Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri

 << 

 >> 

3. DUMNEZEU RĂSPUNDE LA RUGĂCIUNI

Acest capitol este o compilaţie a textelelor introductive scrise de Paramahamsa Yogananda pentru primele ediţii ale cărţii "Şoapte din Eternitate". Când Paramahamsaji a revizuit a opta ediţie a cărţii, el a scris o introducere complet diferită. Deşi instrucţiunile şi învăţăturile din articolul de faţă făceau în mod specific referire doar la invocaţiile expuse în "Şoapte din Eternitate", principiile exprimate aici evidenţiază o ştiinţă a rugăciunii care poate fi pusă în practică de toţi devoţii sinceri, care caută ajutorul Divinului şi urmăresc să-şi transforme şi eleveze viaţa prin puterea rugăciunii.

Foto: Yogananda alături de discipolii yoghini occidentali

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Toţi aceia care ştiu cum să-L primească în inimă pot realiza divinitatea latentă din fiinţa lor, prin extinderea, expansiunea puterilor inimaginabile ale minţii. Fiind copiii Divinului, la fel ca şi Creatorul nostru, cu toţii deţinem capacitatea potenţială de a stăpâni lucrurile şi creaturile acestui univers.

Aici însă apare întrebarea: atunci de ce există atât de multă suferinţă în rândurile copiilor lui Dumnezeu? De ce nu îşi îndeplinesc toţi dorinţele? Dumnezeu, în bunătatea şi mărinimia Sa imparţială, a creat toate suflete la fel şi le-a înzestrat cu magnificele Sale abilităţi: libertatea voinţei, capacitatea de a raţiona şi a acţiona în consecinţă. Dar, undeva în trecutul foarte îndepărtat, oamenii au încălcat legile lui Dumnezeu şi au fost nevoiţi să suporte consecinţele faptelor lor.

Fiecare om are libertatea să-şi folosească raţiunea în mod corect sau greşit. Folosirea greşită a raţiunii induce apariţia păcatelor, care reprezintă cauza principală a suferinţei; utilizarea corectă a raţiunii conduce la virtute, precursoarea fericirii. Dumnezeu, în nobleţea Sa infinită, nu doreşte să ne pedepsească; prin acţiunile întreprinse, noi suntem cei care ne pedepsim sau recompensăm singuri. Aceasta explică faptul de ce responsabilitatea lui Dumnezeu s-a încheiat în momentul în care El ne-a înzestrat cu raţiune şi voinţă liberă.

Omul a folosit în mod eronat independenţa dăruită de Divin şi a atras astfel asupra sa năpastele ignoranţei, bolilor, suferinţei şi morţii premature. Omul culege ceea ce singur a semănat. Legea universală a cauzei şi efectului se aplică în toate aspectele vieţii. Toate evenimentele pe care le trăim astăzi sunt determinate de acţiunile înfăptuite în trecut; şi tot ce vom trăi în ziua de mâine depinde în totalitate de modul în care gândim, acţionăm şi trăim astăzi.

Iată de ce omul, deşi este creat după chipul şi asemănarea Tatălui Ceresc şi este înzestrat potenţial cu toate puterile Sale, prin propriile sale acţiuni greşite şi limitări autoimpuse, îşi poate pierde foarte uşor poziţia de stăpân al universului. Identificarea sufletului cu trupul efemer, utilizarea eronată a raţiunii, precum şi valurile de influenţe venite din mediul înconjurător sau moştenite pe cale ereditară - toate acestea sunt responsabile pentru suferinţa şi disperarea fiinţei umane.

Trezirea întru Dumnezeu

Totuşi, oricât de mult ar greşi şi indiferent cât de departe s-ar rătăci, nu putem nega adevărul că omul este un copil al lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai mare păcătos din lume este odrasla lui Dumnezeu, un suflet care doarme şi care refuză să-i primească lumina pentru a-şi limpezi conştiinţa. În Ioan 1:12 scrie: "Tuturor celor care L-au primit în inimă, lor le-a dat puterea să devină fii şi fiice ale Domnului, şi chiar şi acelora care doar cred în numele Său."

Oceanul nu poate fi conţinut într-un pahar atâta timp cât paharul nu devine la fel de vast ca oceanul. Similar, cupa tuturor facultăţilor umane trebuie lărgită într-atât încât să-L poată primi în ea pe Dumnezeu. Capacitatea de recepţionare denotă acea abilitate căpătată ca urmare a autodezvoltării şi ea este complet diferită de crezul simplu.

