| Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri |
Foto: Anul 1950 - Mount Washington, Los Angeles
Prima convocare generală a Self Realization Fellowship (Asociaţia Realizării Sinelui)
Subiectul pe care-l vom aborda astăzi ne va ajuta să înţelegem de ce ne aflăm pe acest pământ şi ce trebuie să facem pentru a ne elibera din ciclul întrupărilor viitoare. Reincarnarea nu este coercitivă, atât timp cât noi nu o facem să devină obligatorie.
Viaţa este o şcoală în care fiecare dintre noi are de învăţat o lecţie. Dar aşa cum elevii neastâmpăraţi şi puşi pe rele ajung să repete clasa la sfârşitul anului şcolar, la fel există în şcoala vieţii "elevi răi" care nu doresc să acorde atenţie învăţătorului şi, în plus, caută să le distragă şi celorlalţi atenţia. Viaţa ne învaţă neîncetat exact ceea ce avem nevoie; însă dacă nu vrem să acordăm atenţie acestor lecţii, atunci vina nu este a nimănui altcuiva decât a noastră.
"Elevii răi", deoarece nu au fost atenţi la ore şi nu au reuşit să treacă examenele, spre ruşinea lor, sunt nevoiţi să repete mereu aceleaşi lecţii. Elevii buni, cum au fost Krishna, Cristos, Buddha, deoarece au fost silitori şi atenţi, îşi încheie cu bine educaţia, primesc laurii şi onorurile pe care le merită şi se reîntorc în Căminul lor Etern. Ei nu mai sunt nevoiţi să revină în această şcoală a vieţii - doar dacă nu aleg singuri să se reîntoarcă, să se reîntrupeze ca învăţători, ca "salvatori" ai umanităţii.
Dar care este motivul datorită căruia, pentru majoritatea oamenilor, reîncarnarea a devenit o condiţie obligatorie? În primul rând este necesar să înţelegem de ce ne aflăm aici. Cei mai mulţi cred că viaţa este o înşiruire de evenimente independente de voinţa lor, în timpul cărora nu urmăresc decât să-şi satisfacă plăcerile trupeşti şi necesităţile fiziologice. Fiecare fiinţă umană începe viaţa programată de un set de tendinţe şi dorinţe neîmplinite în trecut. Apoi, cu puţina libertate care le-a mai rămas, încep să imite acţiunile şi dorinţele celor în preajma cărora se află: dacă stau lângă artişti, vor dori să fie ca aceştia; dacă cercul în care se învârt este format din oameni de afaceri, evident, vor urma exemplul acestora. Dumnezeu doreşte să fim practici şi să ne bucurăm de tot ce ne poate oferi viaţa, dar a alerga numai după bani şi posesiuni, numai după hrană şi confort înseamnă a uita complet de Sursa Fericirii. Este imperativ ca, simultan cu satisfacerea nevoilor trupeşti şi îndeplinirea ţelurilor virtuoase, să-I acordăm în primul rând atenţie lui Dumnezeu, pentru că numai aşa vom putea intra sub tutela Sa iubitoare şi plină de înţelepciune.
Dorinţele neîmplinite reprezintă cauza principală a reîntrupării. Fericirea şi mulţumirea reală nu apar nici prin renunţare la lume şi nici prin acumulare de bogăţii. Fiecare om şi-a creat singur destinul, calea pe care să meargă şi lecţiile pe care să le înveţe. De aceea, toţi avem datoria să ne jucăm cât putem de bine rolurile pe care ni le-am asumat. Dacă toţi ar fi regi şi regine, filmul cosmic nu şi-ar mai avea rostul. Un singur actor, al cărui rol pare total lipsit de importanţă, dacă-şi interpretează defectuos partitura poate ruina întreaga producţie. Fiecare rol îşi are importanţa sa şi, pentru reuşita spectacolului, cu toţii trebuie să interacţionăm în deplină armonie şi înţelegere. Dumnezeu doreşte ca Filmul Său Cosmic să fie unul de succes, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre mulţi dintre actorii care-l pun în scenă.
