| Sumar - PARAMAHANSA YOGANANDA - Conferinţe, discursuri |
Foto: Yogananda, citindu-le discipolilor
Succesul, reuşita în viaţă este proporţională cu satisfacţia sufletească, cu mulţumirea manifestată de suflet în contextul mediului în care trăieşte; este rezultatul acţiunilor fundamentate în idealurile nobile ale adevărului şi include fericirea şi bunăstarea tuturor fiinţelor ca părţi integrante aie propriei noastre realizări. Toţi cei care aplică această lege vieţii lor materiale, morale, mentale şi spirituale vor descoperi în ea definiţia completă şi comprehensivă a succesului real.
Oamenii, în funcţie de ţelurile pe care le au, privesc în moduri diferite succesul. Uneori, chiar şi profesiile mai puţin cinstite sunt considerate onorabile: "Chiar dacă a mai şi furat, totuşi a ştiut s-o facă în aşa fel încât să nu fie prins!". Prosperitatea şi bunăstarea nu trebuie niciodată să fie create prin rănirea sau vătămarea celorlalţi. O altă cerinţă care să ne asigure succesul o reprezintă împărtăşirea rezultatelor benefice şi armonioase la care ajungem. Să presupunem că o soţie face legământul spiritual de a trăi perioade îndelungate în tăcere şi, pentru a nu-şi încălca promisiunea, refuză să le vorbească soţului şi copiilor. Chiar dacă reuşeşte să-şi respecte jurământul şi obţine calmul şi pacea lăuntrică mult visate, comportamentul ei rămâne unul egoist şi total în detrimentul fericirii familiei sale. Astfel, ea nu va cunoaşte un progres real şi stabil atâta timp cât de rezultatele la care a ajuns nu beneficiază şi aceia faţă de care şi-a asumat o responsabilitate.
Similar, reuşita sau succesul în dimensiunea materială a vieţii înseamnă mult mai mult decât bunăstarea şi prosperitatea individuală. O prosperitate reală atrage după sine obligaţia morală de a-i ajuta şi pe ceilalţi şi de a crea o lume mai bună. Oricine este cât de cât isteţ poate câştiga foarte uşor bani. Însă dacă inima îi pulsează de iubire, el nu va fi niciodată capabil să-şi folosească banii în mod egoist, ci îi va împărtăşi semenilor săi. Banii sunt un adevărat blestem pentru cei avari; dar se transformă într-o adevărată binecuvântare pentru cei altruişti şi inimoşi.
Henry Ford, de exemplu, deşi a câştigat o mulţime de bani, nu crede în acele acte de caritate care încurajează şi promovează lenea şi cerşetoria. Dimpotrivă, el urmăreşte să le asigure slujbe decente semenilor săi şi salarii din care aceştia să poată duce un trai mai mult decât decent. Dacă Henry Ford îşi foloseşte banii şi pentru a ajuta la promovarea prosperităţii oamenilor, atunci putem afirma că este într-adevăr un om care a reuşit în viaţă. El i-a ajutat enorm pe americani şi civilizaţia americană îi datorează foarte mult.
Nici chiar cel mai măreţ sfânt nu este pe deplin eliberat, atâta timp cât nu-şi împărtăşeşte cunoaşterea, experienţa divină şi nu-i ajută şi pe ceilalţi să o atingă. Acesta este motivul pentru care mulţi înţelepţi şi oameni realizaţi îşi dedică viaţa împărtăşirii, dăruirii cunoaşterii şi înţelegerii celor care trăiesc în întuneric, pentru că adevărata fericire şi împlinire nu constă doar în propria dezvoltare şi cultivare a minţii.
Deşi Orientul şi Occidentul au standarde diferite de succes, în ultima vreme, Orientul a început să imite stilul de viaţă prezentat în filmele occidentale. Idealul de fericire prezentat atât de frumos în filme aduce linişte în inimile oamenilor, dar când ei privesc şi se confruntă cu probleme reale, văd că viaţa nu este atât de simplă. Adeseori, viaţa este chiar crudă. Fiecare om trebuie să lupte pentru a supravieţui. Gândeşte-te cât de multe trebuie să faci pentru a-ţi hrăni corpul şi pentru a-l menţine sănătos şi puternic. Şi chiar dacă reuşeşti, reuşita este una temporară, deoarece în cele din urmă el va sfârşi tot în pământ. Pentru o existenţă cu adevărat prosperă suntem nevoiţi să luptăm cu o mulţime de forţe, lăuntrice şi exterioare, care încearcă neîncetat să ne priveze de realizările la care dorim să ajungem.
Occidentul se concentrează mai mult pe succesul în dimensiunea materială a vieţii. Orientul este interesat de reuşita totală în dimensiunea eternităţii. Aceia care au cunoscut această realizare sunt numiţi siddha [1] într-o traducere literară însemnând "cel care a trecut cu bine prin judecata făcută de Stăpânul Universului". O asemenea fiinţă este completă şi desăvârşită, trupeşte, mental şi spiritual. El poate să nu deţină absolut nimic în această lume şi, totuşi, posedă cea mai mare comoară - satisfacţia mentală şi înţelegerea spirituală a legăturii infailibile şi perene dintre suflet şi Spirit precum şi dintre trup şi Viaţa Cosmică. Acesta este succesul real. În Orient, noi suntem învăţaţi încă din copilărie să tindem mereu spre acest ţel. În Occident, copiilor li se dau câte un cont bancar şi apoi sunt învăţaţi cum să-şi multiplice banii pentru a-şi asigura fericirea. Îmbunătăţirea permanentă a traiului material este necesară, însă, pe lângă acest ţel, copiilor trebuie să li se insufle şi dorinţa pentru desăvârşirea sufletească, pentru împlinirea spirituală - comori care dăinuiesc în banca eternităţii şi care le vor oferi permanent numai fericire şi bucurie divină.