Credinţa că suntem copiii lui Dumnezeu se poate transforma într-o realizare spirituală

Semnificaţia cuvintelor Sfântului Ioan este evidentă: acele suflete adormite care se trezesc, urmând legea sau disciplina spirituală, Îl primesc sau percep pe Dumnezeu prin dezvoltarea capacităţii intuitive şi îşi recâştigă astfel puterile latente de fii şi fiice ale Tatălui Ceresc. Ignoranţa este cea care-l amăgeşte pe om şi-l face să se viseze mărginit şi neputincios. Ignoranţa este păcatul tuturor păcatelor.

Este total greşit ca sufletul (aflat sub vraja hipnotică a egoului) să se considere limitat şi încătuşat în acest corp din carne şi oase, să viseze că trăieşte o viaţă plină de slăbiciuni şi suferinţe, ori să se considere o creatură pieritoare. El trebuie să se vadă ca parte integrantă din Spiritul Infinit şi să fie convins de faptul că este un copil al Divinului. Astfel, prin credinţă fermă îşi va putea dezvolta cunoaşterea intuitivă şi îşi va realiza natura sufletească adevărată. Calea credinţei este accesibilă pentru multe suflete. În plus, credinţa este condiţia iniţială de testare şi cunoaştere a unui adevăr.

În momentul în care un om are necazuri, el se roagă unei puteri necunoscute şi aşteaptă din partea acesteia ajutor. Dacă cerinţa îi este îndeplinită, el va căpăta încredere în rugăciunile sale şi va crede că Dumnezeu (sau orice nume doreşte să-i dea acelei forţe) i-a răspuns chemării sale. Însă când răspunsul la rugăciuni întârzie să apară, el începe să devină confuz şi îşi pierde încrederea în existenţa Divinului.

Cerere sau rugăciune?

Ţelul pe care-l urmăresc în prezentarea acestor instrucţiuni sacre, primite în decursul nenumăratelor mele comuniuni cu Tatăl Ceresc, este de a-mi ajuta semenii să intre în contact cu Dumnezeu. Eu prefer să folosesc termenul "cerere", deoarece acesta, spre deosebire de "rugăciune", este lipsit de conotaţiile primitive şi medievale prin care Dumnezeu era privit ca un tiran căruia noi, ca fiinţe muritoare, mărginite şi păcătoase, trebuia să i ne supunem fără crâcnire.

Majoritatea rugăciunilor sunt axate pe cerşetorie şi ignoranţă. Foarte puţine persoane ştiu cum să-L mişte, să-L înduioşeze pe Dumnezeu prin rugăciune. Cei mai mulţi habar nu au dacă au primit sau nu răspuns la rugăciuni, ori dacă lucrurile care li se întâmplă sunt efecte ale rugăciunilor lor. De asemenea, ei nu pot face o distincţie clară între ceea ce doresc şi ceea ce au cu adevărat nevoie. Adeseori este foarte bine că nu primim ceea ce credem că avem nevoie. Un copil îşi poate dori enorm de mult să atingă o flacără, dar, pentru a-l salva de suferinţă, părinţii nu îi permit copilului să-şi îndeplinească această cerinţă.

Dumnezeu, deşi atotputernic, nu este niciodată nedrept sau părtinitor, indiferent cât de înduioşătoare ar fi rugăminţile oamenilor. Dumnezeu ne-a dăruit independenţă şi fiecare este liber să acţioneze aşa cum doreşte. Dacă Dumnezeu ar închide ochii de fiecare dată când omul se comportă greşit, ar însemna ca El să-şi ignore sau să-şi modifice necontenit legile universale imuabile. Dacă aşa stau lucrurile, atunci suntem oare condamnaţi să ducem o viaţă în care graţia şi bunătatea Divinului nu ocupă nici un loc? O viaţă condusă numai de forţele nemiloase ale destinului şi de fructele inevitabile ale propriilor noastre fapte?

Nu! Dumnezeu este deopotrivă iubire, compasiune şi lege, dreptate. Devotul care caută cu sârguinţă iubirea necondiţionată a Divinului şi care, totodată, îşi pune acţiunile în armonie cu legile divine, va primi fără întârziere atingerea purificatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu. Orice păcat, indiferent cât de grave îi sunt consecinţele, îi este iertat devotului care se căieşte, care-L iubeşte pe Dumnezeu suficient de profund şi care-şi armonizează viaţa cu compasiunea infinită a Tatălui Ceresc.

