| Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri |
Foto: Anul 1924 - San Francisco
Drama vieţii se derulează necontenit pe ecranul timpului din cinematograful creaţiei. Regizorul Filmului Cosmic este cel care a proiectat pe ecran multitudinea variată de imagini ale perioadelor antice, medievale şi moderne. Pentru a-şi întreţine audienţa de-a lungul eternităţii, El a filmat imagini ale războaielor, foametei, sărăciei, luxului, comediei şi a tot ce este bine şi rău în această viaţă. Datorită apetitului enorm al minţilor din manifestare, Regizorul Cosmic filmează şi proiectează neîncetat o mulţime de imagini antologice.
Această planetă este un loc de încântare, un cămin temporar în care sufletele nemuritoare să poată experimenta toate plăcerile, însă omul, identificându-se cu corpul şi efemeritatea, uită acest adevăr şi suferă. El are datoria să-şi amintească faptul că templul său real este Nemurirea imuabilă, omniprezentă, veşnic nouă şi etern beatifică.
Sufletele care nu-şi ascultă vocea înţelepciunii lăuntrice se lasă amăgite de toate dorinţele şi iluziile vieţii şi caută să rămână cât mai mult timp în acest cinematograf al vieţii, experimentând neîncetat plăcerea şi suferinţa, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea.
Creaţia a apărut în existenţă printr-o dorinţă non-voită a Spiritului. Dumnezeu era unic şi, nemaiexistând nimeni care să-I împărtăşească bucuria, a dorit să-Şi exprime beatitudinea în multitudine. El a trimis pe pământ fiinţe nemuritoare, imagini individualizate ale Sale, care să observe scurtele şi variabilele drame ale vieţii şi morţii. Contrar oricăror aşteptări, imediat ce sufletele se bucurau de individualitatea lor, ele au căzut deîndată în capcana dualităţii şi, prin identificarea cu toate caracterele şi personajele din filmul cosmic, au sucombat bolii fatale a iluziei: conştiinţa muritoare a inconstanţei. [1]
[1] Referire la conceptul hindus "maya", iluzia cosmică, şi "avidya", ignoranţa. În Autobiografia unui Yoghin, Paramahamsaji scrie: "Aceia care se agaţă de iluzia cosmică trebuie să-i accepte acesteia legea esenţială a polarităţii: fluxul şi refluxul, înălţarea şi decăderea, ziua şi noaptea, plăcerea şi durerea, binele şi răul, naşterea şi moartea... Cuvântul iluzie, maya, se manifestă în oameni ca avidya, termen care, tradus literar, înseamnă non-cunoaştere, ignoranţă sau amăgire. Maya sau avidya nu pot fi niciodată distruse prin convingere intelectuală sau raţionament, ori analize filosofice, ci numai prin cunoaşterea şi trăirea stării lăuntrice de nirvikalpa samadhi".
"Sufletul a descins din universalitatea Spiritului" - a spus Paramahamsaji cu altă ocazie - "şi acesta se identifică cu limitările trupului şi cu conştiinţa senzorială... În mod esenţial, sufletul este imuabil şi nu este cu nimic influenţat de îngrădirea sa în trup. Dar, prin maya sau avidya, el începe să se considere o entitate limitată şi efemeră, până când conştiinţa evoluează şi, prin realizare spirituală, se retrezeşte la natura sa reală: nemurirea." (De asemenea, vezi maya, în Glosar.)
Aşa cum un prinţ, prins în mrejele visului sau ameţit de aburii alcoolului, se poate considera un biet cerşetor, la fel şi sufletele nemuritoare, intoxicate de spectacolul efemer al creaţiei, îşi imaginează că sunt bolnave sau sănătoase, vii sau moarte, fericite sau suferinde. Eu aş prefera mai degrabă să fac faţă plictiselii eternităţii mele, decât să trec prin coşmarul lumesc al bolilor şi suferinţelor.
