<  Înapoi la Pagina de KARMĂ,DESTIN, REÎNCARNARE


AMINTIRI DIN VIETILE ANTERIOARE - Cazuri reale

- Mărturii despre karmă, destin, reîncarnare -
 

Cuvânt introductiv

Multe persoane afirmă că ar fi de acord cu reîncarnarea, dar nu îsi dau prea bine seama ce sunt vietile anterioare ale spiritului. Dacă li se dezvăluie povestea unei vieti anterioare, au impresia că se află în fata celei mai abile născociri.

Numerosi cercetători din întreaga lume se străduiesc să descopere crâmpeie din istoricul fiintei umane. Metodele sunt diverse, iar rezultatele corespund cu talentul si nivelul de pregătire al celor care se încumetă să pătrundă cu mintea în intimitatea lumii spiritelor.

Metoda mea de cercetare a vietilor anterioare se bazează pe binecunoscutele capacităti parapsihice – clarviziunea si telepatia -, pe care le-am verificat lucrând cu mii de spirite si clienti, timp de 16 ani. Redau mai jos o parte dintre rezultatele muncii mele de cercetare, completate cu reactiile celor care au beneficiat de studiul karmic realizat de mine. Se poate observa cu usurintă puternica legătură spirituală dintre omul de astăzi si încarnările anterioare ale spiritului său. Impactul trecutului spiritual asupra fiecărui om este incontestabil. Dacă fiecare individ ar putea să afle aspecte din vietile sale anterioare, ar reusi cu sigurantă să îsi organizeze viata actuală într-un mod mult mai agreabil pentru el. În felul acesta, prezentul nu ar mai deveni coplesitor prin problemele pe care le pune zilnic în fata fiecăruia dintre noi.

Nina Petre
19 septembrie 2010


În degringolada vietii sociale românesti din zilele noastre, se afirmă la tot pasul că poporul nostru este format din prosti, escroci, bolnavi mintal, hoti, drogati etc. Parcă ne-am săturat cu totii să fim vânati de peste hotare, ca după aceea să fim împroscati cu noroi, fiindcă, pur si simplu, ne-am născut români! Chiar dacă în tara aceasta vietuiesc numerosi cetăteni certati cu legea si cu bunele maniere, nu ar fi corect să dăm vina pe întregul popor pentru faptele lor reprobabile. Lucrez de 16 ani, neîntrerupt, cu publicul dornic de evolutie spirituală. În cadrul STUDIULUI KARMEI SI AL DESTINULUI am colaborat, si încă mai colaborez, cu numerosi români care doresc să se cunoască mai bine ca finte evoluate ale globului pământesc. Pentru ei, este deosebit de important să stie de unde au venit în această lume, ce datorii omenesti au de îndeplinit si ce au de făcut în fiecare zi pentru ca fiinta generatoare de viată - SPIRITUL - să evolueze cu ajutorul lor.

Voi prezenta mărturiile sincere, înăltătoare, educative pentru toată lumea ale unor oameni deosebiti, de mare valoare morală, socială si spirituală. Vă urez lectură plăcută si folositoare!

Nina Petre
16 iunie 2011


 

Prezentarea materialelor din acest capitol beneficiază de acordul persoanelor de mai jos.
Le multumesc tuturor!

Nina Petre

 

Cititi episoadele spirituale ale persoanelor:

ACUM

  1. Issos Keriakis (1875-1938)
  2. Tinda Lauri (1801-1854)
  3. Karl Lager (1713-1778)
  4. Rakdo (1619-1680)
  5. Xel (1522-1577)
  6. Rork O'Nardy (1412-1471)
  7. Annuke (1331-1372)
  8. Yussouf (1211-1268)
  9. Alexandros (1113-1170)

AGATHA

  1. Ivana Skradik (1888-1944)
  2. Teos Darilli (1712-1780)

ANCA

  1. Alberta Vici (1896-1929)
  2. Otka Miren (1802-1873)
  3. Josef Kampodor (1713-1786)

ALEXANDRA

  1. Akiria Sefaistou (1888-1939)
  2. Sibena Raudis (1810-1859)
  3. Ranold Thierry (1709-1755)
  4. Alir (1614-1680)
  5. Artigad (1503-1570)
  6. Regine Karensky (1408-1480)
  7. Runodo (1300-1362)
  8. Arethia (1210-1264)
  9. Rjeke (1111-1170)
  10. Tsen (1024-1069)
  11. Virdi (913-958)
  12. Inge Reisen (810-867)

ANCA-ELENA

  1. Mihrad Larrudi (1898-1948)
  2. Joseph Ryan (1801-1876)
  3. Nok (1713-1788)
  4. Kir Dek (1631-1674)
  5. Lurma Sagdik (1528-1594)
  6. Darrl (1413-1486)
  7. Teodoro Sigas (1326-1377)
  8. Kyenna (1268-1315)

ANDREEA

  1. Vittoria Santelli (1898-1944)
  2. Martinela Suxeo (1802-1873)

ALIN

  1. Pierre Valdy (1856-1916)
  2. Lola (1788-1821)

ANDU  (fiul Vanessei)

  1. Pierre Dijon (1884-1924)
  2. Nokre Sabe (1803-1849)
  3. Manuela Sareschi (1712-1768)
  4. Kermal (1616-1682)

ALEC (fiul Monei)

  1. Amira Kelde (1846-1902)
  2. Tinario Chanes (1780-1828)
  3. Lemyad (1701-1760)
  4. Roderik Reving (1617-1671)

CLAUDINA

  1. Claudina Sabelli (1898-1947)
  2. Inedio Radis (1802-1868)
  3. Gerda Stronde (1713-1786)
  4. Lirun (1608-1664)
  5. Rohde Kharden (1524-1576)

CLARA

  1. Atena Xauli (1896-1945)
  2. Sanita Ridis (1802-1874)
  3. Dal Jinao (1713-1786)

DORINA

  1. Sinerre Varely (1898-1950)
  2. Rinek Yakudi (1803-1859)
  3. Yuruk Terdish (1721-1760)
  4. Taune (1628-1683)
  5. Ladur (1533-1594) 
  6. Raski (1451-1512)
  7. Lucian Darove (1319-1401)
  8. Yuja Sirdeli (1215-1284)
  9. Tihedec (1127-1172)
  10. Lunky (1040-1099)
  11. Nurduku (929-981)
  12. Urkha (840-885)
  13. Nanuki (725-798)
  14. Teodorius (603-684)
  15. Raukha (512-583)
  16. Dorrk (434-490)
  17. Norral (316-382)
  18. Khume (224-269)
  19. Narna (116-182)
  20. Ruad (22-96)
  21. Mide (79-23 î.e.n.)
  22. Xad (188-119 î.e.n.)
  23. Modruh (270-212 î.e.n )
  24. Noghide (398-329 î.e.n.)
  25. Zugdale (472-425 î.e.n.)
  26. Ruhdu (566-502 î.e.n.)
  27. Krun (681-610 î.e.n.)

ELENA

  1. Esther Merrick (1889-1943)
  2. Alikia Dakis (1803-1869)
  3. Tirik Hamdu (1724-1785)
  4. Oxana Siderova (1636-1712)
  5. Suni Rah Mantu (1582-1620)
  6. Runk (1513-1572)
  7. Alid Sardih (1427-1498)
  8. Mihai Graur (1316-1389)
  9. Ranuja Vidis (1225-1288)
  10. Duhran Sakal (1164-1213)
  11. Ruhad Raihidr (1102-1139)
  12. Idin Mahral (1020-1076)
  13. Ulaher Ranukid (936-998)
  14. Lanisa Ridici (884-916)
  15. Kurt Dristen (803-869)
  16. Dahi Ardan (726-788)
  17. Nori Kaze (638-699)
  18. Lirne Saweg (476-523)
  19. Rulle Sarkizer (549-612)
  20. Masdalir Ahribi (406-450)
  21. Ranka Sveni (301-366)
  22. Rassen Kerin (225-279)
  23. Mbarke (154-211)
  24. Laruni (98-140)
  25. Rohdirk (66-93)
  26. Dikena (18 î.e.n.–40 e.n.)
  27. Radudhah (190-112 î.e.n.)
  28. Grikhord (283-211 î.e.n.)
  29. Riell (349-314 î.Hr.)
  30. Nimde (481- 423 î.Hr.)
  31. Darrul (588-525 î.Hr.)
  32. Dindo (691-633 î.Hr.)
  33. Kiu (782-745 î.Hr.)
  34. Hrud (866-814 î.Hr.)
  35. Nirr (935-900 î.Hr.)
  36. Tenbe (1062-1010 î.Hr.)
  37. Gudarh (1190-1131 î.Hr.)
  38. Ziengde (1270-1215 î.Hr.)
  39. Nyard (1384-1336 î.Hr.)