Calea cea mai bună nu constă în rugăciuni insistente pentru primirea de favoruri, ori pentru iertarea păcatelor, nici în resemnarea în faţa sorţii şi aşteptarea cu indolenţă a îndeplinirii cursului implacabil al forţelor pe care singuri le-am pus în mişcare. Este necesar să adoptăm măsuri de contracarare a acţiunilor otrăvitoare. De exemplu, bolile pot fi foarte uşor evitate sau preîntâmpinate dacă respectăm legile universale ale sănătăţii. Însă în momentul în care bolile cronice şi suferinţele se abat năvalnic asupra noastră şi ne copleşesc cu puterea lor, atunci avem obligaţia să-i cerem ajutor Divinului - Aceluia a cărui Putere este Infinită şi Supremă. Dar trebuie să facem aceasta cu iubire, ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, nu ca cerşetori, pentru că o asemenea rugăciune, oricât de sinceră ar fi ea, ne limitează sufletul.

Ca fiice şi fii ai lui Dumnezeu trebuie să fim pe deplin convinşi de faptul că deţinem absolut totul, exact ca şi Tatăl nostru. Aceasta este moştenirea noastră supremă - adevăr pe care Isus l-a realizat şi ni l-a transmis: "Eu şi Tatăl suntem Unul." Dar, majoritatea oamenilor se roagă fără ca mai întâi să-şi stabilească ferm în minte dreptul lor divin; acesta fiind motivul pentru care se limitează la simple cerşetorii. Nu trebuie să cerşim nimic, ci să solicităm şi să revendicăm ceea ce este de drept al nostru, acele comori nebănuite pe care, datorită imaginaţiei egoului, am crezut că le-am pierdut definitiv.

Avem datoria să eliminăm o dată pentru totdeauna acel gând putred care a dominat umanitatea de mii de ani - şi anume, că suntem nişte creaturi fragile şi efemere. Este necesar să gândim, să medităm, să afirmăm cu fermitate, să credem şi să realizăm clipă de clipă adevărul că suntem copii ai Divinului - şi să ne comportăm ca atare! Decât să orbecăim pe cărările întunecate ale credinţei orbeşti şi să ne folosim de instrumentele total neştiinţifice ale rugăciunilor înjositoare, devenind astfel victime sigure ale îndoielilor şi superstiţiilor, mai bine să adoptăm imediat modalitatea corectă de stăruinţă. Atunci când egoul adormit, vrăjit de frumuseţile acestei creaţii se trezeşte şi se percepe nu ca trup, ci ca suflet liber al lui Dumnezeu, sălăşluind şi acţionând prin corp, el va fi îndreptăţit şi va fi capabil să-şi ceară cu autoritate drepturile divine.

Atenţia profundă şi devoţiunea sunt necesare

Aceste cerinţe sacre dezvăluie doar câteva din atitudinile pe care le are sufletul care comunică cu Dumnezeu. Însă această comunicare nu poate fi realizată doar prin limbaj uman, ci este absolut necesară şi iubirea inimii. Aşa cum un bărbat care îşi întâlneşte iubita nu se bazează pe cuvintele de dragoste citite în poezii, ci îi transmite acesteia iubirea sa izvorâtă din inimă, prin propriile sale cuvinte, în acelaşi mod trebuie să comunicăm cu Fiinţa care ne-a dat viaţă. Dacă dorim să intrăm în contact cu Dumnezeu este esenţial să ne folosim propriile cuvinte, înţelegându-le în totalitate semnificaţia, trăindu-le deplin în inimă şi transmiţându-le cu toată iubirea şi concentrarea noastră.

Repetarea orbească sau automată a rugăciunii, fără ca ea să fie susţinută de devoţiune şi iubire spontană, îl transformă pe căutător într-un robot care nu înţelege nimic din semnificaţia vorbelor sale. Dumnezeu nu răspunde niciodată rugăciunilor bolborosite şi turuite fără noimă, fără trăire interioară. Rugăciunile sunt spiritualizate atunci când sunt repetate, mental sau verbal, cu profundă atenţie şi devoţiune, când sunt trăite şi conştientizate atât de intens încât se transformă în experienţe supraconştiente.