Sufletele, amăgite de intensitatea şi rapiditatea cu care se desfăşoară filmul cosmic, încep să se identifice cu rolurile temporare care li se atribuie şi, luându-şi prea în serios partitura, cad pradă deznădejdii şi suferinţei atunci când sunt nevoite să joace rolul unui personaj care se zbate în sărăcie. Hipnotizate de diversitatea propriei lor creaţii, ele îşi impun atât de multe torturi mentale ridicole.
Mulţi oameni bogaţi, care mor în urma infarcturilor sau congestiilor cerebrale, se tânguiesc: "Sunt gata să renunţ la toţi banii din lume, numai să am un corp sănătos." Astfel, în viaţa următoare, renasc în trupuri vitale şi sănătoase, dar fără să aibă nici un ban. Evident, în această nouă viaţă ei încep din nou goana după bani şi, la capătul unei vieţi îndelungate, când ajung să moară tot săraci, spun: "Cât de fericit aş fi fost dacă aş fi avut şi bani, şi sănătate." Aşa că, deşi în întruparea viitoare nu vor duce lipsă nici de bani şi nici de sănătate, acestea tot nu-i vor mulţumi şi, aflaţi pe patul de moarte, vor gândi: "Fericirea este totul! Nu vrem nici bogăţii, nici sănătate, nici faimă, ci doar să ducem o viaţă plină de fericire." Apoi, vor renaşte şi vor avea o viaţă cu adevărat fericită, însă lipsa banilor şi a sănătăţii îi va face să-şi schimbe din nou părerea - şi aşa ciclul continuă la infinit.
Iată procesul prin care sufletul, deşi nemuritor şi imuabil, se pedepseşte singur de nenumărate ori, fiindcă nimic de pe acest pământ nu-i poate aduce satisfacţie şi împlinire totală. Iar a muri neîmpăcat şi cu inima plină de dorinţe nu înseamnă altceva decât continuarea ciclului vieţii şi morţii, a naşterii şi renaşterii.
Unii mor tânjind după iubirea umană perfectă; alţii mor visând la fericirea pe care le-ar fi oferit-o banii, ori visează la putere sau faimă - însă ei nu fac decât să se amăgească singuri, deoarece chiar dacă ajung să deţină bogăţiile întregii lumi şi să fie adoraţi de toţi oamenii, din toate timpurile, aceasta nu înseamnă absolut nimic comparativ cu ceea ce pierd prin faptul că se limitează la a fi biete fiinţe muritoare. A intra în contact cu Omniprezenţa înseamnă a deţine întregul cosmos, întreaga creaţie în toate manifestările ei etern înnoitoare.
Lucrurile materiale nu aparţin nimănui pe vecie, deoarece în clipa morţii intră în posesia altora. Fiecăruia dintre noi i se permite să le utilizeze o scurtă perioadă de timp. De aceea, este stupid să ne lăsăm posedaţi de obiectele din acest univers. Cel mai bine este să ne rugăm să ni se dăruiască ceea ce avem nevoie pentru un trai decent şi să deţinem puterea de a crea acele lucruri la voinţă.
Din moment ce moartea ne obligă să renunţăm la absolut tot, până şi milionarii ajung să moară complet săraci. Să urmăm exemplul dat de Isus: el a fost sărac din punct de vedere material, dar totodată a fost şi cel mai bogat om din univers, deoarece comoara sa a fost Dumnezeu, atât în viaţă cât şi după moartea trupului. Persoanele orbite de bogăţiile efemere ale acestei lumi deţin totul în această scurtă viaţă şi pierd totul în clipa în care ea a luat sfârşit.