CORBEC

  1. Krindt Rikvin (1894-1940)
  2. Raudek (1802-1876)
  3. Silvanna (1726-1784)
  4. Timuk (1614-1680)
  5. Roland Slewig (1542-1591)
  6. Nakti (1416-1495)
  7. Tiberius Vidacello (1338-1375)
  8. Kenoch (1241-1296)
  9. Chen Dai (1116-1177)
  10. Dagdir (1036-1094)
  11. Yssarem (916-947)
  12. Keunha (801-869)
  13. Rikeno (713-766)
  14. Teud (600-649)
  15. Kikedo (512-580)
  16. Aurelis (429-481)

  DANIEL

  1. Iannis Makudis (1894-1946)
  2. John Decken (1821-1869)
  3. Augusta Richi (1740-1799)
  4. Tirdec (1612-1702)

ELY

  1. Genevieve Sardon (1883-1940)
  2. Jesabel Stimmer (1801-1874)
  3. Runt Lirssen (1713-1787)

GIULIA

  1. Assah Firkedi (1892-1941)
  2. Runok Rassundener (1803-1876)
  3. Melinda Duras (1713-1798)
  4. Nidru Matah (1624-1688)
  5. Ulle Ristok (1530-1612)
  6. Aritina Kemolu (1441-1503)

ERIKA

  1. Jira Mires (1893-1944)
  2. Adwi Zakiri (1802-1869)
  3. Tancredo Lavi (1723-1784)
  4. Tinek Lemre (1629-1681)
  5. Haidu Nam (1540-1598)
  6. Kanike (1492-1526)
  7. Alexina Dorikou (1413-1468)
  8. Hans von Lövenken (1329-1308)
  9. Nawrikin (1244-1297)
  10. Nehdun (1140-1196)
  11. Raika (939-1001)
  12. Tumkir (844-910)
  13. Helda (714-782)
  14. Gotrul (603-639)

ILINCA

  1. Edith Norwick (1897-1942)
  2. Aleuh Kadwari (1802-1873)
  3. Lorron Hamdeli (1712-1788)
  4. Konikdi Rudalen (1625-1674)
  5. Rikka Skedvi (1526-1598)
  6. Rukdharwe Hashkan (1443-1501)
  7. Mundi Seke (1350-1415)
  8. Runuk (1242-1316)
  9. Raddia (1134-1210)
  10. Rikke (1020-1098)
  11. Rundhag (920-972)
  12. Kvila (844-898)

 

LIZA

  1. Carla Fantini (1891-1940)
  2. Alexia Toudou (1811-1874)
  3. Darruko (1713-1790)
  4. Olena Sirkova (1622-1684)
  5. Numbunu (1534-1589)
  6. Axina Radici (1441-1503)
  7. Kravon (1312-1389)

MARIA (fiica Elenei)

  1. Krilla Zaskid (1897-1943)
  2. Alessandro Tanini (1798-1856)

  3. Nigel (1710-1771)

MIA

  1. Ginette Lavril  (1876-1925)
  2. Ismail (1812-1854)
  3. Nadira Tirelli (1706-1779)

MIHAI

  1. Tuck Likerson (1889-1942)
  2. Marcello Adini (1803-1874)
  3. Haunda Dune (1713-1784)

VANESSA

  1. Gerarda Istelli (1866-1923)
  2. Rinaldo Kremitz (1791-1846)
  3. Santha Ricci (1703-1769)
  4. Keudoro (1611-1679)
  5. Oxana Arhipova (1524-1581)
  6. Urmud (1411-1480)
  7. Norkida (1310-1368)
  8. Allira Terani (1203-1274)
  9. Udag (1114-1179)
  10. Giuseppina Fornari (1012-1081)

 


ZOE

  1. Krana Zakili (1891-1936)
  2. Artemios Davakis (1800-1884)
  3. Niveda Rusty (1713-1780)
  4. Larina Nemri (1602-1677)
  5. Naduko (1500-1539)
  6. Rukke (1412-1478)
  7. Nogd (1326-1384)

GEORGE

  1. Gilbert Saben (1878-1927)
  2. Muhammad (1803-1840)
  3. Carmen Issos (1702-1758)

MAGDA

  1. Ruchta Lorenken (1886-1938)
  2. Suker Kandiril (1798-1874)
  3. Lhu Shu Dart (1703-1780)
  4. Ahydel (1612-1680)

MAT (fiul Monei)

  1. Tiberius Ranelli (1869-1920)
  2. Jenna Siden (1716-1788)
  3. Yudeh (1622-1681)
  4. Kimme (1511-1568)

MONA

  1. Ramona Tagertis (1859-1917)
  2. Nirbad (1738-1802)

NICOLETA

  1. Carmen Vasquez (1893-1936)
  2. Akti (1813-1891)

SABINA VISU

  1. Nanette Vernouil (1894-1940)

SIMONA

  1. Ruggiero Rosario Frantini (1912-1945)
  2. Carmen Cortez (1817-1875)

PAUL si familia

  1. Paolo Santelli (1903-1946)
  2. Ahmed Sauri (1803-1870)
  3. Hans Dietrich Kölder (1725-1790)
  4. Maril Taruk (1312-1384)

HELENA (soţia lui Paul)

  1. Alekia Taulou (1888-1935)
  2. Jinja Renis (1803-1868)
  3. Rindo (1714-1780)
  4. Carella Davine (1631-1689)
  5. Nyonor (1518-1576)

RYAN (fiul lor)

  1. Pierre Lardy (1822-1874)
  2. Alexandros Kirdis (1701-1778)
  3. Loreda Nirrem (1630-1686)

DAVID (fiul lor)

  1. Eleo Raste (1817-1868)
  2. Laura Piresti (1720-1774)
  3. Kirdir (1611-1680)

SORIN

  1. Nikos Stavris (1886-1941)
  2. Sati Arhenos (1803-1864)
  3. Saleria Vitti (1724-1785)
  4. Roderick Vauss (1643-1695)
  5. Ianok Sverdlovski (1561-1627)
  6. Urhe Kerinen (1473-1548)
  7. Aluma Ranucci (1403-1460)
  8. Hant Lar Sai (1305-1384)
  9. Mhu Kair (1224-1288)
  10. Mdohe (1116-1199)
  11. Arled Sammar (1053-1102)
  12. Lorno Miannu (1001-1044)
  13. Ruked Nerrul (924-989)
  14. Jokno Lah Kir (836-898)
  15. Nunad (702-774)
  16. Xadurkan (614-661)
  17. Meruldak (551-602)
  18. Nuguru (428-491)
  19. Lukyar (334-399)
  20. Therikos (214-288)
  21. Runghad (138-187)
  22. Nunde (81-120)
  23. Kharid (2 e.n. - 69)
  24. Kydah (45 - 3 î.e.n.)
  25. Ugdun (103-69 î.e.n.)

 

Alte mărturii în urma revelării unor vieti anterioare

* Lavinia * Ana * Adriana * Ioana * Alina * Daniel * Carla * Dan * Cristina * Mirela * Luciana *

LAVINIA, secretară

Povestea antecesorului spiritual:

RODRIGO VERSANTELLI (1892-1937) a trăit în orasul Verona, Italia. De meserie a fost cofetar si patiser. Datorită priceperii sale deosebite, a ajuns un mare comerciant, acumulând o avere considerabilă prin vânzarea produselor din cofetăria sa. Rodrigo a fost din fire un om cumsecade, generos, iubitor fată de membrii familiei sale si foarte cinstit la bani cu toată lumea. O mare hibă a avut: i-au plăcut prea mult femeile. Cu toate că s-a ocupat cu multă grijă si afectiune de sotia si cei patru fii ai săi, totusi el nu a pregetat să meargă săptămânal la bordelul din oras. Mai mult chiar, a avut si câteva amante. Si-a trăit viata de adult ca de frica mortii. A presimtit el ceva dubios pentru viitor, dar nu i-a fost clar ce anume i se va întâmpla în mod fatal. Avea doar 45 de ani când a primit un glonte în cap de la sotul gelos al uneia dintre iubitele sale.