Ideal este să acţionezi cât poţi de bine, dar să rămâi obiectiv şi neataşat, acordând mare atenţie lecţiilor pe care viaţa ţi le aşterne în faţă. Nu acţiona la întâmplare şi nu-i permite minţii să creeze dorinţe la întâmplare. În scripturile hinduse scrie că în decursul evoluţiei, sufletului îi sunt necesare opt milioane de întrupări până să ajungă manifestat în formă umană. Iar acum, după o existenţă materială atât de îndelungată, de ce să-ţi iroseşti această nepreţuită întrupare cu tot felul de lucruri inutile? Timpul este scurt. Forma umană este vehiculul prin care sufletul îşi poate exprima pe deplin esenţa divină, îşi poate manifesta "chipul Divinului" după care a fost creat.
Întreabă-te în fiecare dimineaţă: "Ce doresc cu adevărat? Ce mă face într-adevăr fericit şi împlinit?" "Nimic, absolut nimic în afară de Tine, Doamne. Dacă Tu doreşti să mă iei din această lume eu sunt pregătit." Iată atitudinea corectă pe care trebuie să o aibă fiecare fiinţă umană. Însă ştiu că este dificil să o menţii permanent în atenţie, deoarece o mie şi una de ispite te vor asalta şi-ţi vor bloca înaintarea, pentru a dovedi dacă mai ai sau nu dorinţe neîmplinite.
Mai demult, în timpul unei discuţii cu Amelita Galli-Curci, renumita primadonă a cărei voce angelică a încântat mii şi mii de oameni, am întrebat: "Stimată doamnă, aţi terminat definitiv cu dorinţele?"
"Bineînţeles" - mi-a răspuns ea.
Am continuat să discutăm despre alte lucruri şi, brusc, am întrebat-o ce simte faţă de muzică. Ea mi-a răspuns: "Muzica este iubirea mea. Aş vrea să pot cânta la fel şi în paradis!" Atunci i-am spus: "Înseamnă că veţi fi nevoită să reveniţi pe pământ, pentru că această dorinţă încă vă gravitează în inimă." Şi ea mi-a înţeles imediat mesajul.
Când am hotărât să pornesc pe calea spirituală, familia a încercat să-mi distragă atenţia către tot felul de lucruri; ei oferindu- mi chiar şi un post important într-o firmă. Eu însă I-am cerut sfatul lui Dumnezeu şi El mi-a răspuns: "Tu ce doreşti, plăcerile efemere sau fericirea supremă?" Astfel, vărul meu [Prabhas Chandra Ghosh] a obţinut atât slujba respectivă, cât şi soţia care-mi era menită. Prin graţia Domnului am rămas liber!
De fiecare dată când îţi apare în minte o dorinţă, lasă-te călăuzit de înţelepciune, nu de capricii sau încăpăţânare. Libertatea totală este obţinută prin disciplinarea simţurilor şi prin menţinerea atenţiei asupra Divinului. Dar dacă până în ultima zi vei întreţine în inimă dorinţe pentru lucrurile de care te-ai bucurat în viaţă, atunci când va fi sosit momentul să părăseşti această lume, îngerii îţi vor spune: "Nu poţi intra în templul Tatălui atâta timp cât dorinţele materiale nu-ţi dau pace."
Un om divin se bucură şi apreciază obiectele creaţiei, însă nu se lasă încătuşat şi nu se ataşează de nici unul dintre acestea. El trăieşte în lume complet detaşat şi nu urmăreşte decât să-I îndeplinească voinţa lui Dumnezeu, spunându-I: "Tată Ceresc, eu nu am cerut să am acest corp; dar dacă Tu mi l-ai dăruit, îl voi îngriji cât pot de bine şi-l voi folosi ca pe un instrument, ca pe un vehicul al vrerii Tale." Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin detaşarea totală faţă de corp şi prin cufundarea din ce în ce mai profundă în meditaţie. Noaptea trecută nu cred să fi dormit mai mult de câteva minute; imediat ce mi-am ridicat ochii în punctul Kutastha am pătruns deîndată în starea de samadhi şi am văzut cum lumea, asemeni unui ocean neţărmurit, se unduia în mine. Am simţit cum întregul univers vibra şi pulsa înăuntrul fiinţei mele.
Una din lecţiile importante pe care omul trebuie să o înveţe este aceea că nimeni nu este bărbat sau femeie, ci toţi suntem scântei divine, suflete create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Cei care continuă să se identifice cu învelişul material şi consideră că natura lor este masculină sau feminină, vor fi trimişi de Dumnezeu în această lume până când îşi vor dizolva ignoranţa şi-şi vor realiza adevăratul lor Sine. Dumnezeu este Unica Realitate. Însă la această realizare nu se poate ajunge decât prin meditaţie susţinută.