[1] În sanscrită, "cel care a reuşit', respectiv, fiinţa care a atins realizarea Sinelui, uniunea cu Divinul.
Dar chiar şi reuşita spirituală poate fi unilaterală, dacă avem responsabilităţi materiale pe care nu le putem îndeplini sau care ne copleşesc ca număr. Numai un yoghin care s-a eliberat de sub influenţa legilor naturii poate ignora complet toate grijile materiale. În Orient s-a acordat interes numai dezvoltării spirituale, în vreme ce progresul material a fost neglijat, în mai mare sau mai mică măsură. În Occident, oamenii şi-au îmbunătăţit condiţiile fizice de trai, în detrimentul fericirii şi liniştii mentale. Este necesar un echilibru între aceste două atitudini, pentru că altfel, indiferent că adoptăm calea spirituală sau doar pe cea materială, rezultatul la care vom ajunge va fi unul mărginit. De exemplu, un artist se poate concentra numai asupra artei sale, excluzând din vedere orice altceva. Acest dezechilibru îl va conduce negreşit către nervozitate şi nefericire. Arta şi Dumnezeu, împreună, reprezintă o combinaţie magnifică! Afacerile şi Dumnezeu, ştiinţa şi Dumnezeu, munca şi Dumnezeu - numai prin acest gen de combinaţii ne putem asigura succesul real şi fericirea adevărată.
Bunăstarea, pe de-o parte, şi bolilele şi suferinţele, pe de altă parte, au numeroase aspecte. Frumuseţea Occidentului constă în curăţenia şi ordinea care predomină aici. În Occident ţânţarii, ploşniţele şi alte insecte iritante nu mai au şanse de supravieţuire; în schimb, în Orient acestea există din belşug. Dar occidentalii încă nu au de ce se felicita, pentru că acum au ajuns să se confrunte cu alte lucruri - cum ar fi taxele, ratele, grijile financiare - care le răpesc pacea şi bucuria lăuntrică.
Dumnezeu nu a creat această lume ca pe un loc în care noi doar să mâncăm, să dormim şi să aşteptăm moartea, ci El doreşte să-i descoperim menirea reală. Aceia care sunt înţelepţi percep foarte uşor schema divină a existenţei; dar majoritatea trăiesc în întuneric, în totală ignoranţă faţă de planul lui Dumnezeu şi, pentru ei, această lume este un loc de chinuri şi suferinţe. Dar când ne folosim de experienţele pe care ni le aşterne în faţă viaţa şi învăţăm prin intermediul lor care este natura reală a lumii şi înţelegem bine rolul pe care-l avem de jucat aici, atunci experienţele noastre se vor transforma în călăuzele care să ne îndrume spre împlinirea eternă şi fericirea supremă.
Într-adevăr, ispitele şi amăgirile create de Dumnezeu sunt atât de puternice! Cu toţii trăim în această lume ca într-un spital de nebuni! Mulţi cred că banii le vor aduce fericire, dar când îi obţin tot nu sunt fericiţi. Unii au bani şi îşi pierd sănătatea; alţii îşi păstrează sănătatea, dar îşi pierd banii; iar unii, deşi se bucură şi de bani şi de sănătate, au parte numai de probleme şi conflicte. Faci un bine cuiva şi primeşti în schimb numai ură şi condamnare. În afară de Dumnezeu, nimic din această lume nu ne va putea satisface vreodată.
Ispitele cu care ne amăgeşte Dumnezeu sunt pentru a vedea dacă-L preferăm pe El sau pe cadourile Sale. Dacă Dumnezeu ar fi dorit ca noi să cunoaştem doar conştiinţa senzorială, atunci multitudinea de lucruri existente în lume ne-ar fi mulţumit pe deplin. Din nefericire, majoritatea oamenilor se limitează în a utiliza doar această faţetă a conştiinţei şi au ajuns, asemeni unei turme de oi, să-şi imite reciproc acţiunile şi stilul de viaţă. Cineva stabileşte un set de reguli şi toţi ceilalţi le urmează orbeşte. Astfel, de-a lungul secolelor, fiecare naţiune şi-a format anumite tradiţii şi obiceiuri, despre care nu întotdeauna putem spune că sunt înţelepte. În baza cărui criteriu putem judeca dacă un obicei este ridicol sau nu? În primul rând nu trebuie să uităm că, la origine, fiecare tradiţie sau obicei a avut o logică. Dacă - în urma unei analize profunde - vedem că punerea sa în practică este întemeiată, atunci înseamnă că el încă îşi mai păstrează utilitatea; în nici un caz nu trebuie să-l urmăm orbeşte. Datoria noastră principală este să descoperim adevărul şi ceea ce ne oferă fericire, şi să le urmăm fără abatere pe acestea.
