Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri

 << 

 GLOSAR 

22. REALIZAREA DIVINĂ ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI

Templul Asociaţiei Realizării Sinelui, Hollywood, California, 4 octombrie 1942

Foto: Grup mare

Devoţiunea profundă, dăruirea şi iubirea pentru Dumnezeu îi permit devotului să pună orice întrebare doreşte. Eu, de pildă, zilnic Îi adresez Tatălui o mulţime de întrebări - şi El îmi răspunde la toate. Uneori chiar îl dojenesc pentru toată această creaţie: "Cine crezi că suferă de pe urma relelor şi fărădelegilor petrecute în drama Ta? Tu, Creatorul Suprem, eşti liber de karmă. Însă pe noi ne-ai supus acestor suferinţe teribile, de ce?"[1] Ştiu foarte bine că El suferă pentru durerea noastră şi doreşte să revenim la El, dar nu vom ajunge niciodată în Templul Său dacă nu dorim intens acest lucru şi nu depunem un efort considerabil.

[1] Sentimentele exprimate aici de Paramahamsaji sunt datorate situaţiei mondiale tragice, rezultată ca urmare a devastatorului război ce cuprinsese întreaga planetă.

Deşi Îl învinovăţesc pe Dumnezeu pentru crearea acestei iluzii, starea de fapt nu se va schimba. Aşadar, mai bine decât să aruncăm responsabilitatea pe umerii lui Dumnezeu, este mai bine să ne învinovăţim pe noi pentru că preferăm să rămânem în continuare aici. Prin înţelepciune, acest vis poate fi dizolvat foarte uşor. Tot ce trebuie să facem este să-I primim în suflete înţelegerea Sa; şi cu cât vom depune eforturi mai intense, cu atât vom deveni mai receptivi la răspunsurile Sale. Un devot autentic, chiar şi atunci când este copleşit de îndoieli şi temeri, nu-şi pierde niciodată determinarea şi devoţiunea.

Mulţi căutători, uneori chiar şi cei foarte avansaţi pe cale, au impresia că Dumnezeu nu le răspunde chemării. Dumnezeu răspunde tuturor, în tăcere, prin efectele legilor Sale. Cât timp nu este absolut convins de dăruirea devotului, El nu va răspunde deschis. Stăpânul Universului este atât de umil încât nu le poate adresa căutătorilor nici un cuvânt, pentru ca nu cumva prin aceasta să le influenţeze libertatea de decizie. El nu poate impune nimănui nimic - nici chiar indirect, însă o dată ce devotul a ajuns să-L cunoască, nu va putea să nu-L iubească. Cine poate rezista Irezistibilului? Dar această cunoaştere sublimă nu e posibilă decât prin iubire necondiţionată şi credinţă, prin înţelegerea faptului că El ne ascultă chiar şi cele mai neînsemnate rugăciuni.

Relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi una rece, impersonală, asemeni celor dintre angajaţi şi angajatori. Noi suntem copiii Săi. El trebuie să ne asculte! Acesta este un fapt de necontestat. Noi nu suntem simple creaturi ale Sale, ci facem parte integrantă din El. Tatăl Ceresc ne-a dat fiinţă şi a dorit să fim adevăraţi prinţi şi prinţese, însă noi am ales să devenim sclavi şi cerşetori. Cu toţii suntem creaţi după chipul şi asemănarea Tatălui, dar pentru că am renunţat la moştenirea noastră divină, nu o vom putea redobândi fără să depunem un efort consistent şi susţinut. Iată ce doreşte Dumnezeu de la noi: să ne ridicăm vălul iluziei şi să nu ne mai amăgim cu ideea că suntem fiinţe muritoare.

Acordarea unei realităţi acestui spectacol al vieţii denotă lipsa înţelepciunii; însă Dumnezeu ne-a vrăjit atât de puternic cu maya (iluzia cosmică prin care acest joc de lumini şi umbre este perceput ca fiind real) încât ne este foarte dificil să nu ne lăsăm influenţaţi de ea. De exemplu, atunci când îţi este foame, maya este cea care-ţi sugerează gândul că vei muri dacă nu mănânci. Totuşi, au existat destul de multe persoane care nu au mâncat chiar şi vreme de şaptezeci de zile, şi nu au murit. Eu am trecut prin posturi îndelungate şi pot spune din proprie experienţă că, după cel mult treizeci de zile, senzaţia de foame nu mai este resimţită. Însă dacă mintea este ferm convinsă că nu poate trăi fără mâncare, atunci poţi muri chiar şi după numai două-trei zile. Datorită prea puţinelor cazuri care să fie studiate, oamenii de ştiinţă consideră că trei-patru excepţii nu pot crea o regulă. Ceea ce nu cunosc ei este că au existat sute de persoane care au putut trăi fără să mănânce absolut deloc: Therese Neumann din Bavaria, Giri Bala din Bengal - şi aceştia sunt numai doi din sfinţii secolului douăzeci, fiinţe luminate care trăiesc fără să mănânce.[2]