Când am pornit în căutarea lui Dumnezeu mi-am îndepărtat din minte orice gând care mi-ar fi putut distrage atenţia de la El şi, o bună bucată de timp, am evitat orice contact cu persoanele care nu-mi împărtăşeau ţelul, deoarece nu am vrut ca ele să mă influenţeze în vreun fel. Laptele nu pluteşte deasupra apei, ci este diluat de aceasta; dar când laptele este transformat în unt, atunci nu va mai putea fi subţiat de apă. Similar, un căutător sincer şi serios îşi îndreaptă atenţia numai către Dumnezeu şi, în funcţie de eforturile depuse, mai devreme sau mai târziu, obţine eliberarea. Atunci, nimeni şi nimic nu va mai putea exercita influenţe negative asupra sa; dimpotrivă, el îi va influenţa şi transforma pe ceilalţi în bine şi îi va îndemna, urmând propriul său exemplu, să pornească pe calea spirituală şi să cunoască beatitudinea comuniunii cu Dumnezeu.
Dumnezeu este accesibil tuturor, dar El Se revelează numai acelora care-L caută cu sinceritate şi dăruire totală. În acest sens, este necesar să nu omiţi nici o noapte în care să nu meditezi şi să nu comunici cu Dumnezeu. De asemenea, în timpul activităţilor zilnice, aminteşte-ţi necontenit de El şi dăruieşte-I toate faptele şi gândurile tale. Un om cu adevărat divin trăieşte clipă de clipă în extazul divin. Şi eu cunosc aceasta din proprie experienţă. Indiferent de solicitările din starea de veghe, conştiinţa îmi stă în permanenţă în comuniune totală cu Dumnezeu - ce bucurie! În ultimele zile nu am dormit aproape deloc, pentru că încântarea şi binecuvântarea trăite în compania Lui sunt atât de minunate, atât de beatifice, încât pur şi simplu trupu-mi nu mai are nevoie de somn. A trăi întru Dumnezeu şi a-I urma voinţa este tot ceea ce-mi doresc.
Chiar şi o persoană materialistă, dacă este preocupată de activităţi creative şi constructive, se află într-o poziţie mai bună decât un om leneş "spiritual". Indolenţa, lenea şi dezinteresul sunt boli care ne fac să fim uitaţi atât de Dumnezeu, cât şi de oameni. Aceia care-şi îndeplinesc doar obligaţiile pe care le au faţă de societate sunt asemeni catârilor care, deşi poartă în spinare desagi plini cu aur, nu cunosc decât povara acestora, nu şi valoarea lor. Activităţile împovărătoare şi încătuşante sunt acelea în care Dumnezeu lipseşte cu desăvârşire; faptele întreprinse în lumina Divinului sunt eliberatoare. Nici renunţarea la îndatoririle lumeşti pentru slujirea lui Dumnezeu nu este împovărătoare, deoarece Lui trebuie să-l arătăm în primul rând credinţă şi loialitate; fără Puterea împrumutată de la Stăpânul Suprem nimic nu poate fi înfăptuit. Acelora care renunţă la totul pentru El, li se iartă orice păcat acumulat în urma neînfăptuirii îndatoririlor lumeşti.[1] A renunţa cu adevărat - indiferent că mergi pe calea monahală sau pe cea lumească - înseamnă a-L pune întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc.
[1] "Lepădând orice îndatorire (dharma), menţine-ţi atenţia doar asupra Mea şi" Eu te voi elibera de toate păcatele (rezultate în urma neînfăptuirii micilor îndatoriri)"-Bhagavad Gita XVIII:66.
Fratele meu mi-a spus: "Mai întâi banii şi apoi Dumnezeu". El a murit înainte să apuce să-L cunoască pe Dumnezeu sau să-şi folosească banii strânşi cu atât de multe sacrificii. Să nu uităm vorbele lui Isus: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra."[2] Într-adevăr, imediat ce-L vei descoperi pe Dumnezeu, vei vedea că deţii totul. Ce ai putea dori mai mult? Atunci păcatele îţi vor fi îndreptate şi greşelile îţi vor fi transformate în înţelepciune. Aceasta este realizarea pe care Dumnezeu o doreşte pentru noi.