Oricine analizează cu obiectivitate idiosincrasiile comportamentului uman, va putea observa foarte uşor cât de amuzante şi chiar ridicole sunt unele din obiceiurile şi tradiţiile oamenilor. Aici, în America, oamenii urmează atât de multe reguli! Este suficient să amintim de şabloanele cărora trebuie să se conformeze în privinţa ţinutei: există haine de seară, haine de sport, haine de gală, haine de serviciu, haine pentru cină - şi am citit de curând un anunţ în care se făcea reclamă la hainele pentru fumători! Şi soţiile tot nu reuşesc să înţeleagă de ce bărbaţii lor doresc atât de mult să-şi petreacă vacanţele sau concediile la ţară, unde nu mai sunt nevoiţi să se îmbrace în veşminte atât de rigide cum sunt sacourile, costumele, smochingurile. Din când în când, este foarte bine să schimbăm conformismul cu programele mai puţin monotone. Eficienţa şi simţul organizării sunt lăudabile şi necesare pentru îmbunătăţirea vieţii, însă tendinţa de a exagera în acest domeniu înseamnă a acţiona în detrimentul fericirii şi păcii lăuntrice.
În India căminele sunt simple, la fel şi veşmintele. În America, viaţa este atât de complicată încât nimeni nu mai ajunge să se bucure pentru ceea ce face. De ce să ne complicăm viaţa cu tot felul de amănunte care sunt complet nesemnificative? În India, când invităm pe cineva în vizită, atât oaspeţii cât şi gazdele vibrează de fericire, pentru că întâlnirea lor este cea care contează. Când o familie de americani îşi invită prietenii la cină, aceasta pierde ore în şir cu pregătirile, pentru a se asigura că totul iese aşa cum trebuie. Apoi, în momentul întâlnirii, gazdele vor aştepta cu sufletul la gură să le plece oaspeţii, pentru a rearanja lucrurile aşa cum au fost!
Viaţa trebuie să fie cât mai simplă; veşmintele trebuie să fie cât mai lejere şi mai simple; la fel şi alimentaţia. Mai demult credeam că nu este deloc economic să mănânci la restaurant, dar acum am realizat că, din când în când, este mult mai avantajos să te foloseşti de serviciile pe care ţi le oferă restaurantele. Când timpul nu-ţi permite să acorzi atenţie decât lucrurilor foarte importante, atunci cum ai putea să-ţi iroseşti vremea în bucătărie? Pe vremea când călătoream prin ţară şi ţineam discursuri spirituale, am înţeles că este neapărat necesar să-mi simplific dieta şi, astfel, zilnic ajunseseră să-mi fie suficiente o sticlă cu lapte, nişte salată şi puţină brânză. Şi mi-a fost foarte uşor!
Antrenamentul spiritual primit în ashram-ul din India a fost foarte sever, dar acolo am învăţat cum să-mi controlez dorinţele şi să nu mă las controlat de capricii. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, care nu sunt satisfăcuţi de nimic din ce le oferă viaţa, pot afirma că noi eram chiar încântaţi de orice ni s-ar fi oferit. Dorinţele oamenilor sunt fără de sfârşit. Dimineaţa, după ce soţul se bărbiereşte şi se îmbracă pentru a pleca la serviciu, doreşte să mănânce micul dejun. Dar, la masă, indiferent cât de multe bunătăţi i se pun în faţă, el şi-ar fi dorit cu totul altceva; în timp ce soţia visează să aibă farfurii numai din porţelan şi tacâmuri din argint. Zi după zi, ei îşi doresc câte-n lună şi-n stele şi nimic nu-i mulţumeşte. Nimeni nu este fericit. Şi datorită acestei insatisfacţii care mocneşte în interior, toţi încep să-şi descarce nervii unii pe alţii: soţia îl cicăleşte pe soţ, soţul ţipă la copii, copiii se revoltă şi intră într-o mulţime de probleme cu prietenii. Eu însă nu spun că este greşit să deţii unele lucruri, ci vreau să arăt că este total greşit să te laşi posedat de avuţie. Omul are datoria să se elibereze din ghearele ataşamentului.
Paradisul este înăuntrul meu; de aceea, ori de câte ori mă bucur de frumuseţea locului pe care-l avem în Encinitas, paradisul lăuntric îl face să arate şi mai minunat. În lipsa acestei mulţumiri interioare, până şi paradisul se transformă într-un iad. [2] Dacă nu aş fi fost ferm stabilit în această fericire lăuntrică, problemele şi copleşitoarele responsabilităţi cărora a trebuit să le fac faţă cu siguranţă m-ar fi făcut să renunţ de mult la totul. În America, inamicul numărul unu al fericirii nu este altul decât facturile! Eu îi iubesc mult pe americani, dar ideea lor că nu pot fi fericiţi decât dacă aleargă după tot felul de lucruri este o amăgire. Chiar şi după ce vor obţine tot ce doresc, fericiţi tot nu vor fi! Şi acest adevăr este valabil pentru întreaga umanitate. Bunăstarea materială nu ne poate dărui singură fericire. Viaţa trebuie trăită cât mai simplu. Nu trebuie să ne împovărăm singuri traiul, adunând în jurul nostru o multitudine de lucruri de care să avem grijă. Într-adevăr, când cumperi ceva nou, pentru o perioadă te simţi satisfăcut; însă imediat ce respectivul obiect îşi va pierde caracterul de nou, vei uita complet de el şi vei dori cu totul altceva. Dar facturile nu te vor uita!