[2] Vezi cap. 39 şi 40 din Autobiografia unui Yoghin.

În general, oamenii cred că nu pot trăi fără să respire. Totuşi, în meditaţia profundă acest lucru, aparent imposibil, devine o certitudine - fapt demonstrat de mulţi sfinţi din Orient şi Occident. Viaţa trupească este un conglomerat de sugestii, adeseori autoimpuse, care ne fac să credem că trebuie să ne conformăm automatismului de a mânca, de a dormi, de a respira şi aşa mai departe. Dar imediat ce-i permiţi conştiinţei să se întoarcă în sursa ei, realizezi deîndată că nu eşti supus acestor limitări. Atunci vei şti că focul nu te poate arde, că apa nu te poate îneca, că atât sănătatea, cât şi boala sunt simple vise. Din cauza febrilităţii provocată de dorinţe şi capricii ne-am format faţă de realitate o concepţie total falsă. Adevărul este întrupat în înţelepciunea Maeştrilor şi sfinţilor care ne revelează lumea exact aşa cum este.

Dacă nu aş fi beneficiat de această sublimă înţelepciune, nu cred că mi-ar fi plăcut să rămân prea multă vreme în această lume.

"Părăseşte oceanul suferinţei"

Adevărul este foarte simplu: tot ce trebuie să facem este să ne deschidem ochii şi să nu ne ataşăm de lumea materială. Ignoranţa este asemeni unei eczeme: cu cât încercăm să ne uşurăm mai mult durerea prin scărpinare, cu atât ne va ustura mai mult; însă dacă nu ne atingem de rană, nici măcar nu o vom mai simţi. Tocmai de aceea Krishna i-a spus lui Arjuna în Bhagavad Gita: "Părăseşte acest ocean al suferinţei."[3]

[3] Parafrazând din XII:7.

Ataşamentul de obiectele dimensiunii fizice nu poate conduce decât către sclavie. Aceia care trăiesc numai în planul sexualităţii cred că nu pot exista fără sex. Însă devotul care-şi canalizează energia şi o transmută nu mai poate deveni sclavul instinctelor sexuale. Fumatul, de asemenea, le induce oamenilor o dependenţă similară. Dar aceia care nu au fumat niciodată, ori care au renunţat la acest obicei nociv, nu simt absolut nici un disconfort.

Dumnezeu este necesitatea fundamentală

Pentru a descoperi fericirea veşnică este necesar să încetăm să ne mai gândim că suntem fiinţe muritoare. Această realizare însă nu este posibilă fără o practică susţinută. Este o luptă pe care fiecare om o are de înfruntat în viaţa prezentă şi în cele care vor urma - de aceea este mai bine să fie începută chiar acum! Un devot autentic nu amână şi nu-şi spune niciodată că va începe să mediteze mâine. Ziua de mâine nu vine niciodată. Cu multă vreme în urmă şi eu adoptasem aceeaşi atitudine, timp de un an de zile! Apoi, înţelegând cât de mult greşeam, am hotărât să încep chiar din acel moment - şi de atunci nu a trecut o zi în care să nu mă cufund în extazul meditaţiei.

În primul rând este necesară stabilirea clară în minte a faptului că Dumnezeu reprezintă necesitatea fundamentală. Apoi, la fel de importantă este realizarea prezenţei Sale în viaţa de zi cu zi, prin meditaţie profundă. Meditaţia profundă, chiar dacă durează puţin, este de mult mai mare ajutor decât o meditaţie îndelungată, dar superficială. Aceasta, de fapt, nici nu poate fi numită meditaţie - este mai degrabă o concentrare, o stare de relaxare în care minţii i se permite să hoinărască pe unde vrea.