În această viaţă nu este nici o diferenţă între un milionar şi un cerşetor, între o persoană renumită şi una necunoscută, între un om sănătos şi unul bolnav - toate sunt simple roluri care trebuie interpretate fără să ne identificăm cu ele. Înţelege clar acest adevăr şi nimic nu te va mai putea face să suferi. Dar în timp ce-ţi joci rolul, fie el plăcut sau dezagreabil, nu-ţi dori rolul altcuiva, ci caută să-ţi duci la bun sfârşit propria partitură - altminteri, vei fi nevoit să treci prin zeci, sute şi chiar mii de întrupări, în funcţie de dorinţele pe care le întreţii. Însă această capcană poate fi evitată foarte uşor dacă nu păstrezi în inimă nici un fel de resentiment atunci când nu primeşti ceea ce crezi că doreşti. Desigur, mulţi ar putea argumenta: "Dar dorinţele noastre sunt condiţionate de necesităţile pe care ni le impune viaţa. Cine ar mai dori să mănânce dacă nu i- ar fi foame?". Admit veridicitatea unei asemenea argumentaţii, însă eu vorbesc despre o libertate mult mai măreaţă, o libertate a minţii şi sufletului, o libertate care nu va produce în interior o iotă de nefericire, o libertate care nu poate fi afectată nici de sărăcie, nici de foamete, nici de chinuri şi nici chiar de moarte.
În conştiinţa atotpătrunzătoare şi atotputernică a lui Dumnezeu - chiar dacă nu deţii nimic în acest vis material - ai absolut totul. În momentul în care intri în contact cu Dumnezeu nu te vei simţi niciodată sărac sau părăsit; şi nici nu-i vei privi pe cei care sunt bogaţi ca fiind mai norocoşi decât tine. În schimb, un suflet îmbătat cu fericirea şi bucuria Divinului îi va compătimi pe toţi cei care nu cunosc această beatitudine.
Când Isus a spus "vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde-şi odihni capul"[2], el nu-şi deplângea sărăcia. Dimpotrivă, prin această afirmaţie a arătat că este stăpânul universului - unul cu Omniprezenţa Imuabilă - şi că nu poate fi constrâns sau mărginit, nu poate fi obligat să rămână într-un singur loc, aşa cum se întâmplă cu creaturile pământului.
[2] Luca 9:58.
Isus nu a deţinut conturi bancare şi nici nu i-a îndemnat pe oameni să urmărească mai întâi obţinerea prosperităţii, aşa cum fac unele organizaţii religioase moderne - care-şi învaţă membrii să se roage la Dumnezeu sau să mediteze având fixată atenţia asupra îndeplinirii dorinţelor materiale. Isus ne-a avertizat: "Oamenii (materialişti şi înguşti la minte) caută pâinea care să le întreţină trupul; dar celor care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, lor li se va dărui toate aceste lucruri (înţelepciune, prosperitate, fericire, bunăstare)" - şi fără să se roage pentru acestea.
Sufletul care îl cunoaşte pe Dumnezeu deţine întregul cosmos şi tot ce există în creaţie. Isus şi-a realizat unitatea cu Spiritul Suprem şi tocmai din acest motiv a fost capabil să înfăptuiască toate acele miracole pe care muritorii - suflete identificate cu efemeritatea corpului şi materiei - nu le pot face. El a readus la viaţă morţii; a redat vederea orbilor; şi-a reclădit trupul schingiuit şi mutilat de torţionarii săi. Cum l-am putea compara pe Isus - care a devenit stăpânul împărăţiei Omniprezenţei - cu persoanele care se lasă copleşite de tot felul de dorinţe materiale şi care, în momentul morţii, pierd tot ce au agonisit, mai puţin suferinţele şi chinurile în care se vor zbate în întrupările viitoare? Nici chiar cei mai mari regi şi împăraţi ai lumii nu se pot compara cu măreţia lui Isus. De aceea, în timpul acestui scurt sejur pe pământ, îndreaptă-ţi atenţia către meditaţie, pentru realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi, de asemenea, nu uita o clipă că ai datoria să-ţi îndeplineşti cât poţi de bine rolul atribuit în acest film al creaţiei, astfel încât să-I poţi spune Tatălui: "Doamne, mi-am dus la bun sfârşit partitura şi, chiar dacă în spectacolul Tău cosmic am cunoscut o mulţime de satisfacţii şi bucurii, acum nu am mai creat nici un fel de dorinţe pentru a începe o nouă serie de roluri." Atunci Dumnezeu îţi va putea răspunde: "Foarte bine, poţi părăsi oricând dimensiunea onirică a creaţiei. Revino în Templul Eternităţii Mele, în Căminul Veşnicei Mele Beatitudini."