[2] "Pentru cel care nu-i unit cu Sinele nu există înţelepciune şi nici meditaţie. Cel care nu meditează nu cunoaşte pacea. Şi de unde să vină fericirea pentru cel fără pace?" (Bhagavad Gita II:66)
Controlează-ţi viaţa şi fă-o cât se poate de simplă. Este bine să păstrezi în bancă nişte bani pentru nevoi urgente şi probleme de strictă necesitate. Decât să cumperi lucruri care-ţi sunt complet nefolositoare, mai bine economiseşte acei bani. Şi, ceea ce este cel mai important, include întotdeauna pe cineva în fericirea ta şi dorinţele te vor părăsi definitiv. Eu ştiu că dacă acum aş pleca din acest loc, nu aş regreta o clipă şi nu mi-aş face nici o grijă în privinţa mâncării sau adăpostului. Aceasta nu-i o laudă; eu nu fac decât să afirm un fapt, pentru că am văzut cum acţionează în viaţă forţa supremă a Tatălui Ceresc. Indiferent că mă aflu pe valurile vieţii sau mă cufund în adâncurile oceanului, ştiu că sunt alături de Dumnezeu şi nimic nu mă poate atinge. Această realizare îmi oferă o fericire extraordinară. Însă fără înţelegerea şi experienţa spirituală căpătate în India, astăzi poate aş fi fost cel mai suferind om din lume. Deşi am reuşit să câştig o mulţime de bani, am refuzat să devin un sclav al acestora şi i-am dăruit pe toţi muncii Divinului şi într-ajutorării semenilor mei. Fericirea lăuntrică este averea mea cea mai preţioasă, bogăţie nepreţuită şi mai măreaţă decât toate comorile lumii.
Când îi vezi pe cei de lângă tine că sunt nefericiţi şi suferinzi, nu te gândi că aşa trebuie să fie viaţa. Fiecare are parte de traiul pe care şi l-a dorit. Succesul real este determinat de realizările lăuntrice. Dacă inima-ţi este goală, nu ai cum să fii fericit. Chiar, dacă nu deţii nimic în lumea materială, dar eşti fericit în sufletul tău, atunci poţi fi considerat cel mai de succes om de pe pământ. De aceea, nu-i putem judeca pe oameni după aparenţe, după ceea ce deţin, după circumstanţele exterioare în care se află. Reuşita adevărată nu are nimic de-a face cu bogăţia materială. Succesul real înseamnă acea fericire psihologică ce nu poate fi tulburată de nici cele mai aspre condiţii materiale. Pacea şi fericirea se află în minte, nu în lucrurile lumeşti. Iar această pace nu poate fi cunoscută atâta timp cât nu-ţi disciplinezi mintea şi nu-ţi controlezi dorinţele. însă disciplina de care vorbesc nu este un proces de tortură, dimpotrivă: este o perfecţionare a conştiinţei, o instruire prin care ea învaţă să cultive doar acele gânduri şi acţiuni care conduc la fericire.
Fericirea lăuntrică este sămânţa succesului şi împlinirii. Protejeaz-o ca pe bunul tău cel mai de preţ şi nu-i permite nimănui să încerce să te întristeze. În tinereţe mă înfuriam foarte uşor când auzeam pe cineva rostind un neadevăr despre mine; dar ulterior am văzut că, decât să-mi risipesc energia pentru a obţine confirmarea şi aprobarea celorlalţi, este mult mai încântător să-mi menţin în pace şi mulţumire propria conştiinţă. Conştiinţa este raţionamentul intuitiv care ne şopteşte neîncetat numai adevărul şi care ne îndeamnă să acţionăm întotdeauna în spiritul binelui şi corectitudinii. Când conştiinţa îţi este limpede şi ştii că faptele îţi sunt corecte, nu te poţi teme de absolut nimic. O conştiinţă clară oglindeşte numai acele acţiuni merituoase insuflate de Dumnezeu însuşi. Păstrează-te neprihănit în faţa tribunalului propriei conştiinţe şi vei fi fericit şi binecuvântat de Dumnezeu.
Dacă o persoană se plânge că nu are bani, aceasta se datorează faptului că ea nu se concentrează cu adevărat în această direcţie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care se plâng că sunt nefericiţi. Un catâr poate purta întreaga viaţă în spinare saci plini cu aur şi nu va cunoaşte niciodată valoarea poverii sale. Similar, omul este atât de absorbit de responsabilităţile pe care i le impune viaţa, încât singurul lucru care-l mai consolează este speranţa că, într-un final, va avea totuşi parte măcar de-o fărâmă de fericire - şi astfel nu mai realizează faptul că beatitudinea supremă şi veşnică a sufletului există chiar înăuntrul fiinţei sale. Deoarece el caută fericirea în "lucruri", nu mai este capabil să vadă că fericirea, bucuria şi împlinirea reală nu pot izvorî decât din el însuşi.
Învăţătura yoga nu îndeamnă pe nimeni să-şi ignore sau să renunţe la îndatoririle pe care le are de îndeplinit în lume. Yoga ne spune că, în timp ce ne desfăşurăm activităţile pentru care am fost trimişi aici, trebuie să ne îmbibăm întreaga fiinţă cu Dumnezeu. Cine consideră că sihăstria i se potriveşte mai bine şi crede că prin eliberarea de îndatoririle lumeşti îl poate descoperi mai uşor pe Dumnezeu, acela trebuie să aibă o voinţă suficient de puternică, astfel încât să fie capabil să-şi petreacă tot timpul în meditaţie, zi de zi, lună de lună, an de an. Desigur, un asemenea efort merită toate laudele. Însă mult mai benefic este să rămânem în lume, fără să facem parte din ea - îndeplinindu-ne cât mai bine obligaţiile, în vreme ce atenţia ne este îndreptată în totalitate asupra Divinului. "Nimeni nu atinge perfecţiunea renunţând la muncă... O Arjuna, absorbit pe deplin în yoga, săvârşeşte-ţi faptele şi părăseşte ataşamentul (faţă de fructele acestora)." [3]
[3] Bhagavad Gita III:4 şi II:48.