A doua etapă o reprezintă extinderea perioadei de meditaţie, pentru că atâta timp cât nu meditezi profund şi îndelungat, Dumnezeu nu ţi Se va revela. Gandhi obişnuia să-şi petreacă o zi pe săptămână pe deplin cufundat în meditaţie şi tăcere. Toţi marii sfinţi şi devoţi ai lui Dumnezeu au căutat şi dorit această tăcere mai mult decât orice altceva. Eu Îi ofer Stăpânului Suprem nopţile şi dimineţile. Deşi sunt conştient de faptul că un asemenea program nu este potrivit şi nici accesibil fiecărui om, totuşi, dacă există voinţă şi dăruire, căutătorii autentici vor fi surprinşi să vadă cât de mult timp Îi pot dărui lui Dumnezeu.

Prin întreţinerea gândurilor pesimiste, ori acelor idei prin care nu facem decât să amânăm întâlnirea cu Tatăl Ceresc, ne încărcăm karmic şi ne pecetluim singuri soarta. Totuşi, tendinţa de a amâna este distrusă în compania sfinţilor şi a sufletelor care se află în comuniune cu Dumnezeu. Chiar şi simplul gând menţinut asupra mesagerilor lui Dumnezeu este suficient pentru a dizolva vălul iluziei. Aşadar, nu contează atât de mult asocierea cu un guru, cât armonizarea psihică, mentală şi sufletească cu fiinţa sa. Un guru adevărat nu are niciodată intenţia să cucerească inimile discipolilor, ci unicul său interes este să Le trezească în conştiinţă Conştiinţa Divinului. Maestrul meu, Swami Sri Yukteswar, nu ne-a arătat niciodată un semn al măreţiei sale - faţă de toţi se comporta egal, nepărtinitor. Dacă un discipol dorea să i se recunoască meritele, ori tânjea după un post care să-i confere autoritate, Maestrul îi îndeplinea imediat dorinţa, însă eu nu am dorit decât inima Sa, conştiinţa divină manifestată în fiinţa Sa; şi, drept rezultat, începând de atunci El nu mi-a mai părăsit inima. Aceasta este armonizarea spirituală spre care trebuie să tindă fiecare căutător.

Prima îndatorire o avem faţă de Dumnezeu

În paralel cu programul de meditaţie, trebuie să ne gândim clipă de clipă la Dumnezeu, fiindcă prima îndatorire o avem faţă de El. "Poarta inimii mele se deschide larg pentru Tine... Zi şi noapte, noapte şi zi, pe Tine Te caut orice-ar fi."[4] Este necesar să ne elevăm conştiinţa, astfel încât îndatoririle zilnice să le înfăptuim cu Dumnezeu în suflet, minte şi corp. Există două tipuri de îndatoriri: cele înfăptuite pentru propria persoană (care totodată ne şi înlănţuiesc) şi cele înfăptuite pentru Dumnezeu. Îndatoririle înfăptuite ca ofrande aduse Divinului sunt la fel de benefice ca şi meditaţia profundă. Dumnezeu iubeşte acea devoţiune care-i atribuie acţiunii aceleaşi calităţi ca şi tăcerea dăruită Lui. Însă Tatăl Ceresc nu poate fi descoperit numai prin fapte corecte. El doreşte de la noi iubire necondiţionată şi dăruire totală: trupească, mentală şi sufletească. Pentru a fi sigur de iubirea noastră, Tatăl Divin vrea să-L căutăm atât prin meditaţie, cât şi prin activităţile zilnice. Când - zi de zi - îndeplinim cu conştiinciozitate îndatoririle pe care le avem în societate, menţinându-ne atenţia asupra Tatălui, El ne va iubi şi mai mult. Krishna spune: "Acela care nu Mă scapă o clipă din vedere, pe el îl voi ţine întotdeauna în inima Mea." [5]

[4] Din "Poarta Inimii Mele", de Paramahamsa Yogananda, în Incantaţii Cosmice.

[5] Parafrazând din Bhagavad Gita VI:30.

Meditaţia trebuie practicată zilnic, începând chiar de astăzi! Nu privi spre viitor şi nu păstra în minte decât un singur gând: Dumnezeu. Nu da niciodată curs toanelor, capriciilor şi obiceiurilor greşite, pentru că acestea îţi blochează capacitatea de viziune şi introspecţie. Menţine-ţi fermă voinţa, astfel încât să nu abandonezi practica meditaţiei după numai câteva zile. Chiar dacă se întâmpla ca unele obiceiuri greşite să revină pe uşa din dos, nu renunţa şi continuă să le combaţi, fiindcă numai aşa - prin hotărâre şi sârguinţă - vei putea deveni cu adevărat spiritual.

