său va apărea fără întârziere. El îţi stă permanent alături. Nu uita acest lucru. El îţi cunoaşte fiecare gând, îţi trăieşte fiecare sentiment. De aceea este stupid să păstrezi în minte tot felul de gunoaie. Umple-ţi mintea numai cu gânduri pentru Dumnezeu şi, în tot ce faci, aminteşte-ţi neîncetat de El. "Cel care Mă vede pretutindeni şi vede totul existând în Mine, acela nu-i pierdut pentru Mine şi nici Eu nu-s pierdut pentru el."[4]

[4] Bhagavad Gita VI:30.

Nu uita o clipă adevărul că Dumnezeu este şi trebuie să rămână cel mai important în viaţa ta. Câtă vreme te agăţi de dragostea umană, de viaţă, de frumuseţe, de renume şi bogăţii, sau de orice altceva, El nu va veni la tine.

Cu toţii am fost trimişi aici pentru a ne bucura de spectacolul cosmic creat de Dumnezeu, după care trebuie să ne reîntoarcem în căminul nostru real. Pentru mine, această lume nu mai reprezintă decât un popas pe drumul către templul Tatălui. Deşi pare foarte stranie pentru un om obişnuit, aceasta este cea mai minunată stare de conştiinţă. Ce altceva ai mai putea dori, o dată ce sorbi neîncetat din extazul nesfârşit al Divinului? O dată ce ai cunoscut fericirea veşnic nouă, cum ai mai putea să te laşi cotropit de sentimente de ură sau furie, de lăcomie sau răzbunare? Realizarea nu-ţi va mai da timp să te încurci în astfel de complicaţii lumeşti. Desigur, vei continua să trăieşti în lume, dar nu vei mai fi interesat de nimic altceva decât de unitatea cu Dumnezeu.

Singurul meu interes este Dumnezeu şi devoţii care trăiesc în spiritul Său. Ideea de a crea congregaţii religioase pentru a dobândi faimă şi bogăţii, putere şi renume, este un nonsens. Astfel de gânduri şi intenţii nu au ce căuta în mintea unui căutător adevărat. Sănătatea, bineînţeles, este preferabilă bolii, iar succesul este de preferat eşecului - însă ţelul religiei este de a te conduce la Dumnezeu. Iar singura modalitate prin care poţi ajunge la El este renunţarea la dorinţe, chiar şi la dorinţele pentru sănătate, pentru fericire, pentru dumnezeire. În interior trebuie să fii un renunţător perfect. Ai grijă de necesităţile corpului şi îndeplineşte-ţi cât poţi de bine îndatoririle pe care ţi le-a dat Dumnezeu, dar fă-o cu deplină detaşare. Nu este deloc necesară retragerea din lume, evadarea din societate; dar nici ataşarea de viaţa socială. Aceia care, din lene, îşi ignoră îndatoririle sub pretextul că îl caută pe Dumnezeu, nu fac decât să-şi multiplice problemele. Capriciile, patimile, toanele şi slăbiciunile îi vor acompania oriunde vor merge. Modalitatea cea mai sigură prin care poate fi învins egoul este meditaţia combinată cu acţiuni corecte.

Dumnezeu nu vrea să ne amuze cu miracole şi cu manifestarea puterilor Sale supranaturale

O altă greşeală comună întâlnită în rândurile căutătorilor superficiali este cea prin care-şi pierd repede interesul faţă de spiritualitate dacă văd că Dumnezeu nu le răspunde chemării prin manifestarea puterilor Sale supranaturale. Dumnezeu însă nu vrea să ne amuze cu miracole şi cu manifestarea unor fenomene extraordinare. Cine doreşte astfel de exhibiţii nu îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. În plus, atingerea abilităţii de a demonstra puteri supranaturale nu este neapărat un indiciu că respectiva persoană a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Un om divin nu are asemenea interese; el venerează clipă de clipă Puterea Unică: Divinul. Realizarea nu implică în mod obligatoriu şi obţinerea puterilor supranaturale. Un om divin, chiar dacă nu deţine astfel de puteri miraculoase, are la picioare toate forţele universului. Dumnezeu mi-a dăruit multe puteri în această viaţă, dar I le-am oferit înapoi, spunându-I că le voi folosi doar atunci când îmi va cere El.