    LAVINIA a comentat astfel:

"Cât priveste viata mea anterioară, am fost surprinsă, dar nu total: Rodrigo Versantelli, cofetar si patiser din Verona. Cu sigurantă că trebuie să ajung acolo în această viată. Nu sunt un geniu în bucătărie, desi bunicul meu a fost de profesie bucătar, dar îmi place mai mult să fac prăjituri decât mâncare. Chiar mă gândeam că mi-ar plăcea să trăiesc din asa ceva. Nu mă omor să mănânc dulciuri, nici chiar cele făcute de mine, dar îmi place să le fac pentru altii. Sotul meu, în schimb, mănâncă foarte multe dulciuri si de aceea prefer să îi fac eu în casă decât să cumpărăm. Eu prefer fructele si sper că asta mă va ajuta să fiu sănătoasă.

Cât priveste pedeapsa de a suferi din pricina statorniciei în viata de cuplu, o duc mai departe dacă asta înseamnă să plătesc relatiile extraconjugale ale lui Rodrigo. Nu concep să trăiesc duplicitar si, cu sigurantă, nu pot fi ipocrită. Nu am să repet greseala făcută de Rodrigo înselându-mi familia si pe cei dragi. Plus că exemplul meu pentru copilul meu trebuie să fie unul real. Cred că un revers al medaliei este faptul că, pentru mine, spre deosebire de Rodrigo, plăcerile carnale nu sunt deloc printre lucrurile importante din viata mea. E o functie biologică, o metodă de a împărtăsi pasiunea si de a-ti apropia partenerul, dar fără excese. Pun mai mult pret pe sentimente, suport si reciprocitate. Am fost îndrăgostită la 18 ani de un bărbat însurat si cu un copil, fără implicatii sexuale. Doar îndrăgostită, si eram coplesită de sentimentele mele. Am rupt relatia, fiindcă mi-am dat seama că nu există viitor, si multumesc lui Dumnezeu că am făcut-o. Cred că de la Rodrigo mi se trage usurinta cu care mă pot îndrăgosti. Desi sotul a fost primul bărbat din viata mea, am avut câtiva prieteni înaintea lui de care m-am îndrăgostit (sau asa credeam eu) foarte usor, dar pe care tot eu i-am lăsat din diverse motive. În principiu, pentru că nu simteam că sentimentele lor sunt complete sau îmi dădeam seama că nu e persoana pe care o caut.

Cât priveste felul în care a murit Rodrigo, e, într-adevăr, groaznic. Armele îmi repugnă. Orice fel de arme, dar armele de foc în special. Tot timpul îi spun sotului să nu se mai certe în trafic cu diverse prsoane, că îmi e groază că vreodată îi pune cineva o armă la tâmplă. Sper însă că familia lui Rodrigo l-a iertat si sper că i-a lăsat un suport material, astfel încât să nu se chinuie să existe. Eu am o fixatie, în sensul că mă preocupă să îi strâng copilului bani pentru facultate, călătorii sau ce o vrea să facă când creste. Simt nevoia să îl asigur.

Am o slăbiciune pentru limba italiană. Chiar si o usurintă în a întelege si vorbi. Acum câtiva ani vorbeam destul de bine, desi, cu sigurantă, nu perfect gramatical si am învătat ce stiam doar urmărind emisiuni si filme la televiziunile lui Berlusconi. Nu am învătat la scoală sau în altă parte, pur si simplu mă atrage. Ce ti-e si cu viata asta!"

14 mai 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual:

LUISA FRATELLINI (1813-1887), născută din mamă pariziancă si tată sicilian, a locuit până la vârsta adolescentei în Bordeaux, acolo unde părintii săi s-au mutat după căsătorie. A fost o fiintă delicată, meditativă, frumoasă ca un înger. Talentul său la pictură a determinat-o să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bordeaux, unde a învătat, printre altele, si anatomia trupului omenesc. Absolventă cu diplomă de onoare, tânăra Luisa si-a părăsit părintii si orasul copilăriei pentru a pleca în nordul Africii, fiind puternic atrasă de misterul piramidelor egiptene. Stabilită la Cairo, prin căsătoria cu Ahmed, un medic egiptean, Luisa s-a orientat cu precădere spre anatomia mumiilor din piramide. Stiinta medicală a sotului său si talentul ei la desen au ajutat-o să poată reconstitui zonele bolnave ale trupurilor celor îngropati în piramide. Descoperirile celor doi soti i-au ajutat mult pe arheologii si antropologii din acea vreme. În plus, prin contributia lor comună au fost identificate la mumiile disponibile pentru cercetare majoritatea afectiunilor grave prezente la egiptenii aflati în viată. Luisa a fost, în felul ei, un mic fenomen. Avea o imaginatie foarte bogată, un dar al intuitiei neobisnuit, o viziune “spatială” deosebit de utilă în cercetările ei. Împreună cu Ahmed a avut 4 copii. Toti au devenit medici, ca si tatăl lor. Luisa s-a stins din viata înaintea lui Ahmed, din cauza crizelor de malarie care o chinuiau de multi ani.

    LAVINIA a comentat în felul următor:

"Am primit cu bucurie vestea că am fost femeie. Cu atât mai mult cu cât a fost foarte curajoasă si emancipată pentru acele vremuri. Mă bucur că, de-a lungul existentei sufletului meu, am reusit să ajut omenirea prin cunostintele, ambitia si activitătile sustinute. Recunosc că în viata actuală am avut o perioadă când nu vedeam rostul vietii dacă nu poti să realizezi ceva deosebit. Vedeam alti copii, adevărate genii, matematicieni, poeti, inventatori care erau într-adevăr deosebiti si sufeream. Nu întelegeam de ce eu sunt atât de... obisnuită. Bineînteles că, în timp, am descoperit că nu toti suntem exceptionali, am început să îmi recunosc limitele, defectele, comoditatea. Si am încercat să îmi concentrez atentia pe lucruri realizabile la nivelul meu de cunostinte si posibilităti. Mă vreau criticul meu cel mai dur. Mai sincer decât mine nu poate fi altul. Complexele sunt poveri greu de dus, dar si învingerea lor e o mare reusită. Sunt o persoană obisnuită, peste mediocru, cred eu, si desi îmi doresc să stiu cât mai mult si să evoluez intelectual si spiritual, uneori nu mă mobilizez suficient si dau dovadă de comoditate.

Mă bucur că si în această viată am copil si familie, că le stau alături si că sunt credincioasă. Nu înteleg pe ce se ceartă toată lumea asta (mă refer la religie), că doar musulman, crestin, yoghin etc, tot un Dumnezeu există si e acelasi pentru toti. Dar asta e de când lumea si nici acum, când ne considerăm civilizati, avansati, moderni si emancipati, nu s-a schimbat nimic. Oamenii parcă au un văl pe ochi. De fapt, sunt milioane de oameni ca noi, care au copii ca ai nostri si care mor de foame si de sete si pe noi nici nu ne interesează. Americanii fac războaie, românii fac politică si asa mai departe. Chiar pierdem esenta vietii si asta e omenia. În ziua de azi, chiar nu e de colo să fii om cu adevărat.

Îmi doresc, într-adevăr, să văd cât mai mult din lume. Nu stiu de ce, dar dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Japonia. Egiptul este singura tară în care a călătorit tatăl meu (cu serviciul), dar nu a rezistat prea mult, din cauza dorului de familie. Când s-a întors, a adus fotografii făcute cu indigeni, copii egipteni. Obisnuia să îmi spună că sunt fratii mei de acolo. Si eu plângeam când îi vedeam asa negri si mă supăram. Poate chiar erau înruditi cu mine. Ce ti-e si cu viata asta si ce mică e lumea! Obisnuiesc să îi spun sotului că, la pensie, în loc să înnebunim copilul, băgându-ne în viata lui sau făcându-i obligatii, mai bine să mergem să ne plimbăm, să vedem si noi lumea. Asta dacă la vremea aia o să existe pensii decente. Eu încă mai sper.