Un căutător adevărat îşi va rândui îndatoririle în funcţie de importanţa lor şi nu-i va permite nici uneia dintre acestea să intre în contradicţie cu celelalte. În scripturile sanscrite există o lege divină, una dintre cele mai minunate şi mai înţelepte legi date omenirii: "Când o îndatorire contravine alteia, aceea nu-i o îndatorire reală". De exemplu, dacă pentru succesul financiar îţi sacrifici sănătatea, atunci nu-ţi îndeplineşti obligaţia sacră pe care o ai faţă de trup. Dar, la fel de bine, şi obsesia pentru religie poate fi atât de intensă încât să te facă să-ţi neglijezi responsabilităţile lumeşti şi să-ţi dezechilibrezi fiinţa, fizic, emoţional, mental şi spiritual.
Mulţi mă întreabă: "Ar trebui mai întâi să căutăm succesul material care să ne ajute la îndeplinirea obligaţiilor lumeşti şi apoi să-L căutăm pe Dumnezeu? Sau este imperativ să-L dorim în primul rând pe Dumnezeu?" Bineînţeles, pe primul loc trebuie să fie întotdeauna Dumnezeu. Nu trebuie niciodată să-ţi începi sau să-ţi sfârşeşti ziua fără să petreci măcar o oră în comuniune sau meditaţie profundă cu El. Şi nu uita o clipă faptul că, fără puterea împrumutată de la Dumnezeu, nu ai fi capabil să mişti nici măcar un grăunte de nisip. Aşadar, prima obligaţie o avem faţă de Tatăl Ceresc. Lui Dumnezeu nu-I place deloc să ne vadă că îndeplinim îndatoririle pe care ni Le-a atribuit, dar Lui nu-I acordăm nici o atenţie. Ideal este să ne ducem la bun sfârşit obligaţiile trasate, păstrând în minte şi inimă unica dorinţă de a-L mulţumi pe El.
Într-adevăr, sună minunat când vorbim despre realizarea în mod egal atât a îndatoririlor pe care le avem faţă de Dumnezeu, cât şi a celor materiale; însă atâta vreme cât nu medităm profund şi constant, astfel încât conştiinţa să ni se înrădăcineze ferm - în primul rând - în Dumnezeu, fascinaţia exercitată de lumea materială ne va distrage atenţia şi nu vom mai găsi timp pentru El. O conştiinţă în care Dumnezeu nu ocupă primul loc, va privi îndatoririle lumeşti ca pe adevărate chinuri, metode de tortură cărora trebuie să li se supună şi de care nu poate scăpa. Însă o persoană care ştie că Dumnezeu este clipă de clipă lângă ea îşi va îndeplini obligaţiile materiale în conştiinţa divină şi va fi o fiinţă cu adevărat fericită. "Având gândurile îndreptate în totalitate asupra Mea, dăruindu-Mi-se cu toată fiinţa lor, luminându-se necontenit unul pe celălalt şi venerându-Mi neîncetat numele, devoţii Mei sunt permanent mulţumiţi şi fericiţi."[4] Dacă nu aş fi beneficiat de disciplina spirituală oferită de gurul meu, Swami Sri Yukteswar, care m-a ajutat să realizez conştiinţa divină, cu siguranţă nu aş fi putut face faţă dificilei sarcini de a-i ajuta pe oameni şi de a ridica acest lăcaş sfânt, pentru construirea căruia nu am primit întotdeauna cooperarea necesară.
[4] Bhagavad Gita X:9.
De multe ori îi spuneam lui Guruji că organizaţiile spirituale sunt asemeni unor cuiburi de viespi, unde fiecare aşteaptă să i se facă pe plac şi să i se îndeplinească aşteptările. Dar am descoperit că, în momentul în care Divinul se află pe primul loc, organizaţia spirituală se transformă într-un stup şi Dumnezeu devine nectarul care ne hrăneşte neîncetat cu iubire divină şi pace. Însă când învăţătorul spiritual adoptă o atitudine de genul "Aici eu sunt stăpânul", atunci toţi vor căuta să-l detroneze; când va reuşi să-i călăuzească pe devoţi cu sinceritate şi iubire, ca un prieten adevărat, atunci le va cuceri inimile şi va ajuta la instaurarea armoniei şi înţelegerii. Desigur, iubirea învăţătorului este reflectată cu mai mare intensitate de inimile sincere şi receptive; iar când iubirea îi este perfect imparţială, îi va recunoaşte cu mult mai mare uşurinţă pe aceia care-i răspund chemării şi iubirii sufletului. Isus a făcut referire la această calitate atunci când a lăudat devoţiunea femeii care i-a turnat pe creştet mir foarte scump [5] şi când a vorbit de "partea cea bună" [6] aleasă de Maria, care a preferat să se aşeze la picioarele sale şi să-i asculte învăţătura, decât să-şi ajute sora, pe Martha, la servirea celorlalţi oaspeţi.
[5] Matei 26:7-13.
[6] Luca 10:39-42.