Dumnezeu ne răspunde dacă depunem eforturi susţinute

Dumnezeu nu este un mit; El este tot ceea ce există. Dumnezeu răspunde tuturor acelora care depun eforturi susţinute. Desigur, la început, va continua să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi, dar în cele din urmă Tatăl Ceresc ni se va revela în toată gloria şi splendoarea Sa. Greşelile şi păcatele trecutului nu au nici o importanţă atâta timp cât nu continuăm să le înfăptuim. Numai de noi depinde dacă ne transformăm într-un ocean de fericire şi încântare, ori dacă le permitem termitelor ignoranţei să ne macine sufletul. Câtă vreme nu suntem ferm convinşi că dorim să fim fericiţi, nimeni nu ne poate face fericiţi. Nu avem de ce să-L învinuim pe Dumnezeu pentru aceasta! Iar dacă am ales fericirea, atunci nimeni nu ne poate face nefericiţi. Într-adevăr, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat liberul arbitru, am fi avut tot dreptul să-L condamnăm pentru nefericirea noastră; însă El ne-a oferit libertate absolută. Numai de noi depinde cum o folosim şi cum ne transformăm viaţa.

Aici ar putea apărea întrebarea: "Dacă tot avem libertate deplină de mişcare, de ce lucrurile nu sunt aşa cum dorim să fie?" Fiindcă ne-am slăbit voinţa, conştiinţa divină dinăuntrul sufletului nostru. Însă prin autocontrol şi practicarea regulată a meditaţiei, voinţa poate redeveni liberă şi elastică, moment în care vom fi cu adevărat singurii stăpâni ai destinului nostru. Atunci nu vom mai trăi haotic, ci vom face numai acele lucruri care sunt pentru bunăstarea sufletului nostru.

Puterea dinamică a "şoaptelor mentale"

Unul din cele mai puternice ajutoare în dezvoltarea spirituală este obiceiul de a vorbi mereu cu Dumnezeu. Indiferent ce faci, Dumnezeu trebuie să-ţi fie permanent în minte - la fel ca atunci când, dorind cu intensitate să cumperi o maşină, ori un costum, ori vrei să vezi un spectacol, mintea nu-ţi va da pace până când nu obţine ceea ce doreşte. Câtă vreme nu-i îndeplineşti dorinţele, mintea se va concentra permanent asupra lor. Similar, pentru bucuria şi fericirea sufletului, trebuie să transmuţi, să dizolvi toate aceste dorinţe mărunte într-o singură dorinţă: Dumnezeu. În minte nu trebuie să persiste decât un gând unic: "Doamne, noapte şi zi, zi şi noapte, pe Tine Te caut zi de zi, noapte de noapte."

Şoaptele mentale îţi dezvoltă acea putere a minţii prin care poţi remodela materia aşa cum doreşti. Foarte puţini realizează forţa magnifică a minţii. Când mintea şi voinţa îţi sunt armonizate cu Voinţa Divină nu vei mai fi nevoit să mişti un singur deget pentru a obţine transformările pe care le doreşti. Legea divină va munci pentru tine. Şi spun aceasta din proprie experienţă, pentru că tot ce-am realizat în viaţă a apărut prin puterea Minţii şi Voinţei lui Dumnezeu. Când dinamul divin începe să funcţioneze, orice îmi doresc se înfăptuieşte. De pildă, acest nou templu în care ne aflăm astăzi. Când mi-a apărut prima dată ideea de a-l construi, ştiam că în spatele acestei idei se află o forţă de neoprit. Atunci am văzut încă o dată la lucru Voinţa lui Dumnezeu. Lucruri pe care mintea umană nici nu-şi poate închipui că vor fi realizate, ele sunt deja ca şi manifestate.[6]

[6] Referire la Templul Asociaţiei Realizării Sinelui din Hollywood, dat în folosinţă la data de 30 august 1942. Construcţia s-a desfăşurat în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care restricţiile erau foarte aspre, iar materialele de construcţie aproape că nu mai existau. Dar toate aceste obstacole, unul câte unul, au fost depăşite cu ajutorul voinţei lui Dumnezeu.