Fiinţa Divină nu poate fi păcălită prin rugăciuni mimate, deoarece Ea este însăşi sursa tuturor gândurilor. Dumnezeu nu poate fi niciodată şantajat sau mituit, dar totuşi Se lasă foarte uşor mişcat de sinceritate, concentrare, determinare, devoţiune şi încredere sau convingere lăuntrică. În plus, un căutător care în timp ce se roagă se gândeşte la altceva devine un ipocrit; rugăciunile sau cerinţele spirituale realizate fără înţelegere se transformă în ignoranţă, fanatism şi superstiţii. Reiterarea unei cerinţe prin concentrare şi încredere nu este o repetare mecanică, ci o pregătire trupească, mentală şi sufletească a comuniunii cu Dumnezeu.

Aceste cerinţe sacre sunt logice, pline de devoţiune şi eliberatoare. Rezultatele nu se vor lăsa prea mult aşteptate în cazul aceluia care îşi pregăteşte mintea prin concentrare şi apoi, profund, cu din ce în ce mai multă încredere şi devoţiune, afirmă mental (sau cu voce tare, în congregaţii şi întruniri spirituale) aceste solicitări ştiinţifice divine. Restabilirea identităţii şi unităţii cu Tatăl Divin, ca fiu sau fiică a lui Dumnezeu, este datoria cea mai măreaţă şi cea mai importantă a fiecăruia dintre noi. Realizează acest adevăr şi vei avea totul.

Cererile necontenite dau rezultate

Odată ce ai sădit în solul credinţei sămânţa rugăciunii, nu o dezgropa ca să vezi dacă a încolţit sau nu, deoarece astfel nu va mai germina niciodată. Sămânţa-cerere se dezvoltă şi creşte numai în mediul prielnic al credinţei sincere, udată şi hrănită prin practicile zilnice de meditaţie şi concentrare. Iar dacă rezultatele se lasă totuşi aşteptate, nu-ţi pierde speranţa, ci continuă să mergi cu fermitate pe calea aleasă şi, în cele din urmă, vei ajunge să-ţi recuperezi comoara pierdută; atunci, şi numai atunci îţi va descinde în inimă Beatitudinea Supremă, Satisfacţia Infinită. Solicită neîncetat ceea ce-ţi aparţine de drept şi vei primi.

Nu trebuie uitat faptul că superstiţiile, îndoielile şi dezamăgirile nu au ce căuta într-o rugăciune adevărată. O dată ce ai învăţat cum să pui în mişcare acele cauze care-L mişcă pe Dumnezeu, vei înţelege că El nu S-a ascuns niciodată de tine, ci tu erai cel care se ascundea în spatele zidului de întuneric al egoului. Şi, imediat ce realizezi, prin cunoaştere intuitivă, că eşti cu adevărat un copil al Divinului, printr-un efort susţinut de disciplinare mentală şi meditaţie devoţională, vei vedea că deţii controlul asupra tuturor lucrurilor.

Dacă cerinţele îţi rămân totuşi fără răspuns, aceasta se datorează acţiunilor pe care singur le-ai înfăptuit în trecut. Însă nu trebuie să te simţi descurajat şi să te gândeşti că eşti o victimă a destinului ori a capriciilor unor forţe superioare nemiloase, ci continuă să depui eforturi devoţionale susţinute şi intense, astfel încât să poţi primi ceea ce îţi aparţine de drept în Spirit.

Câteva indicaţii practice

Numai o rugăciune-cerere realizată în mod ştiinţific poate produce rezultatele care sunt aşteptate de la ea. Astfel, nu trebuie pierdut din vedere faptul că ea nu va avea nici un efect atâta vreme cât trupul este ţinut în poziţii improprii. În timp ce mintea (pe deplin calmă şi senină) se concentrează în rugăciune, coloana vertebrală trebuie menţinută dreaptă, pentru că altminteri aceasta va produce agitaţie. Aşa cum un chibrit ud nu se poate aprinde, similar, o minte saturată de îndoieli şi nelinişti este incapabilă să dea naştere focului concentrării, nici chiar atunci când depunem eforturi intense pentru a aprinde scânteia cosmică.

Flacăra inspiraţiei este ascunsă printre rândurile acestor indicaţii sacre; însă deoarece ele sunt prezentate prin intermediul tăcut al cernelii tipografice, colilor de hârtie şi semnificaţiilor raţionale, căutătorul va fi nevoit să-şi utilizeze propria intuiţie şi devoţiune pentru a beneficia de pe urma strălucirii lor edificatoare. În acest sens, lăsându-se pe deplin călăuzit de percepţia intuitivă a conştiinţei cristice lăuntrice, el va fi capabil să diferenţieze între substanţa, esenţa cuvintelor şi învelişul lor intelectual.