Nu suport tântarii, într-adevăr. Insectele, în general. Dar tântarii parcă au ceva cu mine. Nu scap de ei deloc. Mă înteapă si în talpă, si în palmă. O să fiu si mai atentă de acum încolo. Din păcate, nu am mostenit nici talentul la pictură si nici viziunea spatială. Dar firea meditativă, cu sigurantă da. Si dorinta de a cunoaste, de a descoperi, de a întelege. Limbile străine par a fi în ziua de azi singura posibilitate de a ne apropia unii de ceilalti. Ce bine e când îti auzi limba natală într-un loc străin si stii că cineva te poate întelege, asculta, ajuta! Am văzut asta la străinii cu care lucrez. Toti se asteaptă să stii engleza, dar atunci când le spui ceva în limba maternă, se simt într-adevăr apropiati. În România se învată totusi limbi străine mai mult ca în alte tări. Si ăsta e un lucru bun. Înseamnă că suntem totusi deschisi si sociabili. În rest, sper că de-a lungul vietii toate aceste informatii mă vor ajuta să mă descopăr, să îmi dau seama care este lectia de învătat si să fac cât pot de multe să îmi ajut spiritul să evolueze. Sper să transmit lucruri bune mai departe, lucruri pozitive."

13 iunie 2008

< sus >

 

ANA, medic

Povestea antecesorului spiritual:

Vindecătoarea MAHR UANTAN (1510-1561), s-a născut în extremul sudic al Peninsulei Indochina, într-o asezare indigenă din apropierea portului Nam Can, nu departe de Capul Ca Mau. Abia împlinise câteva luni când tribul său a fost alungat înspre nord de către membrii unui trib rival. Întreaga familie Uantan s-a refugiat dincolo de granita nordică a actualului stat Cambodgia, pătrunzând pe teritoriul Thailandei. Si-au stabilit locul de trai în localitatea Lop Buri, situată la nord de Bangkok. Părintii lui Mahr s-au numit Olirah si Sankhana. Mahr a fost întâiul născut si cel mai muncit copil al lor. Ajunsi în Lop Buri, cei trei membri ai acestei nefericite familii s-au bucurat de la început de ospitalitatea populatiei modeste de la marginea orasului. Au fost lăsati să ocupe o colibă părăsită si să trăiască în liniste. Olirah a fost acceptat în rândul vânătorilor care îsi hrăneau familiile cu vietătile din natură. În scurtă vreme, omul si-a găsit de lucru în gospodăria unui individ bogat, care îi dădea alimente si haine pentru el, nevasta si fetita lui.

Anii au trecut, Mahr crestea văzând cu ochii si se mira văzând cum mama ei aduce pe lume, unul după altul, încă două fetite si sase băieti. Fiind copilul cel mai mare, Mahr si-a ajutat mama la toate treburile, asistând-o chiar si la nasteri, alături de bătrâna care le mosea pe toate femeile din comunitatea lor. Dorind să deprindă meseria de vraci, Mahr s-a alăturat grupului de ucenici ai vrăjitorului Monombo. La 10 ani, cunostea deja toate tainele vrăjitoriei, începând cu ghicitul în semnele naturii si terminând cu “scoaterea demonilor” din oamenii bolnavi. Întelegând că si-a găsit rostul vietii, Mahr l-a rugat pe tatăl ei să îi construiască o colibă separată de locuinta lor, unde urma să se retragă în izolare, pentru a se dedica meseriei de vraci.

Considerându-si fiica drept urmasa unui spirit înalt, Olirah o diviniza si îi satisfăcea toate dorintele. Abia împlinise 11 ani când frumoasa si năstrusnica Mahr, supranumită “fiica zeilor”, s-a retras în propria colibă, pe care si-a transformat-o în loc de cult si vindecare. Mahr nu s-a măritat niciodată, pentru a nu supăra zeii si spiritele care o ajutau la ghicit si la vindecarea bolnavilor. Ea nu accepta atingerea vreunui bărbat decât pentru a da mâna cu el si a o atinge delicat pe umăr, în semn de respect si prietenie. A făcut mult bine la viata ei, stiindu-se înzestrată cu puteri vindecătoare neobisnuite pentru majoritatea femeilor cunoscute de ea. Din păcate, acolo unde se face mult bine apar si faptele rele. O rivală, vrăjitoarea Osumi, a tocmit un flăcău alcoolic să o ucidă cu un pumnal pe biata Mahr, în timpul unei nopti bântuite de o furtună aprigă. Avea doar 51 de ani când si-a dat duhul, trimitându-si sufletul în lumea zeilor pe care i-a adorat toată viata.

    ANA a comentat în felul următor:

"Am asteptat cu nerăbdare să cunosc viata vindecătoarei din Thailanda, că poate asa-mi răspund la: De ce eu? De ce acum? Vă mărturisesc că evenimentele care s-au derulat în viata mea în ultimele luni au fost destul de curioase la început pentru mine, dar acum înteleg că nimic nu a fost întâmplător. Efectiv, am ales drumul asa cum mi-a dictat indirect GÂNDUL. Informatiile pe care le-am primit în această perioadă au fost în principal axate pe faptul că EU voi face minuni cu ajutorul mâinilor. La început, mi s-a arătat ce pot face cu ele, ca apoi să mă instruiesc, să mă informez, pentru că altfel nu puteam continua. A trebuit să mă instruiesc, să învăt, si asta numai pentru a cunoaste "fenomenele" pe care altii le-au cunoscut mult înaintea mea. Este o minune să faci BINE prin vindecarea sufletului, mintii si a trupului, si asta numai prin Iubirea lui Dumnezeu! Sunt o unealtă prin care circulă Lumina Divină si sunt fericită că fac parte din grupul imens de persoane cu astfel de extrasensibilităti.

Vă mărturisesc că am si viziuni, dacă le pot numi asa. A venit la mine o cunostintă care mi-a arătat câteva fire de păr pe care le-a găsit fiica ei în casă. Cu ajutorul radiesteziei, am primit informatii că era vorba de niste farmece. Mi-a apărut în gând, dacă pot spune asa, o imagine a unei femei tinere cu părul lung, îmbrăcată cu o fustă lungă cu volane, care era aproape de un foc pe timp de seară si gesticula din mâini ca si când ar face ceva. Părea foarte pornită pe ce făcea si chiar spunea. Informatiile mele au fost confirmate si de o doamnă cu capacităti extrasenzoriale extraordinare. Eu nu am avut decât să mă bucur că nu am avut "vedenii". Stiti ce se întâmplă, nu prea am încredere că eu pot face anumite lucruri si mă întreb încă de ce tocmai eu, pentru că nu am făcut lucruri extraordinare pentru semenii mei, decât asa cum mi-a dictat constiinta. Cum spuneti si Dvs., am simtit chemarea de tămăduitor, iar legătura energetică cu vietătile nevăzute ale Spatiului Cosmic sunt o minune. Nu este usor să te simti altfel decât cei din preajma ta, dar sunt fericită că am oameni asemeni mie cu care comunic. NImic nu este întâmplător. Drumul meu continuă, pentru că asa simt. Mai am multe de învătat. Poate că asa-mi este dat de Dumnezeu."

25 februarie 2010

< sus >

 

ADRIANA, medic

Povestea antecesorului spiritual:

ISABELLA IANUTTI (1887-1916), Italia. Născută într-o familie de boieri din Piemonte, a avut mari probleme cu sănătatea încă de la vârsta de doi ani si jumătate, când, urcată pe cal de tatăl ei, a alunecat si a căzut, suferind un traumatism puternic la coloana vertebrală. Având posibilităti financiare deosebite, părintii ei au chemat la patul ei de suferintă zeci de medici, vraci si ghicitoare. Cu mare greutate a reînceput să meargă, după un an de chinuri groaznice. Rămasă firavă, delicată, timidă, a crescut ca o floare pe lângă părintii si fratele său mai mare. Restabilită aproape complet, a reusit să învete carte cu profesori particulari si să dea examene la scoala din zonă. Ajunsă la vârsta de pension, părintii ei au preferat să o tină acasă, ajutând-o să învete pictură si muzică, asa cum dorea copila lor.