Există o povestire foarte frumoasă despre întâlnirea dintre misticul Madhusudan şi Gorakhnath, sfântul din Gorakhpur, regiunea în care a luat naştere trupul meu. După ce am auzit această minunata poveste, m-am vindecat pe loc de dorinţa pentru puterile miraculoase. Gorakhnath obţinuse toate cele opt aiswarya, puteri supranaturale pe care le poate deţine un yoghin pe deplin iluminat[5]. Înainte de dispariţia sa din corp, el hotărâse să-şi transmită puterile unui suflet care să le merite cu adevărat. Mulţi mistici aleg să-şi dăruiască puterile, aşa cum puterea miraculoasă a mantiei lui Elijah i-a fost transmisă lui Elisha.[6] Gorakhnath, prin claritatea viziunii sale, a văzut pe malurile Gangelui, în Benares, un tânăr cu adevărat spiritual. Materializându-se instantaneu în acel loc, Gorakhnath a fost surprins să-l vadă pe tânăr privind spre el şi spunându-i: "Te rog, nu sta în faţa mea, pentru că-mi iei soarele."

[5] Siddhi sau aiswarya sunt puteri divine care se manifestă în yoghin, pe măsură ce acesta cunoaşte stări spirituale din ce în ce mai înalte. Despre aceste puteri a vorbit Patanjali în a sa Yoga Sutra, capitolul III, şi Swami Sri Yukteswar în Ştiinţa Sfântă, capitolul 4.

[6] II Regi 2:9-14 (Biblie).

Sfântul i-a spus: "Tu ştii cine sunt eu?"

Madhusudan i-a răspuns: "Bineînţeles că ştiu. Eşti Gorakhnath. Dar acum sunt ocupat cu oblaţiile şi devoţiunile mele." Câteva minute mai târziu, devotul şi-a deschis ochii şi l-a întrebat pe Gorakhnath: "Spune-mi, ce doreşti de la mine?"

Sfântul i-a explicat: "În acest chintamani [giuvaer mistic care îi poate îndeplini purtătorului orice îşi doreşte] sunt conţinute opt puteri miraculoase. Dorinţa mea este ca tu să intri în posesia acestui rar şi preţios nestemat."

Tânărul i-a spus: "Bine, îl accept." Şi imediat, spre şi mai marea surprindere a lui Gorakhnath, Madhusudan a aruncat giuvaerul în apa Gangelui.

"Pentru ce-ai făcut un asemenea gest?" - îi ceru socoteală Gorakhnath.

Tânărul i-a răspuns: "Iluzia şi amăgirea nu fac parte din interesele mele. Şi, în plus, mi-ai dăruit aceste puteri pentru a face orice doresc cu ele, nu-i aşa? Ei bine, acum, fiindcă tot au fost ale mele, aceasta a fost unica folosinţă pe care le-am găsit-o. Iar dacă este să le compar cu Acela care-mi dăruieşte veşnic bucurie, împlinire şi beatitudine, ele nu înseamnă absolut nimic."

Atunci, măreţul Gorakhnath s-a aplecat la picioarele tânărului şi i-a zis: "Îţi mulţumesc. Tu m-ai scăpat de ultima iluzie care mă ţinea departe de Dumnezeu."

Chiar şi celor mai măreţe suflete le poate fi distrasă atenţia de la Dumnezeu. Gorakhnath fusese atât de înamorat de puterile sale încât acestea i-au blocat accesul către Dumnezeu. Înţelegând deîndată care era ultimul obstacol în calea realizării depline, Gorakhnath a atins în acel moment uniunea cu Dumnezeu.

Iluzia capătă forme nebănuite; însă devoţiunea autentică se manifestă întotdeauna exact ca în cazul lui Madhusudan. Când îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, nu mai poţi dori nimic altceva, fiindcă El este cel mai de preţ Giuvaer. Un devot autentic nu va accepta nici un substitut pentru Dumnezeu. El ştie că Dumnezeu este în tot ceea ce există, veşnic prezent, conştient şi beatific.

Trăind în Realitatea Imuabilă

Cu multă vreme în urmă, şi eu consideram că această lume este cât se poate de reală, dar acum o văd exact ca pe un vis, ca pe un film în care joacă milioane şi milioane de actori: îmi văd clar perioada copilăriei, când preaiubita mea mamă îmi curăţa mango, în casa noastră din Gorakhpur, pot viziona perioada în care am pornit pe calea spirituală - scene care constituie capitolul vieţii mele, unul din miriadele de capitole ce formează eternul film al vieţii. Similar, segmentul pe care-l creăm astăzi aici, într-o bună zi, va lua sfârşit şi va fi înlocuit de noi scene, cu noi actori - dar el va rămâne veşnic în arhivele cinematecii cosmice.