Mintea are capacitatea, dăruită de Dumnezeu, de a materializa absolut orice. Tot ce este necesar din partea ta este voinţă şi convingere fermă. Isus le-a vorbit apostolilor: "Adevărat vă spun că, dacă va spune cineva acestui munte, «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi zice aceasta fără să se îndoiască în inimă; crezând cu fermitate în vorbele sale, atunci va obţine lucrul cerut."[7] Nu te descuraja şi nu te gândi că Dumnezeu nu va veni niciodată la tine pentru că ai păcătuit. O astfel de gândire nu va face decât să-ţi paralizeze voinţa. Păcatul este o iluzie, la fel ca toate celelalte; iar ceea ce a trecut, este bun trecut. Chiar de-ai greşit, învaţă din greşeli şi nu le mai repeta.

[7]  Marcu 11:23.

Neacceptarea karmei negative

Foarte mulţi căutători, în loc să nege influenţa karmică, interpretează greşit semnificaţia acesteia şi adoptă o atitudine pesimistă, chiar fatalistă. Dacă avertizez pe cineva că în spatele său este o persoană care doreşte să se răzbune pentru că a fost lovită de respectivul individ, iar el spune cu resemnare «Ei bine, asta este karma mea», bineînţeles că va fi lovit! Nu ar fi mai bine să caute s-o îmbuneze? Liniştind-o şi adresându-i vorbe calme, este foarte posibil să-i anuleze dorinţa de a-l lovi.

Când realizezi că eşti copilul lui Dumnezeu, ce karmă poţi avea? Dumnezeu nu are karmă, şi nici tu - o dată ce-ai realizat că eşti creat după chipul şi asemănarea Sa. În fiecare zi, spune-ţi cu convingere: "Eu nu sunt o fiinţă muritoare. Eu nu sunt corpul. Eu sunt copilul cu drepturi depline al lui Dumnezeu." Iată ce înseamnă realizarea prezenţei Divinului.

Cea mai bună cale de a-ţi dizolva slăbiciunile este să nu te gândeşti la ele, pentru că altminteri te vor copleşi. Îndreaptă-ţi în interior lumina sufletului şi nu vei mai vedea acolo nici urmă de întuneric. În acest gând am descoperit una din cele mai profunde inspiraţii din viaţa mea. Dacă lumina pătrunde într-o peşteră unde întunericul a domnit de mii de ani, el se va dizolva instantaneu. Similar, greşelile şi păcatele noastre, slăbiciunile şi şovăielile se evaporă ca prin minune în faţa luminii Divinului, întunericul ignoranţei nu are nici o putere şi nu poate supravieţui în faţa strălucirii lui Dumnezeu.

Iată filosofia după care trăieşte un devot adevărat. El nu amână şi nu visează la ziua de mâine, ci trăieşte în prezent, acum, în acest minut; gândindu-se necontenit la Dumnezeu. Zi şi noapte, noapte şi zi, în mintea sa nu există nimic altceva decât Dumnezeu. În loc să se gândească la sex şi la renume, la bani şi la faimă, mintea îi este îndreptată doar asupra Tatălui Divin. Indiferent că spală vase, ori sapă în grădină, înăuntrul lui răsună un singur gând: "O Stăpâne Suprem, revelează-i-Te copilului tău! Tu exişti în soare. Tu fiinţezi în fiecare fir de iarbă. Tu susuri în apă. Tu eşti în camera mea. Tu îmi pulsezi în inimă."

Iar în momentul în care iubirea pentru Dumnezeu ţi s-a înrădăcinat în inimă, nu vei mai duce lipsă de nimic; indiferent că eşti bogat sau sărac, renumit sau necunoscut, sănătos sau bolnav, te vei simţi permanent împlinit. Iubirea divină transmută toate dorinţele materiale - chiar şi dorinţa pentru dragostea umană, pentru acea pasiune efemeră care, adeseori, aduce mai mult suferinţă. Iubindu-L pe Dumnezeu, nu vei mai alerga după nimic, fiindcă El îţi va satisface absolut toate nevoile. Numai în El poţi descoperi iubirea dorită de toate inimile, în El vei găsi completitudine eternă.