Deosebit de talentată la desen, a început să schiteze îngeri si să picteze icoane pentru biserica din sat. Remarcată de un pictor adus de paroh pentru renovarea bisericii, acesta a fost impresionat de talentul Isabellei, comandându-i icoane pentru prietenii săi bogati si pentru alte biserici. Astfel, tânăra pictorită a devenit celebră pentru harul ei, reusind să câstige bani frumosi din munca sa. În plus, vocea ei minunată de soprană dramatică era mult apreciată la petrecerile celor bogati.

Isabella s-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu un tânăr medic, venit în zonă după terminarea facultătii. Ronaldo o iubea de multă vreme în tăcere, fiind si el originar din partea locului. Au avut doi copii, un băiat si o fetită. Dorindu-si enorm de mult cel de-al treilea copilas, Isabella s-a chinuit să ducă sarcina dificilă până în ziua când i-a venit vremea să nască. Din nefericire pentru toată lumea din jurul ei, a născut copilul mort, iar după două zile a murit si ea, din cauza infectiei post-natale. Mult regretată de sot, copii si părinti, tânăra de numai 29 de ani a închis ochii pe vecie, regretându-si amarnic sfârsitul timpuriu.

    ADRIANA a comentat astfel:

"În primul rând, înteleg de ce, încă în jurul vârstei de 11 ani, m-am îndrăgostit de Italia. Eram doar o copilă, dar această tară mă fascina, limba îmi părea cea mai melodioasă, clădirile, cele mai frumoase. Chiar prima alegere importantă din viata mea am făcut-o pe baza acestei pasiuni, e vorba de admiterea pe care am ales să o dau la singurul liceu din oras unde se putea învăta limba italiană, si am reusit. Pot spune că în continuare viata nu mi-a fost legată în mod special de Italia. Desi, la un moment dat, mi s-a deschis un drum ce putea duce spre un viitor în această tară, am preferat să nu pornesc pe el, pentru că asa simteam. O mică ironie a soartei a făcut ca să nu ajung în Italia decât mult mai târziu si pentru o singură dată (până acum), desi era tara pe care îmi doream să o văd prima dată, iar una din prietenele mele locuieste acolo.

Isabella a trăit, în scurta ei viată, multe lucruri pe care eu am dorit să le trăiesc mult mai târziu si pot spune că nu le-am trăit nici până acum. Ma refer în special la căsătorie, copii. Desi unii spun că ar fi cazul să mă gândesc la asa ceva, viata nu m-a adus aproape de acest pas, chiar m-a tinut (si încă mă tine) la mare distantă de el.

E foarte adevărat că am o pornire specială spre călătorii si mi s-a oferit ocazia să străbat lumea. Am deja mii de kilometri la activ si e doar începutul. De mică am vrut să călătoresc, dar părintii au fost cam protectori si nu m-au lăsat de capul meu (poate spiritul meu a ales exact o familie care să mă protejeze de necazuri si accidente). Am recuperat însă când am crescut si acum nu mă pot opri (desi stiu că tata nu doarme noaptea când mă stie pe avion).

Mă bucur să aud că destinul meu nu se învârte în jurul unor probleme de sănătate. Până acum am fost norocoasă, nu am suferit de nimic grav... iar în total nu am stat în spital mai mult de 10 zile (din momentul zero al nasterii mele).

Mă regăsesc în multe alte aspecte mentionate. Desi călătoresc mult, nu îmi doresc să trăiesc în altă parte, am un oarecare rău de înăltime - culmea e că se manifestă doar în spatii deschise -, o oarecare frică de nastere si problemele care pot să apară - îmi doresc enorm copii, dar simt o frică teribilă legată de momentul nasterii. De cai nu pot spune că mi-e frică, dar nici că sunt animalele mele preferate, destinul a avut grijă să îi tină la distantă de mine până acum. E clar că până acum am trăit exact experiente pe care Isabella nu a avut ocazia sau nu a apucat să le trăiască. De exemplu, Isabella s-a căsătorit cu cel pe care îl iubea, era înconjurată de dragostea sotului. Destinul meu este exact invers (nu voi avea parte de multă dragoste din partea sotului sau nu mă voi căsători din dragoste) sau unele aspecte se pot repeta, dar în altă ordine (voi avea o familie fericită, ca cea a Isabellei, doar că, până o voi forma, trebuie să experimentez alte lucruri)?

Cred că sunt multe aspecte pe care trebuie să le înteleg pentru a afla cum pot să folosesc toate aceste informatii despre vietile anterioare pentru a fi împlinită si fericită în această existentă. Sunt o fire care analizează mult detaliile pentru a întelege si experimenta toate aspectele unei situatii."

14 august 2008

< sus >

 

IOANA, economist

Povestea antecesorului spiritual:

GEORGE HAMILTON (1893-1942) s-a născut pe coasta de vest a Australiei, într-un orăsel situat pe tărmul Oceanului Indian. Încă din primii ani de viată, micul George s-a dovedit a fi un copil cuminte, cu o fire domoală, înclinată spre visare si contemplarea naturii. Vegetatia exotică din localitate si din vecinătatea ei îl încânta până la adoratie. Ar fi dorit să devină un pictor celebru, care să îsi vândă tablourile în lumea întreagă, pentru ca toti oamenii să cunoască minunătiile din jurul orasului său. Iubea nespus de mult animalele si nu de putine ori s-a aflat în pericolul de a fi înghitit de vreun rechin sau întepat de vreo insectă veninoasă. Ajungând la vârsta scolară, părintii l-au dus la cea mai bună scoală din oras, unde mergeau copiii oamenilor bogati. James si Maria, negustori cu venituri satisfăcătoare din comertul cu produse piscicole, doreau ca fiul lor, George, unicul copil, pe care îl adorau ca pe lumina ochilor, să ajungă om cu multă stiintă de carte. Copilul, având chemare spre studiu, nu le-a înselat asteptările. A terminat clasele primare si cele gimnaziale cu premiul I în fiecare an. A urmat si liceul, pe care l-a absolvit cu merite deosebite.

Dorind să urmeze o facultate, tânărul George s-a îndreptat spre orasul Perth, cel mai apropiat centru universitar de localitatea sa natală. Aici s-a înscris la facultatea de medicină veterinară, pentru a-si împlini visul său din copilărie: îngrijirea animalelor si salvarea lor de la moarte. Student fiind, i-a murit mama de cancer, iar tatăl său s-a îmbolnăvit grav de inimă. George, distrus de durere, si-a căutat un loc de muncă în cabinetul unui notar, pentru a se putea întretine la facultate. Si-a convins tatăl să vândă casa si magazinul, pentru a veni în Perth, lângă el. Asa s-a si întâmplat, situatie fericită care i-a salvat tatăl de la o moarte timpurie. Absolvent de facultate, George si-a găsit de lucru într-un dispensar veterinar, păstrându-si totodată si job-ul la notar.

S-a căsătorit cu o fată bogată, fiica unui medic veterinar din oras, care acumulase o avere considerabilă din salvarea unor animale bolnave si părăsite de stăpânii lor, pe care le vindea după vindecare unor oameni cu bani. Gloria, sotia lui George, a adus pe lume trei copii, două fete si un băiat. Ea lucra ca profesoară de limba franceză la un colegiu particular. Familia lor a trăit fericită până când George, întepat de un scorpion pe când explora o pădure necunoscută lui, a murit în câteva ore si a fost găsit de doi indigeni după două zile, sfâsiat de fiarele pădurii. Avea doar 49 de ani.

    Iată cum a comentat IOANA episodul spiritual:

"Este foarte interesant ceea ce mi-ati descris. Si eu, la fel ca George, personajul din viata anterioară, am învătat bine la scoală, având premiul I din prima clasă până la terminarea liceului, apoi am absolvit facultatea de studii economice în limba franceză din Bucuresti, terminând toate examenele de licentă cu 9,98 ca medie, ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă înscriu la un concurs în limba franceză, care ne-a fost propus de decanul nostru de la facultate pentru un institut din Bulgaria, care m-a acceptat si unde am terminat cu merite deosebite, tot ca George, după 2 ani de studii. În Bulgaria a fost tare greu la început, trebuind să aleg între carieră sau familie si am ales familia, iar pe plan profesional am luat totul de la zero, întrucât nu stiam deloc limba bulgară, pe care am învătat-o de la prieteni si de la televizor. Am avut norocul să găsesc serviciu într-o firmă franceză, în contabilitate. E tare greu, pentru că nu cunosc prea bine engleza, eu vorbesc franceza bine, bulgara deasemenea, înteleg italiana, am urmat singură niste cursuri de 9 luni, pentru a putea mai usor suporta urmările divortului, îmi place foarte mult limba italiană, dar acum se pare că trebuie engleza să o învăt cât mai repede.