Nici o altă experienţă nu poate egala iubirea, romanţa, încântarea, extazul trăit de unii devoţi aflaţi în comuniune cu Dumnezeu! Mai demult, am cunoscut un asemenea sfânt care era atât de absorbit în Dumnezeu, încât chipul îi radia de beatitudine divină. Când l-am întrebat despre familia sa, el mi-a răspuns: "Acele vremuri au trecut. Acum nu cunosc altă viaţă decât aceasta pe care o trăiesc în Dumnezeu." După ce i-am povestit despre tatăl meu şi i-am spus cât de multe a făcut pentru mine, el m-a apostrofat: "Eşti nerecunoscător şi L-ai uitat complet pe Tatăl Ceresc, pe Acela care ţi-a dăruit un părinte lumesc. În ziua în care am simţit chemarea către Dumnezeu, am raţionat: «Dar dacă mor, cine va avea grijă de familia la care acum mă gândesc atât de mult? Bineînţeles, Acela care mi-a dat viaţă va avea grijă de ei.» Şi am fost pe deplin convins că aşa va fi." Şi Dumnezeu l-a ajutat într-adevăr, deoarece el şi-a dăruit în totalitate viaţa Divinului. [7]
[7] Devotului care şi-a eliberat sufletul de dorinţele lumeşti şi de ataşamente şi fiinţează ferm înrădăcinat în iubirea pentru Dumnezeu, Tatăl Ceresc îi spune: "Lepădând toate îndatoririle (dharma), aminteşte-ţi doar de Mine; şi Eu te voi mântui de toate păcatele (acumulate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor minore)". (Bhagavad Gita XVIII:66)
"Acela care Mă priveşte numai pe Mine, către el îmi aţintesc şi Eu privirea; nu îl pierd vreodată din vedere pe cel care Mă vede numai pe Mine."[8] În fiecare colţişor al naturii, ascuns în flori şi în strălucirea lunii, Preaiubitul meu Tată se joacă neîncetat de-a v-aţi ascunselea cu mine. El mă priveşte din spatele ecranului naturii, al vălului iluziei.
[8] Parafrazând din Bhagavad Gita (VI:30), text căruia Paramahamsaji i-a dat următoarea traducere literară: "Cel care Mă percepe pretutindeni şi vede totul ca existând în Mine, acela nu Mă uită niciodată şi nici Eu nu-l uit vreodată."
Nu-L ignora niciodată pe Iubitul din spatele tuturor iubirilor şi nu-i permite inimii să se-nfioare sau să tresalte în faţa emoţiilor lumeşti, ci permite-i să se umple cu iubire divină. În momentul în care iubirea divină îţi cucereşte inima, corpul îţi devine liniştit şi beatific: "Când Stăpânul Universului mi-a pătruns în templul trupului, inima a uitat să mai bată şi toate celulele s-au oprit din funcţionare. Ele au rămas pironite la auzul vocii Vieţii Eterne - Iubitul întregii vieţi, Viaţa tuturor vieţilor. Inima, creierul şi toate organele şi celulele fiinţei mele au rămas electrizate, imortalizate în Prezenţa Sa." Iubirea Divinului este Supremă.
Durerea produsă de ură şi războaie demonstrează faptul că spiritualitatea şi bunătatea sunt forţe superioare. Ura este distructivă; iubirea este putere constructivă, creativă. În loc să ne lăsăm conduşi de stupiditatea urii şi nebunia războiului, mai bine să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu, pentru că numai în Iubirea Sa vom găsi alinare, încântare, bucurie şi acel succes magnific pe care nici toate bogăţiile lumii nu ni-l poate asigura. Dacă toate naţiunile s-ar iubi reciproc şi s-ar ajuta una pe cealaltă, prin bunătate şi dăruire şi înţelegere, atunci acest Pământ s-ar transforma într-un paradis şi pretutindeni în lume ar predomina bunăstarea şi fericirea.
Din nefericire, oamenii doresc mai degrabă să se ucidă unii pe ceilalţi - şi cheltuiesc pentru aceasta miliarde de dolari! Ruşine umanităţii! Această cale nu conduce decât către suferinţă şi distrugeri. Unicul instrument prin care putem pune capăt suferinţei este iubirea. Atâta vreme cât o naţiune îşi construieşte arme din ce în ce mai devastatoare, celelalte naţiuni vor căuta să descopere arme şi mai puternice - şi omenirea trăieşte astfel într-o teroare continuă. De ce să nu cultivăm iubirea şi respectul, înţelegerea şi dăruirea, în locul urii şi a războaielor, a violenţei şi distrugerilor?
La această întrebare nu există decât un singur răspuns: apariţia şi răspândirea religiei universale a iubirii! Iubirea ne ajută să fim cu adevărat victorioşi - împăraţi ai întregii existenţe, aşa cum a fost şi Isus. Hristos a demonstrat că a fost unul dintre cei mai mari cuceritori ai omenirii. Prin iubirea sa, el ne-a cucerit inimile pentru vecie.
În primul rând, pentru a cunoaşte succesul adevărat, este necesar să trăim în deplină armoriie cu Stăpânul Universului.
Oamenii însă devin atât de absorbiţi în activităţile materiale încât se scuză mereu că nu au timp şi pentru Dumnezeu. Dar, presupune că şi Dumnezeu ar spune că nu are timp să-ţi pulseze în inimă, să-ţi gândească în creier! Ce vei mai face atunci? El este Iubirea din spatele tuturor iubirilor; Raţiunea din spatele tuturor proceselor mentale; Voinţa din spatele tuturor voinţelor; Bunăstarea Supremă; Puterea din spatele tuturor puterilor; sângele din vene; suflul din spatele cuvintelor. În afara Prezenţei Sale nu am putea face absolut nimic. De aceea, nu trebuie să uităm o clipă că datoria noastră cea mai importantă este faţă de Dumnezeu.