Deşi trăiesc în această lume şi o privesc ca pe un spectacol care se derulează la nesfârşit, totuşi în majoritatea timpului nu păstrez în conştiinţă această dimensiune onirică, ci pătrund în interior, în Realitatea mea Imuabilă. Iată modalitatea prin care poate fi cunoscut Dumnezeu: trăind permanent în conştiinţa eternă. Dumnezeu nu poate fi descoperit dacă alergi după tot felul de obiecte lumeşti. Discuţiile filosofice şi intelectuale despre Creator nu te vor ajuta să atingi realizarea divină. Elevarea spirituală nu se realizează prin intelect, ci prin intuiţie. Gradul de spiritualitate al unui devot este măsurat prin experienţele intuitive rezultate în timpul comuniunii sufletului său cu Dumnezeu. Este foarte simplu dacă în interior te gândeşti mereu la El şi îi spui: "Doamne, vino la mine." Vorbeşte-I neîncetat şi înţelege că El este mereu alături de tine. Astfel vei realiza mult mai mult decât dacă îţi petreci ore în şir într-o presupusă meditaţie, unde mintea va alerga în toate părţile, mai puţin spre Dumnezeu.

Păstrează în permanenţă contactul cu Stăpânul Suprem, pentru că, în definitiv, eşti în totalitate dependent de El. Fără puterea lui Dumnezeu nu ai putea rosti nici măcar un singur cuvânt. El îţi pulsează în inimă; El îţi gândeşte prin minte; El îţi cunoaşte fiecare gând şi faptă, cu mult înainte de a le da curs. De ce să te îndoieşti de existenţa Sa? Vorbeşte-I direct şi sincer şi, vei vedea, nu te va dezamăgi.

Conversaţia cu Dumnezeu necesită tăcere

Discuţiile pe care le purtăm între noi implică folosirea sunetelor articulate. Conversaţia cu Dumnezeu necesită tăcere. Atât şi nimic mai mult. Persoanele care vorbesc prea mult nu mai au timp să reflecteze asupra lui Dumnezeu, deoarece gândurile nu le dau pace. Aceia care-şi au atenţia lăuntrică îndreptată spre Dumnezeu, şi pentru că au foarte multe să-I spună Divinului, sunt mai tăcuţi şi mai reţinuţi în lumea exterioară; iar când se adresează semenilor lor, o fac cu deplină înţelepciune şi înţelegere.

Imediat ce în devot ia naştere percepţia divină, lui nu-i va mai rămâne timp să alerge după lucruri inutile. Atunci nu va dori să piardă o clipă fără să comunice cu Dumnezeu. Chiar şi în mijlocul celor mai extenuante activităţi, iubirea sa pentru Dumnezeu nu se va diminua absolut deloc. Conversaţiile searbede conduc la dispariţia devoţiunii şi iubirii pentru Dumnezeu.

Deşi ieri mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în mijlocul invitaţilor noştri, pe malurile frumosului iaz din Encinitas, discutând şi dezbătând atât subiecte spirituale, cât şi probleme lumeşti, nu a existat o clipă în care să nu fiu absorbit în Lumina Infinită - acolo unde vastitatea spaţiului şi neţărmurirea existenţei se contopesc în splendoarea Divinului. Tăcerea lăuntrică nu mi-a fost absolut deloc tulburată. Aceasta însă nu este o stare onirică, sau autoindusă, ci reprezintă liniştea şi pacea naturii noastre reale.

A trăi în iubirea divină este de milioane de ori mai încântător, mai beatific şi mai vitalizant decât relaxarea experimentată temporar în timpul somnului. De aceea, cel mai important lucru e menţinerea atenţiei asupra lui Dumnezeu, fiindcă El este realitatea noastră. Recunoaşte-I prezenţa şi-ţi vei recunoaşte realitatea. Omul este suflet pur, nu corp efemer.

Fiecare om este un suflet al Spiritului individualizat; cu toţii suntem scântei ale Spiritului Divin. Aşadar, avem obligaţia să ne privim ca fiind suflete pure, nu trupuri efemere. Acum, când îmi amintesc de tatăl şi mama mea, nu pot crede că ei au fost creatorii mei, fiindcă ştiu că şi preaiubiţii mei părinţi au fost tot creaţia Tatălui Ceresc. Creatorul Suprem modelează lutul şi îi dă miriade de forme; eu nefiind altceva decât un vlăstar al acestora. Cum aş putea afirma că părinţii m-au creat? Tatăl Ceresc este unic responsabil pentru apariţia mea aici. Aşa cum a spus şi Swami Shankara: "Naşterea, moartea, casta - nu-mi aparţin. Eu nu am nici tată şi nici mamă, pentru că am fost, sunt şi voi fi al Tău, o Doamne; Spirit veşnic binecuvântat." Acum sufletele întrupate care mi-au dat acest trup fizic nu mai sunt printre noi, dar în conştiinţa şi în amintirea sufletului meu, preaiubita mea mamă şi al meu părinte trupesc fac parte pentru eternitate din Dumnezeu. Cum aş putea să le limitez realitatea, numindu-i părinţii mei?