[2] Matei 6:33
Există două tipuri de căutători: unii sunt asemenea unor pui de maimuţă; alţii sunt la fel ca nişte pisoiaşi. Puiul de maimuţă stă în permanenţă agăţat de mamă şi, din acest motiv, exista posibilitatea ca el să cadă, atunci când mama sare dintr-un copac într-altul. Pisoii, pe de altă parte, au încredere deplină în mama lor şi sunt mulţumiţi oriunde i-ar pune aceasta. La fel sunt şi eu: acord responsabilitate totală Mamei Divine. Însă pentru o asemenea atitudine este necesară o voinţă foarte puternică. Indiferent de circumstanţe - în boală sau sănătate, sărăcie sau bogăţie, bucurie sau tristeţe - sentimentele trebuie să-ţi rămână netulburate. Chiar şi în toiul celor mai aprige dureri, încrederea în Mama Divină nu-ţi va fi deloc zdruncinată, deoarece ştii că Ea îţi doreşte numai binele. Şi, adeseori, dezastrele se dovedesc în cele din urmă adevărate binecuvântări.
Când s-a prăbuşit Templul Lotusului de Aur [3] am crezut că aceea este o catastrofă groaznică, dar în cele din urmă tot răul a fost spre bine, pentru că aşa am ajuns să ridic alte temple şi ashram-uri.
[3] Primul Templu al Asociaţiei Realizării Sinelui, ridicat în 1938 în Encinitas, pe ţărmul înalt şi abrupt al Oceanului Pacific. Acest templu a fost pierdut ca urmare a eroziunii solului, fiind înlocuit ulterior cu alt templu în Encinitas.
Perioadele de crepuscul, posomorârea, tristeţea sunt umbre ale Mamei Divine, umbre ale mâinii care se întinde către noi cu iubire. Nu uita aceasta şi nu te gândi că atunci când te asaltează necazurile eşti pedepsit de Mama Divină. În spatele umbrelor provocate de mâna Ei se ascund nenumărate binecuvântări, care ţi se vor dezvălui în toată splendoarea lor imediat ce te vei lăsa atras către Ea.
Suferinţa este un bun profesor pentru aceia care sunt receptivi şi pregătiţi să înveţe din ea. Însă aceasta se transformă într-un adevărat tiran pentru aceia care-i rezistă şi care se simt răniţi de ea. Suferinţa ne poate învăţa aproape totul. Lecţii oferite de aceasta ne învaţă să ne dezvoltăm discernământul, autocontrolul, nonataşamentul, dăruirea, astfel încât să ajungem să cunoaştem conştiinţa spirituală transcendentă. De exemplu, o durere de stomac ne arată că trebuie să fim mai atenţi la ceea ce mâncăm şi cât mâncăm. Tristeţea şi tulburarea pricinuite de pierderea cuiva drag sau a bunurilor ne reaminteşte de natura efemeră a tuturor lucrurilor din această lume iluzorie. Consecinţele acţiunilor greşite ne impulsionează să folosim discernământul. De ce să nu învăţăm prin înţelepciune? Astfel, nu vom mai fi obligaţi să repetăm cursurile severe ţinute de despotul numit "suferinţă".
Suferinţa este inerentă chiar şi în satisfacţia care derivă din iubirea umană. Lipsită de calitatea iubirii divine, afecţiunea sau dragostea umană este asemeni unui labirint în care rătăcim orbeşte şi din care nu mai putem ieşi. Eu am realizat acest adevăr la moartea preaiubitei mele mame. Milioane de oameni se amăgesc cu ideea că iubirea umană este singurul lucru care le oferă fericire şi pentru care merită să trăiască. Ei îşi fac singuri o mare nedreptate. Unde sunt toţi cei care şi-au jurat iubire veşnică şi şi-au promis că nu se vor despărţi vreodată? Dragostea, afecţiunea este o lecţie din care trebuie să învăţăm să iubim Iubirea din spatele iubirii umane.
Părintele Divin este Acela care îşi asumă formă umană şi ne transmite iubirea Sa prin intermediul părinţilor noştri fizici. Deşi Divinul se manifestă prin dragostea necondiţionată a mamei, totuşi, iubirea acesteia este oarbă, câtă vreme nu e impregnată de conştiinţa divină. Iubirea tatălui este temperată de raţiune şi judecată.
Biblia ne învaţă să ne cinstim părinţii [4], dar în continuare ne spune: "Şi iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima, din tot sufletul şi cu toată puterea ta."[5] Astăzi, când spun "mamă" sau "tată", aceste cuvinte au pentru mine o semnificaţie complet diferită, deoarece am realizat că în spatele afecţiunii şi dragostei părinteşti se află Iubirea Eternă a Părintelui Divin.