Deşi toate scripturile ne învaţă să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu [9] oamenii fac o mare diferenţă între învăţăturile spirituale şi activităţile zilnice. Dar imediat ce punem în practică principiile adevărului, vom realiza caracterul practic pe care-l au toate legile existenţei, spirituale, mentale şi fizice. Când citim cu superficialitate scripturile sau cărţile sfinte, bineînţeles, nu vom înţelege nimic din ele. Însă în clipa în care căutăm să înţelegem adevărul şi credem cu convingere în ceea ce citim, acele adevăruri vor acţiona instantaneu în viaţa noastră. Unii doar vor să creadă; alţii chiar se conving că au credinţă; însă rezultatele reale nu apar decât acelora care într-adevăr cred. Credinţa reală este convingere intuitivă, o cunoaştere care izvorăşte direct din suflet şi care nu poate fi zdruncinată nici de cele mai tulburătoare contradicţii.
[9] Matei 6:33.
Ţelul practic aflat în spatele îndemnului de a-L căuta mai întâi pe Dumnezeu este că, o dată ce L-am descoperit, putem să ne folosim de puterea Sa pentru a obţine acele lucruri pe care bunul simţ şi judecata corectă ne spun că avem dreptul să le deţinem. Este însă absolut necesar să avem încredere deplină în legile Sale şi, trăind în armonie cu Divinul, vom găsi calea către succes, care nu este altceva decât echilibrul perfect între realizările materiale, morale, mentale şi spirituale.
Un căutător adevărat îşi va menţine în permanenţă o parte a atenţiei îndreptată către Divin şi se va îmbiba cu gândul: "Trebuie să-L descopăr pe Dumnezeu." El nu-şi va irosi timpul şi energia cu tot felul de interese superficiale. De câte ori stau în preajma studenţilor mei, caut să le îndrept atenţia către Dumnezeu şi, imediat ce mintea le este distrasă de frumuseţile naturii şi exclamă "Cât de fascinant este oceanul", sau "Ce privelişte minunată" [10], le spun: "Mai bine rămâneţi tăcuţi. Nu verbalizaţi fiecare gând sau sentiment, ci pătrundeţi în interior şi veţi găsi acolo Iubirea, Frumuseţea, Minunăţia tuturor minunăţiilor."
[10] Ashram-ul din Encinitas al Asociaţiei Realizării Sinelui se află pe faleza înaltă a Oceanului Pacific. Terenurile din Encinitas şi cele ale centrului din Los Angeles sunt foarte frumos îngrijite, astfel încât să exprime reflecţia lui Dumnezeu în natură.
Majoritatea oamenilor sunt asemeni unor fluturi care zboară fără ţintă şi care nu ajung niciodată nicăieri. Ei se opresc câteva clipe pentru a-şi trage răsuflarea şi apoi îşi reiau imediat zborul haotic. Spre deosebire de fluturi, albinele muncesc şi se pregătesc cu sârguinţă pentru vremurile grele care ştiu că le aşteaptă. Astfel, la venirea iernii, în timp ce fluturii vor fi dispărut de mult, albinele huzuresc la căldură şi se desfată cu mierea pe care au strâns-o pe timpul verii.
Similar, persoanele atrase numai de obiectele lumii materiale pendulează în permanenţă între filme, distracţii şi alte activităţi inutile, ignorând complet viaţa lăuntrică. Desigur, cei care L-au descoperit pe Dumnezeu, pot viziona şi filme din când în când; dar în general un asemenea obicei este pur şi simplu o pierdere de timp. În special la începutul călătoriei spirituale, este benefic să cauţi locuri solitare, unde să te detaşezi de tot ce-ţi poate distrage atenţia şi unde să meditezi şi să cauţi comuniunea cu Dumnezeu. De exemplu, eu foarte rar permit să fiu deranjat dimineaţa - în perioada mea de solitudine. Când te afli în societate, acordă-le celorlalţi atenţia şi respectul tău, însă nu permite nimănui să-ţi influenţeze negativ hotărârea de a duce la bun sfârşit progresul spiritual. Şi, bineînţeles, fii foarte selectiv în alegerea companiei; nu pierde prea multă vreme în preajma aşa-numitelor persoane "sociale", "mondene". Alege-ţi un înţelept sau câţiva prieteni sinceri care să-ţi împărtăşească idealurile spirituale şi fii preocupat numai de Dumnezeu.
Este mult mai bine să citeşti o carte cu învăţături spirituale decât să-ţi iroseşti timpul cu tot felul de activităţi stupide. Însă mai benefică decât lecturarea scripturilor sau cărţilor sfinte este meditaţia. Focalizează-ţi întreaga atenţie în interior şi vei simţi cum corpul, mintea şi spiritul îţi sunt însufleţite de pace, putere şi energie. Problema cu care se confruntă majoritatea căutătorilor este că nu meditează suficient de mult pentru a ajunge la rezultate palpabile şi astfel nu ajung să cunoască puterea extraordinară pe care o are o minte concentrată. Prin grabă nu se rezolvă niciodată nimic. Într-o mlaştină care rămâne netulburată o perioadă îndelungată, noroiul se lasă la fund şi apa devine cristalină. Similar, în meditaţie, imediat ce noroiul gândurilor tulburătoare şi agitate începe să se aşeze, puterea Divinului este reflectată din ce în ce mai clar în apele limpezi ale oceanului conştiinţei.