Fiecare minut este extrem de preţios

Viaţa, deşi pare o realitate tangibilă, este foarte evazivă. De aceea, fiecare minut este extrem de preţios. Eu îmi reamintesc zilnic proverbul: "Astăzi eşti; mâine nu mai eşti." Unul câte unul dispărem din acest spectacol şi în locul nostru vin alţi actori, însă aceste trupuri nu sunt altceva decât simple ornamente, veşminte de care va trebui să ne lepădăm. Aşa cum seara, înainte de culcare, ne dezbrăcăm de hainele pe care le-am purtat în timpul zilei fără ca noi să suferim vreo schimbare, la fel şi în momentul morţii, ne debarasăm de trupul fizic şi continuăm să existăm ca suflete nemuritoare, ca fii şi fiice ale Tatălui Ceresc. Reîntruparea nu reprezintă altceva decât o schimbare de veşminte. Iată de ce trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra Sinelui nostru real, nu asupra corpului fizic, care nu-i decât un vehicul, o simplă podoabă.

Adeseori mă gândesc la faptul că simţurile, percepţiile senzoriale sunt cei mai mari duşmani ai omului, fiindcă ele ne fac să credem că suntem altceva decât ceea ce suntem în realitate. De pildă, senzaţiile de frig sau de cald pe care le resimte corpul sunt atât de convingătoare încât ne dau impresia că nouă ne este frig. Cine îşi poate controla mental aceste senzaţii, nu va mai simţi nici căldura şi nici frigul.

Cu multă vreme în urmă, într-o noapte, în Duxbury, Massachusetts, hotărâsem împreună cu dr. M.W. Lewis şi cu fiul său, Bradford, să facem o baie în ocean. Deşi apa era foarte rece, îmi spuneam mental că totul este energie; şi aceeaşi energie care se transformă în frig, tot ea dă naştere şi căldurii, iar apa nu este altceva decât o altă stare de manifestare a energiei. În timp ce reflectam asupra acestor adevăruri, tânărul Bradford privi surprins spre mine şi apoi se întoarse către tatăl său, spunând: "Tată, uite, Swamiji are o lumină în jurul său!"[8] Lumina Tatălui descinsese asupra mea în clipa în care am refuzat să accept senzaţia de frig şi mi-am reafirmat cu tărie că tot ceea ce există este creat din Energia Divinului.

[8] În anul 1935, Sri Yukteswar i-a conferit preaiubitului său discipol Yogananda titlul spiritual de Paramahamsa. Înainte de acea dată, Paramahamsaji era cunoscut sub numele de Swami Yogananda.

Dumnezeu se lasă prins numai în plasa iubirii necondiţionate

Însă dacă vorbim prea mult de aceste lucruri, ele ne vor fi luate. Dumnezeu este asemeni unui copilaş. El nu cunoaşte ce este înşelătoria sau viclenia. De aceea, imediat ce încerci să-L păcăleşti, ori să-l înşeli, El dispare. Dumnezeu se lasă prins numai în plasa iubirii necondiţionate. El apreciază mult mai mult iubirea decât devoţiunea, deoarece în devoţiune există o distanţă, o separare şi uimire, probabil chiar şi teamă; în iubire există doar unitate, abandon total.

Iubirea necondiţionată este cadoul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la fiecare dintre noi. Însă chiar dacă nu toţi reuşesc să o cultive, salvarea, mântuirea este a tuturor. Indiferent cât de mult se rătăceşte cineva, în cele din urmă el tot va trebui să revină în căminul său. Iar mântuirea nu înseamnă altceva decât dizolvarea vălului ignoranţei. Sufletul este asemeni unei pepite din aur: Când aceasta este acoperită de noroi, nu-i mai poţi vedea strălucirea. Similar, când sufletul este înăbuşit şi sufocat de noroiul ignoranţei, el nu-şi mai poate cunoaşte realitatea. Omul nu se poate vedea pe sine ca suflet pur deoarece se amăgeşte că realitatea sa este cea trupească. Corpul uman este noroiul care acoperă sufletul. Spală acest noroi cu apa cristalină a meditaţiei şi a atenţiei îndreptate către Dumnezeu, şi-ţi vei realiza realitatea. Cum ai putea fi altfel decât perfect, din moment ce eşti un copil al lui Dumnezeu? Dar pentru a cunoaşte acest adevăr - divinitatea inerentă fiinţei - este necesar să-l realizezi lăuntric.