[4] Exodul 20:12.
[5] Deuteronomul 6:5.
Dacă am putea să ne amintim toţi părinţii pe care i-am avut în decursul nenumăratelor întrupări anterioare, nu am şti pe care dintre aceştia să-i iubim ca pe proprii noştri părinţi. Fiecare om crede că familia pe care o cunoaşte în prezent este cea careia îi aparţine şi care-l iubeşte. Însă gândeşte-te că eşti copilul familiei vecinilor - crezi că familia din care acum faci parte ar mai avea pentru tine aceeaşi dragoste? Cu toţii ne iubim copiii şi părinţii, dar nimeni nu poate iubi mai mult ca Dumnezeu. De aceea, pe El trebuie să-L căutăm mai întâi - Părintele Suprem, Creatorul tuturor părinţilor, Prietenul din spatele tuturor prietenilor.
Prietenia este cea mai pură formă a iubirii Divinului, deoarece aceasta ia naştere prin libera noastră alegere, nu este impusă de instinctele familiale. Prietenii adevăraţi nu se despart niciodată; nimic nu le poate fisura sau zdruncina comuniunea lor frăţească. Eu nu am pierdut niciodată un prieten adevărat. Chiar şi acelor două persoane cărora le-am dăruit iubirea mea sinceră şi care acum mă privesc cu ostilitate, eu continui să le fiu prieten. Pentru a fi prieten în adevăratul sens al cuvântului este necesar ca iubirea să-ţi fie ferm înrădăcinată în iubirea Divinului. Printr-o viaţă trăită permanent în spiritul şi lumina lui Dumnezeu ia naştere inspiraţia care se află la baza prieteniei divine. Prietenii adevăraţi se ajută reciproc să progreseze.
Relaţia guru-discipol este expresia supremă a prieteniei, deoarece ea este fundamentată în iubire divină necondiţionată şi înţelepciune. Este cea mai elevată şi sacră relaţie. Cristos şi discipolii săi au fiinţat ca unul în spirit, aşa cum Maestrul meu, Swami Sri Yukteswar, şi cu mine, precum şi cu toţi aceia care urmează această cale spirituală, suntem veşnic uniţi în iubirea divină a lui Dumnezeu. Continuitatea şi unitatea sacră a prieteniei este asigurată prin sorbirea necontenită a iubirii Sale din pocalul sincerităţii inimilor.
În prietenia umană familiaritatea trebuie evitată, pentru că altfel, mai devreme sau mai târziu, există pericolul ca prietenii să încerce să profite unii de ceilalţi. Însă în prietenia divină respectul, consideraţia creşte neîncetat; fiecare gândindu-se numai la binele celuilalt. Aceasta este natura prieteniei divine dintre guru şi discipol. Toţi cei care se bucură de o asemenea relaţie au pornit deja pe calea înţelepciunii şi eliberării.
De fiecare dată când vorbesc cuiva, în faţa ochilor îmi apare o singură formă: aceea a Gurului meu. El exercită o influenţă extraordinară asupra vieţii mele. Chiar şi acum, când nu se mai află în această dimensiune materială, el este întotdeauna cu mine.
Cei aflaţi în căutarea Prietenului Etern îi permit prieteniei adevărate să le impregneze toate relaţiile - familiale, frăţeşti, maritale şi spirituale.
Prietenia este vitală în viaţa conjugală. Sexualitatea singură nu-i va conduce niciodată pe iubiţi la intimitate şi comuniune sufletească; dimpotrivă, când iubirea adevărată şi prietenia nu sunt predominante, iar sexul este considerat cel mai important lucru în căsnicie, imediat ce satisfacţia senzuală slăbeşte în intensitate, soţii îşi vor pierde repede interesul unul faţă de celălalt. Lipsa discernământului, incapacitatea de a distinge între iubirea reală şi atracţia fizică, îi fac pe oameni să trăiască dezamăgiri după dezamăgiri în viaţa maritală.