Devoţiunea faţă de părinţi urmează imediat după devoţiunea faţă de Dumnezeu, fiindcă Părintele nostru Suprem i-a numit pe aceştia să ne îngrijească şi să ne iubească. Însă datoria principală o avem faţă de Tatăl Ceresc - Acela care le-a insuflat viaţă părinţilor noştri fizici. El este Tatăl nostru; El este Mama noastră; El este iubirea Supremă. Dacă trăim întru Dumnezeu, legăturile familiale şi sociale sunt minunate şi îşi găsesc împlinire; dar fără Dumnezeu, acestea nu sunt altceva decât jocuri karmice care sfârşesc prin a ne încătuşa în spectacolul cosmic al Divinului. Iar dacă Dumnezeu nu ne-ar fi sădit iubire şi dăruire în inimi, aceste relaţii efemere nu ar însemna absolut nimic; de fapt, ele nici nu ar fi putut apărea.

Frumuseţea şi măreţia sufletului întrec orice închipuire; dar oamenii umbresc splendoarea sufletului şi împiedică manifestarea conştiinţei divine prin acţiuni şi gânduri greşite. Foarte mulţi consideră că viaţa este foarte atrăgătoare, dar totuşi, până la final, ajung să se plictisească de ea şi, în momentul morţii, se îndreaptă inconştienţi către suflet. Eu - dacă pot spune aşa - "acţionez" exact invers: clipă de clipă trăiesc în suflet şi, totuşi, continui să-mi îndeplinesc munca pe care o am de efectuat în această lume, fără să mă ataşez de nimic. Chiar dacă nu ignor nedreptăţile vieţii, efemeritatea şi cruzimile care se produc la tot pasul (prădătorii sfâşiindu-şi vânatul, lupta pentru supravieţuire, ororile războiului, sărăciei şi bolilor), privesc totul cu seninătate şi detaşare, spunând: "Doamne, acesta este spectacolul Tău, Facă-Se voia Ta. Eu nu vreau să rămân aici decât pentru a-Ţi îndeplini munca, pentru a duce la bun sfârşit sarcinile pe care mi le-ai trasat. Până când Tu nu îmi vei cere, voi continua să-mi joc rolul pe care mi l-ai atribuit; dar să ştii că în tot acest timp voi căuta să-i ajut şi pe ceilalţi să scape din această dramă amăgitoare, din acest film în care abundă comedia şi tragedia, deopotrivă."

Nu avem de ce să privim viaţa cu prea multă seriozitate. Ea se va sfârşi într-o clipită. În perioada copilăriei, viaţa părea atât de minunată: atât de multe lucruri de care te puteai bucura şi atât de puţine responsabilităţi... Dar la maturitate, unde sunt toate acele bucurii şi vise? Fiecare episod al vieţii se încheie foarte rapid, însă cât timp trăim respectivul rol - fie el de persoană adultă, de soţ sau soţie, de copil sau bătrân - nu trebuie să păstrăm în minte decât un singur gând: Dumnezeu. Doreşte-L cu sinceritate şi iubire - cât timp crezi că-ţi va rezista iubirii şi dăruirii? Clipă de clipă, înăuntrul inimii, vorbeşte cu El şi cere-I să ţi Se dezvăluie.

"O strig din suflet pe Mama mea; multă vreme departe Ea nu­mi poate sta."[7]

[7] Din "Te chem din tot sufletul meu", de Paramahamsa Yogananda, în Incantaţii Cosmice.

Să închidem ochii, gândindu-ne la Tatăl nostru, şi să-L chemăm din inimă pe Dumnezeu. Indiferent de activităţile pe care ni le-a trasat Dumnezeu, avem obligaţia şi măreţul privilegiu de a conversa permanent cu Spiritul Divin: "O Tată, Doamne, numai pe Tine Te caut. Unica mea dorinţă este să-Ţi stau alături. Tu m-ai creat după chipul şi asemănarea Ta; iar căminul meu etern se află în împărăţia Ta. Nu ai nici un drept să mă ţii la distanţă. Chiar de Ţi-am greşit, ispitit de iluziile jocului Tău cosmic, trebuie să mă ierţi, pentru că Tu eşti unicul meu Părinte. Ştiu că mă vei ierta şi mă vei primi în braţele Tale. Tu eşti Templul sufletului meu."