Si mie, ca si lui George, îmi place natura, în special muntele, lucru de care sufăr, pentru că Sofia era înconjurată de munti, iar noi nu ne făcusem niciun plan să venim în Anglia, credeam că vom rămâne mereu acolo. Prietena mea din Sofia din cadrul Institutului pe care l-am terminat (Liubka) mi-a făcut cunostintă cu actualul sot, ea acum este în AUSTRALIA !!! (straniu) exact în Perth, unde a studiat George. Sigur este doar o coincidentă. Foarte interesant este faptul că George a fost ucis de un scorpion, eu sunt în zodia Scorpionului în prima decadă, poate pentru a învăta mai multe despre această fiintă si faptul că ati fost avertizată de spiritul meu să mă feresc de insecte. Anii trecuti am fost întepată de o albină si întâmplător am declansat o alergie la albine si doctorii mi-au zis la fel să fiu atentă că data viitoare va fi foarte rapid nevoie de medicamente sau de interventie de urgentă, că această alergie este periculoasă. Credeti oare că voi avea din nou un acident nefericit ca George din cauza acestor albine? Si as putea oare să mă păzesc de asa ceva? Este destul de mare asemănarea dintre el si mine, sunt surprinsă de faptul că ati avut acces la acest gen de informatie cu privire la un posibil risc în legătură cu insectele periculoase, probabil asa voi muri si eu pe viitor, dar sper ca Domnul să mă ferească."

21 noiembrie 2008

< sus >

 

ALINA, economist

Povestea antecesorului spiritual:

CARMILA VALENTI (1810-1886) s-a născut în orasul Mar del Sur, port la Oceanul Atlantic, situat în zona estică a Argentinei. Părintii Carmilei s-au numit Rodegno si Astucia. Acestia au avut o fată (Carmila) si cinci băieti. Rodegno era de profesie bijutier, ocupatie care îi aducea venituri satisfăcătoare. Familia sa trăia linistită, având de toate. Copiii au crescut frumos, bine educati si învătati cu munca. Băietii au învătat meserii modeste, dar bănoase în acele vremuri. Cu totii au început să muncească de la vârsta adolescentei, asa cum făcuse si tatăl lor cu multi ani în urmă.

Carmila, răsfătata familiei, avea talent muzical: o voce minunată si multă gratie la dans. Avea 17 ani când un patron de bar i-a propus angajarea ca dansatoare si cântăreată de muzică traditională. Cu acordul părintilor săi, fata a acceptat propunerea lui Rodelo. Foarte curând, a fost remarcată de un muzician din Montevideo (Uruguay), venit în orasul ei cu diverse treburi. Jose Martinos avea 29 de ani, mai fusese căsătorit si dorea să se însoare cu o artistă capabilă să îi interpreteze melodiile. I-a plăcut vocea Carmilei si a cerut-o în căsătorie după două săptămâni de la prima întâlnire. Fata i-a acceptat propunerea, neavând altceva mai bun de făcut pentru viitorul ei. Si-a luat rămas bun de la întreaga familie si a pornit la drum alături de logodnicul său. Ajunsi în Montevideo, Carmila a aflat cu uimire că viitorul ei sot era foarte bogat, provenind dintr-o familie de muzicieni care făcuseră avere prin creatiile lor. Talentul s-a păstrat în familia Martinos, trecând de la părinti la unicul lor copil, Jose. Privită la început cu suspiciune, fiind săracă, modesta Carmila i-a uimit pe socrii săi cu talentul său remarcabil.

Venirea ei în Montevideo a fost benefică atât pentru ea, cât si pentru ceilalti membri ai familiei Martinos. Cariera artistică a tinerei femei a fost mereu în ascensiune. Ajutată mult de Jose si părintii lui, Carmila a devenit un idol al publicului dornic de muzică folclorică adaptată în lucrări de bună calitate. Jose si Carmila au avut un singur copil, pe fiul lor Andreas, care si-a ales meseria de medic, cu toate că mostenise talentul muzical de la părintii săi. Carmila a trăit 76 de ani, bucurându-si publicul cu noi si noi creatii autentice. La moartea ei, poporul uruguayan a simtit că s-a stins o stea.

    Urmează comentariul ALINEI:

"Într-adevăr, pot spune că am o parte artistică în mine, pe care am neglijat-o si nici nu am luat-o în serios. Am făcut o perioadă balet, canto, am si pictat, dar niciuna dintre acestea nu le-am dus până la capăt, deoarece găseam ceva nou care să-mi captiveze interesul. Părintii mei, de când s-au cunoscut, au lucrat în Teatrul de Operă si Balet, iar eu practic acolo am crescut, printre artisti. Tatăl meu stia ce viată duc artistii, în special balerinele, de aceea a insistat ca eu să întrerup orele înainte să mă atasez de această artă. Oricum, nu exista spectacol fără să-l privesc, în special piesele de Balet. La orele de Artă, în liceu, mă deosebeam de alti copii.

În privinta limbilor străine, pot spune că sunt, într-adevăr, înzestrată cu calitatea de a le prinde foarte usor si a copia identic dialectele vorbite în anumite regiuni ale unor tări. Recunosc să îmi place spaniola si, spre norocul meu, am avut ocazia să vizitez America Centrală si Columbia, locuri care m-au fascinat, datorită oamenilor, culturii, atmosferei; chiar dacă situatia economică este una foarte proastă, au ceva deosebit.

M-am uitat prin toată galeria de fotografii si am remarcat, la poze făcute cu aceeasi cameră, îngerasi. Incredibil câte spirite apar în aceste poze!"

9 decembrie 2009

< sus >

 

DANIEL, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

JOAO HARMINDEZ (1899-1942), din Portugalia, a fost pescar de meserie, dar, din păcate, i-a plăcut lupta cu armele de foc. Odată început cel de-al doilea război mondial, Joao si-a părăsit nevasta si cei trei copii pentru a se înrola în armata engleză. A luptat pe mai multe fronturi, iar în 1942 a murit într-un bombardament. Moartea i-a fost usoară si rapidă, însă durerea celor de acasă la aflarea căderii pe front a lui Joao a fost imensă. În cătunul portughez de pe malul oceanului unde s-a născut si a trăit au început repede comentariile asupra cauzelor disparitiei sale. Oamenii sopteau cu teamă că ar fi fost vorba despre un blestem al neamului, că din tată-n fiu s-ar fi tras nenorocirea decesului timpuriu. Tatăl lui Joao a murit răpus de holeră la 35 de ani, bunicul din partea tatălui a fost împuscat în cap la un duel, închizând ochii la numai 27 de ani. Cei trei băieti ai lui Joao au trăit zi de zi cu spaima mortii după ce li s-a comunicat căderea pe front a tatălui lor. S-ar părea că, într-adevăr, exista un blestem în acest neam: fiecare bărbat comitea crime, ucigând oameni nevinovati, iar el, drept pedeapsă, murea răpus de boli sau arme de diverse tipuri. Nici băietii lui Joao nu au supravietuit multi ani, lăsându-se ademeniti într-o multime de încăierări, unele dintre ele devenindu-le fatale.

   DANIEL a comentat episodul karmic după cum urmează:

"Cu câteva săptămâni în urmă am analizat cauzele spirituale ale unei afectiuni la nivelul coloanei vertebrale, în cazul unei colege de serviciu. O mare parte a cauzelor declansării acestei afectiuni proveneau din faptul că ea fusese bărbat în multe vieti anterioare si, pe lângă aceasta, de foarte multe ori si soldat sau conducător în diverse armate. Am analizat si ce ar trebui să facă pentru a-si remedia situatia. Analizând acest caz, mi-am dat seama că, cunoscându-mi întrupările anterioare, as putea să fac cele cuvenite pentru a-mi arde karma, fără să astept să mi se declanseze anumite boli. Eram sigur că în vietile anterioare am fost de multe ori soldat si chiar conducător de osti. În una din cetătile pe care le-am vizitat anul trecut, la noi în tară, m-am regăsit ducând bătălii crâncene si chiar am simtit o cruntă durere în umărul în care fusesem rănit în acele bătălii.