Toţi cei care doresc să se căsătorească au mai întâi datoria să înveţe să-şi controleze emoţiile. Două persoane care intră în arena vieţii conjugale, fără să fi învăţat iniţial cum să se autocontroleze, vor sfârşi în a se înfrunta mai aprig decât oponenţii dintr-un război! Războaiele, cel puţin, sfârşesc relativ repede; în schimb, în relaţiile conjugale, mulţi soţi întreţin conflictul o viaţă întreagă. Deşi societatea în care trăim este una civilizată, totuşi, foarte puţini cunosc arta de a trăi în armonie şi înţelegere unii cu ceilalţi. Mariajele nu se pot transforma în uniuni în care să predomine fericirea şi respectul, progresul şi înţelegerea, atâta vreme cât nu sunt hrănite, alimentate cu idealuri spirituale şi cu inspiraţie divină.
Mai demult, în Boston, am fost invitat să vorbesc la nunta de argint a unui cuplu privit de toţi cu admiraţie şi considerat un model, un exemplu de căsnicie fericită. Imediat ce am intrat în casă am simţit că ceva este în neregulă. Fiind însoţit de doi studenţi de încredere, i-am rugat pe aceştia să le observe cu atenţie pe gazde. Mai târziu, ei mi-au spus că soţii, deşi în faţa oaspeţilor îşi adresau numai vorbe mieroase, "Da, iubitule", "Bineînţeles, iubito", când se aflau singuri în bucătărie se certau ca doi duşmani care se urau de moarte.
I-am tras deoparte şi i-am întrebat direct: "De ce vă comportaţi atât de urât unul cu celălalt? Simt multă dizarmonie în căminul vostru, iar această aniversare este doar poleită cu argint - o faţadă în spatele căreia este numai fier ruginit." Desigur, la început s-au simţit puţin jigniţi, însă au fost totuşi receptivi la mustrările mele, pentru că mai târziu au venit la mine şi mi-au cerut să-i iert. Le-am spus: "Nu eu trebuie să vă iert, ci voi aveţi datoria să vă iertaţi reciproc şi să trăiţi ca un cuplu cu adevărat ideal. Până acum aţi stat împreună numai pentru a vă păstra reputaţia câştigată în ochii celorlalţi. Eu însă doresc să vă deschideţi ochii şi să fiţi într-adevăr fericiţi."
Idealurile spirituale trebuie puse în practică şi trăite în gând, fapte şi sentimente. Dacă două persoane hotărăsc să trăiască împreună şi stările lor interioare le transmit cu totul altceva, atunci ele vor deveni nesincere una faţă de cealaltă. Iar în clipa în care în căsnicie se instalează minciuna, mariajul începe să se clatine. De ce această ipocrizie? Asemenea greşeli trebuie evitate încă de la început.
Se pare că între bărbaţi şi femei a existat dintotdeauna o rivalitate. Dar în realitate ei sunt egali; nici unul nu este superior. Fiecare om este un suflet care a trăit în întrupările anterioare atât în corp de femeie, cât şi în trup de bărbat. O femeie care acum îi invidiază pe bărbaţi sau care se simte inferioară acestora, în incarnarea următoare se va naşte într-un corp masculin. Similar, bărbaţii care se cred superiori femeilor vor fi nevoiţi să renască în trupuri feminine. Bărbaţii argumentează că femeile sunt prea emotive şi nu pot raţiona; femeile se plâng mereu că bărbaţii sunt insensibili. Nici una dintre aceste idei nu este corectă. Femeia poate raţiona, dar în natura ei predomină sentimentul; bărbatul cunoaşte şi el stările emotive, însă acestea sunt controlate de raţiune şi logică. Idealul este ca fiecare om să-şi menţină un echilibru între acestea, astfel încât emotivitatea să fie temperată de raţiune şi raţionamentul să devină mai puţin rigid prin sentimente.
Libertatea sufletului este cunoscută numai în momentul în care ambele calităţi sunt dezvoltate armonios şi când învăţăm unii de la ceilalţi prin prietenie şi înţelegere, în aşa fel încât să ducem la bun sfârşit examenele principale pentru care am fost trimişi aici. În marii sfinţi şi înţelepţi, aşa cum a fost Isus şi mulţi alţi profeţi, putem vedea cât de armonios sunt combinate calităţile feminine şi masculine ale fiinţei.
Menirea vieţii este una singură: Realizarea Sinelui. Iar pentru aceasta tot ce trebuie să facem este să trăim cât mai conştient, să ne autocontrolăm şi autocorectăm în permanenţă, să ne stăpânim simţurile şi să acţionăm cu înţelepciune. Durata medie de viaţă este de şaptezeci de ani. În toată această perioadă de educare avem datoria să ne învăţăm cât mai bine lecţiile, pentru că altfel vom fi obligaţi să revenim mereu pe băncile şcolii vieţii, până când îl vom cunoaşte pe Dumnezeu, vom căpăta toată înţelepciunea Lui şi vom manifesta în propria viaţă binecuvântările Sale.