Aceeaşi rugăciune este interpretată şi înţeleasă diferit de minţi diferite. Vastul ocean al adevărului poate fi măsurat şi perceput direct proporţional cu capacitatea intelectuală a fiecăruia. Similar, inspiraţia care stă la baza acestor cereri-rugăciuni este simţită şi experimentată potrivit gradului intuitiv al fiecăruia.

Pentru a beneficia în totalitate de pe urma iubirii şi căldurii din lăuntrul acestor rugăciuni-cereri, căutătorul trebuie să reflecteze pe rând asupra fiecărui paragraf în parte, să vizualizeze mental semnificaţia şi figura de stil folosită şi să mediteze profund asupra lui, până când realizează clar esenţa acestuia, substanţa sa, complet diferită de carcasa gramatico-literară în care este ascunsă.

Chiar şi în urma unei lecturări nu foarte profunde a paragrafelor, căutătorul îşi poate forma o imagine sumară a semnificaţiei acestora. Însă numai în momentul în care se opreşte asupra fiecărei cereri-rugăciuni în parte şi o va reciti cu atenţie de mai multe ori, încercând în acelaşi timp să simtă lăuntric inspiraţia acesteia, va putea spiritualiza respectiva rugăciune şi va trezi în sufletul său inspiraţia divină care se ascunde în spatele cuvintelor ce o compun.

Ţinând ochii închişi, relaxaţi şi îndreptaţi către punctul de concentrare aflat între sprâncene, devotul trebuie să mediteze cu devoţiune asupra semnificaţiei rugăciunii alese, până când aceasta devine parte integrantă din fiinţa sa. Astfel, pe măsură ce meditaţia îi devine din ce în ce mai profundă, el trebuie totodată să-şi amplifice devoţiunea şi să-şi transmită mental solicitarea, să o ofere Divinului din toată inima şi să fie pe deplin convins sufleteşte, mental şi trupeşte că Dumnezeu îi ascultă cerinţa. Apoi, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate activităţile zilnice, nu va încerca să vadă dacă Dumnezeu îi îndeplineşte sau nu cerinţa, ci va trăi cu convingerea absolută că deţine ceea ce deţine şi Dumnezeu. Iar în cele din urmă, după ce ajunge să-L simtă şi să-L cunoască, va căpăta şi dreptul definitiv asupra moştenirii, ca fiu divin cu drepturi depline.

Florile oferite de planta veşnică a rugăciunilor spirituale

Aceste rugăciuni-cereri mi-au fost transmise de Tatăl Universal; nu sunt ale mele. Eu doar le-am conştientizat şi, pentru a le împărtăşi tuturor, o dată cu binecuvântările mele, le-am dat expresie prin fluxul de cuvinte aşternut în paginile de faţă. Fie ca ele să atingă acea coardă sensibilă din inima căutătorilor şi să-i ajute să le simtă, să le trăiască la fel de intens cum le-am experimentat şi eu.

O solicitare spirituală este asemeni unei plante care înfloreşte tot timpul anului. Dacă este udată cu apa sfântă a meditaţiei, o plantă-rugăciune are ca frunze şi ramuri aceleaşi buchete de cuvinte, însă ea oferă zilnic noi trandafiri de inspiraţie şi dăruire divină. Însă trebuie totodată să fie protejată de ravagiile pe care le provoacă îndoiala, lenea mentală, delăsarea sau neglijenţa, distragerea atenţiei, imaginaţia greşită - paraziţi mentali care pot fi anihilaţi prin încredere, devoţiune faţă de Dumnezeu, autocontrol, determinare şi loialitate faţă de învăţătura spirituală. Trandafirii inspiraţiei nemuritoare pot fi atunci culeşi zi de zi din plantele veşnice ale acestor rugăciuni-cereri.

O devotule aflat în căutarea trezirii sufleteşti, rămâi tăcut, relaxează-ţi trupul şi permite-i Divinului să-ţi răspundă şi să-şi facă manifestată prezenţa în armonia şi bucuria sufletului tău. Învaţă să-L cunoşti prin cunoaşterea propriului tău Sine.