De asemenea, ţine în taină iubirea pe care o ai pentru Dumnezeu. Nu trebuie să strigi în stânga şi-n dreapta că Fiinţa Supremă este în tine. Fii asemeni sufletelor măreţe; înăuntrul lor, ei sunt permanent încântaţi de Frumuseţea din spatele florilor, de Lumina din spatele tuturor aştrilor, de Viaţa Infinită care licăreşte în toţi ochii şi pulsează în fiecare inimă, de Mişcarea ce animă picioarele, de Mintea Supremă care pune în funcţiune toate creierele, de Iubirea din spatele tuturor iubirilor.

Dumnezeu este atât de minunat! Este atât de măreţ! A trăi în dimensiunea conştiinţei divine înseamnă a privi lumea materială ca pe un vis urât şi, totodată, a fi pentru eternitate liber de terorile acesteia. Însă realizarea despre care vorbesc nu poate fi cunoscută dacă nu-ţi petreci fiecare clipă căutându-L pe Dumnezeu şi înfăptuind totul pentru El. Dumnezeu înseamnă eliberare de suferinţă. Dumnezeu este bunăstarea şi sănătatea pe care le căutăm cu toţii. Dumnezeu este iubire. Dorinţa sufletului pentru Dumnezeu trebuie să primeze şi să dizolve toate celelalte dorinţe lumeşti, fiindcă acestea sunt obstacolele care blochează reunificarea întru Beatitudinea Divinului. Numai Dumnezeu ne poate îndeplini toate dorinţele, din viaţa prezentă şi din cele trecute.

Nimic nu se poate compara cu Dumnezeu

Aşadar, prieteni, să-L căutăm zi şi noapte, pentru că nimic nu se poate compara cu Dumnezeu. Tatăl Ceresc este ţelul spre care trebuie să aspire fiecare fiinţă umană, deoarece fără El nu putem exista. Deşi Lui îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi, după ce va vedea că dorinţa noastră pentru El este sinceră, îi va spune fiecăruia: "M-am ascuns de tine, dar nu pentru a te chinui, ci pentru ca în final reuniunea noastră să fie mai minunată, mai beatifică. După nenumărate reîntrupări, în sfârşit te-ai reîntors la Mine. Bine-ai venit! Te-am aşteptat de foarte multă vreme şi, să ştii, nu ai fost singurul aflat în căutare. De-a lungul multor vieţi prin care ai trecut, Eu am fost cel care te-a căutat necontenit, ascunzându-mă sub nenumărate chipuri: ca soţ, ca soţie, ca prieteni şi colegi. Deşi de foarte multe ori m-ai uitat, Eu nu te-am putut uita, copilul meu preaiubit. Însă acum, din proprie voinţă, ţi-ai întors privirea spre Mine şi ai revenit în căminul tău de drept. De azi înainte nu ne vom mai despărţi niciodată."

Fiecare fiinţă este iubită de Dumnezeu cu aceeaşi intensitate. Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat. Iată de ce nu lumii trebuie să-i acordăm atenţie, ci Lui, Stăpânului care a creat această lume. Fie ca în mintea tuturor să dăinuie doar numele Său şi fie ca toate îndatoririle zilnice să le înfăptuim păstrându-L pe El în inimă, cuget şi simţiri. Dorinţa mea supremă a fost să mă reîntorc la El, dar nu pentru binele meu, ci pentru a le arăta şi altora calea către Templul Eternităţii, pentru a-i ajuta pe fraţii şi surorile mele de pretutindeni să cunoască Fericirea Supremă, Beatitudinea şi Fiinţa veşnică. Să ne rugăm împreună:

"Glorie Ţie, Stăpân al universului, Spirit al sufletului meu! Tu ne iubeşti pe toţi şi îi doreşti alături chiar şi pe aceia care nu Te iubesc. O Doamne, Tu eşti Iubirea şi Eternitatea! Întronează-Te în templul vieţilor noastre. Tu eşti unica Fericire, singura Bucurie. Binecuvântează-ne şi ajută-ne să Te descoperim, zi de zi, în fiecare clipă a existenţei noastre, înlătură de pe chipul nostru vălul iluziei; însă dacă Tu consideri că trebuie să mai gustăm o vreme din licoarea amară a pocalului vieţii, binecuvântează-ne să o putem face cu bucurie şi promite-ne că vom sorbi apoi pentru veşnicie din Eternitatea Ta. Aum. Pace. Aum"...