Sinceritatea este absolut necesară pe calea spirituală, dar la fel de important este să ne îmbibăm mintea şi inima cu Dumnezeu şi să-L iubim mai mult decât îi iubim darurile. El ne-a creat şi, deşi deţine întreaga creaţie, nu doreşte nimic altceva decât iubirea noastră. Unicul motiv pentru care suntem aici este să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne reîntoarcem la El. Iubeşte-L în primul rând pe Dumnezeu şi transformă-ţi corpul într-un templu al Divinului. În tot ce faci acţionează numai cu gândul la El şi caută Fericirea Supremă, acea Beatitudine pe care să o poţi împărtăşi tuturor fiinţelor. A-i ajuta pe ceilalţi să-L cunoască pe Dumnezeu este cel mai preţios cadou pe care-l poţi face.
Perfecţionează-ţi iubirea în Iubirea Divinului şi nu uita o clipă că datoria principală o ai faţă de Dumnezeu. Începe chiar în această clipă; nu amâna. "Iar dacă mâna ta te-a făcut să cazi în păcat, taie-o..."[6] Este nevoie de o voinţă puternică şi de o îndrumare corectă, pentru că numai aşa poţi reuşi. Întăreşte-ţi voinţa prin înţelepciunea primită de la învăţătorul spiritual şi astfel vei depăşi cu bine orice obstacol pe cale.
[6] Marcu 9:43.
Dar nu te aştepta să cunoşti perfecţiunea sau fericirea permanentă aici, pentru că această lume va fi întotdeauna plină de suferinţe. De aceea, învaţă-ţi bine lecţiile, astfel încât să nu mai fii mereu trimis aici împotriva voinţa tale. Trăieşte pentru Dumnezeu, munceşte, gândeşte şi acţionează pentru Dumnezeu. Corpul, mintea, sufletul, voinţa, simţurile - toate trebuie să fie focalizate numai asupra Divinului şi vei fi liber să-ţi continui drumul către Căminul tău Etern, fără să mai fii obligat să retrăieşti durerile, problemele şi războaiele acestui vis, astfel încât, atunci când perioada de şcolarizare va lua sfârşit şi ceilalţi vor plânge şi suspina la dispariţia ta, să te poţi bucura şi să poţi spune: "Preaiubitul meu, Stăpânul Morţii a deschis pentru mine porţile libertăţii. Acum am învăţat tot ce ai dorit să învăţ şi sunt capabil să devin un pilastru al templului Tău [7] din care nu voi mai pleca vreodată, câtă vreme Tu nu doreşti aceasta. Dacă vrerea îţi este să vin din nou aici, aşa voi face."
[7] Revelaţii 3:12
Întruparea mea este una voluntară. Eu mi-am învăţat lecţiile, mi-am terminat "şcolarizarea"; însă nu pot să mă întorc definitiv la Dumnezeu atâta timp cât ceilalţi nu sunt liberi. Câtă vreme va exista o soră sau un frate care plânge şi suspină pe marginea drumului, eu îi voi sta alături, îi voi şterge lacrimile şi îl voi lua cu mine la Tatăl nostru.
Prin ignoranţă şi dorinţe greşite foarte mulţi oameni se distrug şi îşi fac singuri rău. Menirea mea este să-i ajut şi să-i călăuzesc către Tărâmul Suprem şi Infinit, acolo de unde nimeni nu-i mai poate izgoni. Este minunat să ne învăţăm lecţiile şi apoi să-i ajutăm şi pe ceilalţi să le termine cu bine, astfel încât, atunci când va sosi clipa finală, să nu le mai existe în inimă nici teamă şi nici regrete. După cum a spus şi tânărul sfânt muribund: "Nu plângeţi pentru mine, voi care rămâneţi pe acest ţărm al dezolării; eu sunt cel care vă compătimesc. Preaiubitul meu Tată mă conduce cu strălucitorul car al morţii în împărăţia Nemuririi, în Palatul Beatitudinii. O, dragii mei, bucuraţi-vă pentru mine; fiţi fericiţi de fericirea mea!"[8]
[8] Din "Răspunsul tânărului sfânt muribund" în Cântece ale sufletului, de Paramahamsa Yogananda