Tatăl meu a fost ofiter. Toată viata însă mi-a spus să nu intru în armată. În facultate am vrut să mă înrolez în Legiunea Străină, dar mi-a trecut. La un an după absolvirea facultătii am devenit ofiter activ, postură în care am rămas mai putin de doi ani. Acum sunt căpitan în rezervă. Întreaga mea viată însă am fost un pacifist, un împăciuitor, neagresiv si foarte linistit. Tot timpul mă întrebam cum poate cineva  să se ducă la luptă, iar la strigătul comandantului "Înainte! La atac!", având în mâini doar o puscă, sau sabie, sau furcă, să alerge către dusman si să înceapă să ucidă până în momentul în care este el ucis. Mă întrebam tot timpul: ce poate să mobilizeze o masă de oameni să facă aceasta?

Totodată mă simt un bun organizator, lucru care cred că se trage tot din vietile acestea ostăsesti. Spuneati că se distinge la mine, ca la foarte multi oameni, karma ucigasului. Voiam să vă spun că lectia cu evitatul practicării uciderii mi-am învătat-o. Nu suport violenta, agresivitatea, bătaia, nu pot să calc nici măcar un gândac în picioare, nu pot să merg la pescuit, nu pot să merg la vânătoare. De doi ani nu mai consum nici măcar carne sau produse din carne (cu exceptia pestelui).

Eram foarte curios să aflu care ar fi profesia predestinată. Mi-ati spus-o dumneavoastră - medic chirurg, pentru a coase ce a tăiat Joao. Corespunde întrucâtva cu ceea ce simte sufletul meu de ceva vreme - că trebuie să ajut, să salvez oameni. Se pare că datorită faptului că nu am ales drumul doctorilor traditionali - facultate de medicină, ani multi de practică, examene pentru rezidentiat, de titularizat si câte si mai câte - am ajuns să învăt alte tehnici de vindecare, a sufletelor în special si a trupurilor, cu un rezultat al însănătosirii sufletelor. Am învătat chiar si tehnici chirurgicale, dar aplicate într-un alt mod (nu cu bisturiul). Se pare că în viitor va trebui să le aplic intens, pentru a salva vieti. Pe plan profesional, momentan am propria afacere.

Din analiza trimisă reiese că am fost portughez si m-am înrolat în armata engleză. Oare am luptat din plăcerea de a lupta si ucide sau pentru un ideal frumos si clar? În trecutul mai îndepărtat simt că am mai trăit în România. Sufletul meu vibrează altfel când mă gândesc la regii daci Burebista si Decebal si la domnitorul Mihai Viteazu. De asemenea si când mă gândesc la idealul de unire a românilor."

5 februarie 2008

< sus >

 

CARLA, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

RODEOS KARAKULOS (1563-1610) s-a născut în Pireu, port la Marea Mirtos, situat pe litoralul sudic al Greciei. Părintii săi, Kristos si Eleuteria, aveau 7 copii, pe care îi întretineau cu mare greutate. Kristos aducea seara bani si alimente, după ce îsi vindea produsele pisicole recoltate în timpul zilei. Avea o barcă făcută rudimentar de către tatăl său, răposatul Evkis. Eleuteria vedea de copii si de ferma lor din afara localitătii, unde aveau câtiva lămâi, portocali si măslini. Rodeos era primul născut. Încă de pe la 5-6 ani, a avut ocazia să muncească alături de mama sa la recoltarea fructelor si la vânzarea lor în piată. La 9 ani, i-a cerut lui Kristos să îl ia la pescuit în apele golfului. Stând pe apă zile întregi, băiatul vedea cum treceau navele uriase pe lângă modesta lor barcă. Le făcea cu mâna marinarilor necunoscuti, salutându-i cu respect, dar si cu invidie, fiindcă nu se afla printre ei. Avea deja 15 ani când si-a anuntat părintii că doreste să devină marinar de cursă lungă, pentru a cunoaste mai bine viata pe mări si oceane, dar si obiceiurile altor popoare. Părintii l-au înteles, dându-i acceptul si binecuvântarea lor. Cu ochii în lacrimi, întreaga familie si-a luat rămas bun de la el, fără a bănui că nu se vor mai revedea niciodată. Rodeos s-a îmbarcat pe o corabie turcească, al cărei căpitan se încumeta să navigheze până în Oceanul Indian, unde le vindea arme băstinasilor războinici care populau puzderia de insule. Timp de 4 ani, tânărul Rodeos a participat la vânzări de pusti si pumnale pe zeci de insule exotice, unde localnicii duceau o viată tribală.

Cel mai mult i-a plăcut insula Madagascar, unde s-a îndrăgostit de o băstinasă uimitor de frumoasă. Horili era o fetiscană de numai 11 ani, fiica sefului de trib, care se gândea deja la măritat, asemenea prietenelor ei de aceeasi vârstă. Unkir, tatăl fetei, a iesit în calea marinarilor care tocmai acostaseră la tărm, pentru a vedea ce au adus de vânzare. Era obisnuit să primească arme în schimbul unor piei de animale sau chiar fete care acceptau să plece în lume, dorind să îsi facă un rost. Însotit de fiica sa, Unkir i-a întâmpinat pe marinarii abia sositi, cerându-le să îi arate marfa lor. Rodeos, văzând-o pe Horili, a rămas cu ochii pe ea. I-a oferit lui Unkir o ladă plină cu arme, cerând-o pe Horili în schimb. Fata l-a refuzat categoric, sustinând că nu vrea să plece de lângă tatăl ei. Nebun de furie, Rodeos a vrut să o ia cu forta pe vas, dar a fost avertizat de către colegii săi marinari că ar putea izbucni un incident cu propriile lor arme, încă nevândute sălbaticilor. Rodeos a început să negocieze cu Unkir, dorind neapărat să îi cumpere fata. Aceasta, o mică vrăjitoare desteaptă foc, i-a cerut marinarului să rămână cu ea pe insulă, renuntând astfel la viata lui de hoinar pe apă. Cum nu cunostea dialectul vorbit de fată, s-au înteles mai mult prin semne, Rodeos acceptând să viziteze coliba lor din pădure. Ceilalti marinari au refuzat să îl însotească, temându-se că vor fi jefuiti si omorâti de către membrii tribului. Ajunsi în mijlocul comunitătii din pădure, s-au pus pe chefuială, dându-i-se si lui Rodeos să bea din rachiul preparat de localnici. Tânărul s-a trezit abia a doua zi din crunta betie, singur, într-o colibă apropiată celei în care locuia fata. Furios, a fugit până la tărm, dar corabia dispăruse. Neavând încotro, s-a întors la colibă, dorind să devină bărbatul lui Horili. Ritualul de cununie a fost lung si obositor pentru grecul Rodeos, care nu mai trecuse niciodată prin asa ceva. Văzându-se cu o copilă drept nevastă, s-a bucurat mult de farmecele ei. În mod uimitor, Horili se pricepea la gospodărie, vânat, vindecarea bolnavilor cu leacuri aduse din pădure, dar si la vrăji. Încă din primii ani de viată, fata stătuse în apropierea tatălui său la toate ritualurile tribale, învătând tot ce trebuia pentru a deveni o adevărată vindecătoare. Bietul Rodeos, neobisnuit cu astfel de treburi, s-a acomodat cu mare greutate la obiceiul de a pierde nopti întregi cu ritualurile comunitătii, care cuprindea 70 de suflete. Lăsându-si nevasta cu treburile ei, a preferat să devină vânător si paznic al tribului. Anii au trecut, iar Horili a adus pe lume 12 copii. Dintre acestia, doar 5 au rămas în viată. Femeile din tribul ei năsteau multi copii, dar majoritatea dintre ei mureau la nastere sau în primii ani de viată, din cauza numeroaselor boli provocate de insecte si animale. Viata lui Rodeos era cât se poate de monotonă, singurul eveniment pe care îl astepta cu nerăbdare fiind sosirea corăbiilor cu marfă. Corabia care îl adusese pe insulă nu a mai apărut niciodată. Îndurerat din cauza dorului de tara si rudele sale, bolnav de malarie si de alte afectiuni specifice zonei, Rodeos a închis ochii la numai 47 de ani. Fusese un om îmbătrânit prematur, trăindu-si ultimii ani din viată fără speranta de a-si revedea vreodată pământul natal. Confratii indigeni i-au ars trupul pe un rug înalt, după care au aruncat resturile în apele oceanului.