De fapt, Dumnezeu îi vorbeşte fiecărui suflet rătăcit: "Fiul Meu, indiferent că eşti bun sau rău, virtuos sau păcătos, vei rămâne pentru eternitate copilul Meu - atât pe pământ, cât şi în ceruri. Dar atâta vreme cât uiţi care-ţi este adevăratul Cămin şi te identifici cu umbrele creaţiei Mele, singur te cufunzi în mizerie şi suferinţă. Realizează că eşti spirit nemuritor, creat după chipul şi asemănarea Mea şi vei vedea că eşti liber să faci absolut tot ce doreşti: poţi continua să fiinţezi pe pământ şi să te laşi desfătat de filmul vieţii, dar rămânând pe deplin conştient de esenţa ta nemuritoare; sau poţi reveni Acasă, unde vei exista pentru vecie în Natura Mea Beatifică veşnic înnoitoare."
Debarasează-te chiar în acest moment de toate dorinţele, dar continuă totodată să-ţi îndeplineşti îndatoririle conştiincios şi caută în permanenţă ca prin fiecare faptă să-i faci pe ceilalţi fericiţi şi să-L mulţumeşti pe Dumnezeu. Astfel încât, în momentul în care ţi se va deschide poarta morţii, sufletul să-ţi cânte, să râdă şi să strige: "Acum, prin această portiţă mă voi întoarce în Templul Beatitudinii Eterne." Dizolvă toate încătuşările şi ataşamentele pentru această lume, pentru că numai aşa vei putea reveni în Căminul lui Dumnezeu.
Oricine se plictiseşte foarte repede de toate lucrurile materiale o dată ce le-a obţinut, dar de un singur lucru nu se va plictisi nimeni, acum şi de-a lungul eternităţii, şi anume: Bucuria eternă a comuniunii cu Divinul. O bucurie care este neschimbătoare provoacă plictiseală şi chiar dezgust, însă Bucuria lui Dumnezeu, veşnic nouă şi continuă, te va încânta pentru eternitate. Iar această Bucurie Supremă poate fi găsită numai în meditaţie profundă.
Sufletele, nemuritoare în esenţă, amăgite de spectacolul cosmic rătăcesc pe coridoarele nenumăratelor întrupări - înălţându-se şi decăzând, bucurându-se şi suferind, râzând şi plângând. Natura menţine entităţile iubitoare de divertisment într-un joc în care durerea şi plăcerea, tristeţea şi bucuria se întrepătrund şi se amestecă neîncetat. Sufletele trezite în conştiinţa lor cristică sunt însă interesate numai de Beatitudinea permanentă şi imuabilă a Divinului.
Cristos, fiind unul cu Conştiinţa Omniprezentă a lui Dumnezeu, susură în pârâuri, adie în răcoarea brizei, străluceşte în stele, roşeşte în apusul soarelui şi zâmbeşte cu căldură în frumuseţea şi parfumul florilor. Cristos dansează în oceanul emoţiilor şi gândurilor umane. El este bucuria şi încântarea inimii. Aceia care-şi ţin închişi ochii înţelepciunii percep numai atributele negative din creaţie: suferinţa, moartea, boala, durerea şi plăcerile efemere. Cristos fiinţează în lumină, bucurie, frumuseţe şi încântare, precum şi în toate celelalte calităţi divine pe care le doreşte manifestate în sufletele şi inimile noastre, rugându-se necontenit ca fiecare suflet să-şi deschidă ochii înţelepciunii şi să se retrezească în nemurirea sa beatifică.