Mulţi sunt contrariaţi de faptul că, indiferent cât de multe eforturi depun, nu sunt niciodată capabili să obţină ceea ce doresc. De ce? În primul rând, majoritatea oamenilor fac totul cu jumătate de inimă. Foarte rar poţi găsi o persoană care să fie în stare să-şi utilizeze mai mult de zece la sută din puterea de concentrare. Iar intensitatea focalizării atenţiei este esenţială pentru obţinerea succesului, material şi spiritual. De asemenea, ca o completare, efectele acţiunilor greşite din trecut îşi aduc şi ele contribuţia la crearea condiţiei cronice de eşec. Nu accepta niciodată limitările karmice şi nu considera că eşti incapabil să reuşeşti în ceea ce ţi-ai propus. De cele mai multe ori, insuccesele sunt datorate tocmai prejudecăţii, ideii că nu poţi face un anumit lucru. Elimină din minte o asemenea atitudine şi fii convins că mintea îţi este suficient de puternică pentru a îndeplini absolut orice! Prin comuniune deplină cu Dumnezeu îţi poţi schimba pe loc statutul de entitate muritoare cu acela de fiinţă nemuritoare. Ţine bine minte această lege măreaţă. Atunci, toate încătuşările şi lanţurile care te limitează se vor dizolva şi, imediat ce atenţia-ţi este focalizată în totalitate, Puterea tuturor puterilor va descinde asupra ta şi vei obţine împlinirea spirituală, mentală şi materială. Eu am folosit de nenumărate ori această putere; şi, la fel ca mine, o poate folosi oricine. Puterea Divinului nu dă niciodată greş şi dăinuie pentru eternitate. Din Puterea Sublimă şi Supremă izvorăsc toate celelalte mici forţe care, într-adevăr, ne pot oferi mici bucurii şi succese efemere. Dar în momentul în care atenţia îţi este focalizată şi centrată în suflet, ea va străluci ca o lumină magnifică în care Dumnezeu Se dezvăluie în toată splendoarea Sa.
De fiecare dată când te confrunţi cu o problemă căreia nu-i poţi găsi soluţia, pătrunde în meditaţie şi rămâi tăcut. Meditează şi răspunsul va apărea negreşit. Eu am testat de sute de ori ceea ce afirm acum şi ştiu din proprie experienţă că focalizarea lăuntrică nu conduce niciodată la eşec. Acesta este secretul succesului. Concentrează-te intens şi nu te opri până când concentrarea nu-ţi este perfectă - şi, apoi, eşti liber să faci tot ce doreşti. Atenţia este totul. Mai întâi focalizează-ţi atenţia în interior, armonizează-ţi fiinţa şi învaţă să trăieşti prin puterea lui Dumnezeu. În acest fel vei fi capabil să duci la îndeplinire tot ce-ţi propui. Dacă, de exemplu, urmăreşti să-ţi îmbunătăţeşti sănătatea, mai întâi îndreaptă-te spre Dumnezeu, conectează-te la Sursa întregii vieţi şi pune în aplicare legile universale ale sănătăţii. Acest proces este mult mai eficient decât dacă te bazezi exclusiv pe doctori. Trăieşte în comuniune deplină cu Tatăl Ceresc şi nu-ţi va lipsi absolut nimic.
Pentru a obţine un răspuns din partea lui Dumnezeu este necesar să meditezi profund. Zi de zi, meditaţia trebuie să-ţi fie din ce în ce mai profundă şi, la un moment dat, când atenţia îţi va fi atât de focalizată încât va arde toate deficienţele minţii, Puterea Supremă a Divinului va descinde în fiinţa ta şi va distruge definitiv seminţele eşecului.
Când am pornit pe calea spirituală, meditaţia îmi era adeseori întreruptă de tot felul de gânduri şi sentimente răzleţe; însă, ca urmare a dăruirii şi sârguinţei, am ajuns la un moment dat să meditez 48 de ore fără întrerupere, complet absorbit în extazul Divinului. Ce bucurie! Concentrează-te asupra acelei puteri lăuntrice.
Rânduieşte-ţi cu mare atenţie timpul şi nu-l irosi, nu te lăsa distras de lucruri care nu au de-a face cu disciplina spirituală. La finalul zilei observă de câte ori ţi-a fost risipită atenţia, de câte ori ţi- ai pierdut puterea de concentrare. Mintea este asemănătoare unei pungi pline cu seminţe de muştar. Dacă risipeşti pe podea seminţele, îţi va fi foarte dificil să le aduni. Concentrarea trebuie să acţioneze asemeni unui aspirator care absoarbe şi strânge la un loc toate gândurile împrăştiate.
După ce ţi-ai terminat îndatoririle zilnice, păstrează o perioadă de tăcere şi detaşează-te de tumultul vieţii sociale. Apoi citeşte cu atenţie o carte cu învăţături spirituale, după care meditează profund şi îndelung asupra a ceea ce-ai citit. Menţine-ţi acest program şi el îţi va aduce cu adevărat fericire şi pace. Fă o comparaţie între agitaţia şi tulburarea pe care le simţi după ce ieşi prin oraş cu prietenii, sau mergi la un picnic, ori vizionezi un film la cinematograf şi liniştea şi încântarea de care te bucuri în meditaţie. Învaţă să-ţi concentrezi atenţia asupra lui Dumnezeu şi El te va binecuvânta cu puterea Sa supremă - putere care nu te va mai părăsi niciodată. Solitudinea este preţul măreţiei.
Un om într-adevăr măreţ acţionează întotdeauna prin puterea nemărginită a atenţiei. Forţa deplină a atenţiei poate fi însă obţinută numai prin meditaţie. Prin focalizarea atenţiei asupra puterii Divinului îţi asiguri succesul în orice iniţiativă. Foloseşte-o pentru a-ţi dezvolta trupul, mintea şi sufletul, pentru că nu există cale mai sigură şi mai rapidă de uniune cu Dumnezeu. Când focalizarea atenţiei este combinată cu tehnici ştiinţifice de concentrare şi meditaţie, atunci ea devine instrumentul perfect, vehiculul prin care ne realizăm natura divină şi ne redobândim identitatea cu Tatăl Ceresc.