     CARLA, cea de astăzi, care este o intelectuală de mare tinută, a comentat acest episod karmic în felul următor:
     "Atunci când mi-ati trimis o listă cu numele avute în diferitele vieti, Rodeos Karakulos îmi suna complet străin, nu mă atrăgea în niciun fel. Iată de ce bănuiam că Rodeos a avut o viată neplăcută! Multă vreme am crezut că a sfârsit prin a se sinucide sau că a fost vreun tâlhar. Aveam senzatia că e "pata neagră" din trecutul meu. Chiar si după ce am citit despre viata lui, îl percep ca străin mie si mi-e greu să-mi imaginez că am trăit cândva asemenea situatii. Acum înteleg mai bine de ce atunci când intrăm într-un alt corp suntem "resetati", o luăm de la capăt fără amintiri din vietile anterioare. Sper ca Rodeos să fi ars destulă karmă negativă. Interesant este că prietenul meu indian dorea la un moment dat să devin "soata" lui si să-l urmez în India. Ca sotie a lui urma să am grijă de el, de casă si de eventualii copii. Nu mă atrăgea ideea, ba mai mult, mă încerca un sentiment asemănător cu privarea de libertate. Simteam că, dacă as fi făcut acest pas, nu ar mai fi existat cale de întoarcere, că ar fi fost ca o sinucidere lentă din punct de vedere psihologic (exact ce a pătit Rodeos). Pe de altă parte, consider că toate eforturile mele (facultate, master) nu ar mai fi avut sens dacă as fi ales o viată de "femeie în casă". Mi se pare aberant (în proportie de 90%) să renunt la serviciu si la familie pentru un bărbat. Pesemne că era o lectie deja învătată si spiritul meu nu mă lasă să fac o asemenea prostie."

13 iunie 2009

< sus >

 

DAN, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

Printul indian BIRENDRA IMANDA (1516-1599), originar din Bengal, a fost singurul copil al celui mai bogat nobil din zonă si stăpânul tinutului respectiv. Încă de la vârsta de 3 ani, Birendra a devenit practicant al religiei budiste, alături de părintii săi. Foarte inteligent si ascultător, înzestrat cu o gândire uimitor de profundă pentru un copil atât de mic, el a început să cânte mantre si să spună rugăciuni cu mult talent, desi împlinise doar 4 anisori. Nobilii din zonă l-au desemnat drept încarnarea unui lama tibetan care trăise în secolul 11. Părintii săi au acceptat să fie dus într-o mânăstire budistă, cu scopul de a fi educat si pregătit în vederea viitoarei vieti monahale. Birendra a primit numele religios de ATHMI. Viata sa a fost lungă (83 de ani) si bogată în evenimente plăcute, care l-au înăltat spiritual. Neavând voie să se căsătorească, Athmi a rămas departe de "înselătoarea iubire femeiască". Respectarea principiul castitătii masculine i-a provocat multe crize cu substrat nervos, aducându-l la bătrânete în situatia de a dispretui profund "păcatul amorului". Aproape că si-a urât propria mamă, fiindcă femeia "păcătuise" înainte de a-l aduce pe lume. Athmi ar fi trebuit să trăiască 101 ani, potrivit destinului cu care se născuse. Din păcate, rivalitatea colegilor săi în privinta ocupării functiei de sef monahal (functie pe care Athmi o detinea încă din tinerete), i-a determinat pe doi nemernici să-i strecoare o viperă în chilia sa modestă. Moartea lui Athmi a fost rapidă, aproape că nici nu si-a dat seama când a închis ochii pe vecie.

     DAN, urmasul de astăzi al călugărului Athmi, alias printul Birendra, mi s-a destăinuit:
     "Îti multumesc pentru informatiile furnizate în legătură cu problema mea de viată. Le accept cu credinta că numai o abordare echilibrată, o abordare ce are timpul drept aliat este o solutie... pentru barca mea... barca al cărui timonier sunt. Timpul... am învătat să îl utilizez ca pe un aliat. Din păcate... sau poate din fericire... viata umană terestră este mai scurtă... trebuie să iei decizii mai repede... totusi. Cu greu pot întelege si accepta duplicitatea. Nu poate exista si nu ar trebui să existe "aceeasi măsură"... din punctul meu de vedere. Deocamdată... timpul are încă răbdare... Cred că am un bun coeficient al inteligentei emotionale si spirituale... dar atât. Las timpul să lucreze pentru mine. Tendintele mele actuale de dezvoltare sunt compatibile într-o bună măsură cu informatiile primite de la tine: misiunea de a întelege comportamentul uman, de a ajuta, este centrală modului meu de a privi lumea. În privinta vietii sentimentale si familiale, periodizarea oferită de tine este exactă până în prezent. Viitorul va decide si restul, iar eu stiu că îmi pot construi si influenta viitorul.
     Acele trăsături pe care tu le-ai identificat drept "urmări" ale unei evolutii care include o viată anterioară sub numele de "Birendra Imanda" sunt definitorii pentru mine. Există desigur esente, nuante.. dar... privind lucrurile în linii mari, imaginea se suprapune cu trăsăturile mele actuale. Sigur, probabil că în privinta modului în care eu privesc comportamentul femeiesc, femeia, după cum mi-ai explicat într-un mesaj anterior... îmbinarea "fumurilor" reprezentate de vietile anterioare, a condus către o complexitate care cu greu poate fi redusă la aceste "linii mari". Irlandezul, italianca... printul arab... printul indian... fiecare contribuie cumva la modul în care eu privesc acest subiect... si subiecte conexe. Această dimensiune (modul de raportare la comportamentul femeiesc) ar fi doar un exemplu. Ceea ce mi se pare de asemenea frapant este faptul că, până acum... în călătoriile mele... am ajuns exact în aceste zone pe care, conform spuselor tale... le-am cunoscut în existentele anterioare. Despre meditatie... si practici meditative... tin minte că atunci când eram mai mic, mă jucam cu forta gândului. Citisem eu în cărti... Din păcate, în afară de faptul că încerc mereu să abordez o perspectivă optimistă, în prezent nu mai practic astfel de exercitii. Ar fi nevoie de o anumită liniste, pe care, în momentul de fată, nu o pot avea. Sper să mă reîntorc spre asa ceva... cândva."

26 februarie 2008

< sus >

 

CRISTINA, filosof

Povestea antecesorului spiritual:

NICOLE VERVIER (1896-1935) s-a născut într-un orăsel situat la nord de Paris, părintii săi fiind oameni de conditie modestă: tatăl, tâmplar, iar mama, croitoreasă. Nicole, mezina familiei, era cel de-al 3-lea copil al sotilor Philippe si Marie. A fost crescută de bunica din partea mamei, care a iubit-o ca pe propriul copil. Educată cu multă atentie, fetita a fost dată la scoală, pentru a ajunge mai mult decât o biată meseriasă ca mama ei. Pe măsură ce crestea, Nicole si-a văzut de treabă, ascultând sfaturile bunicii, pe care le considera un dar de la Dumnezeu. Crescută în cea mai evlavioasă credintă în Divinitate, fata a acceptat îndrumarea bunicii spre a urma cursurile colegiului catolic din oras. Acolo i-a fost desăvârsită buna educatie primită de la bunica. Abia terminase liceul, când si-a pierdut bunica pentru totdeauna. Biata bătrână, cu ochii în lacrimi, i-a spus cu ultima suflare: «Să ajungi om, scumpa mea!». Rămasă fără cea mai dragă fiintă, tânăra domnisoară în vârstă de 17 ani s-a sfătuit cu părintii asupra viitorului său. Ar fi vrut să urmeze o facultate de medicină, dar cine să o întretină atâtia ani?! Părintii erau deja obositi de viată, bolnavi, trăind de azi pe mâine. Curajoasă si tenace, Nicole si-a căutat de lucru prin oras. A fost angajată de un notar bătrân, care îsi dorea o tânără inteligentă si prezentabilă pentru postul de secretară.

Remarcată de un nepot al notarului, după o lună s-a trezit cerută în căsătorie. Neavând încotro, desi nu simtea că Georges i-ar fi drag, s-a măritat cu el. Tânărul era bun, tandru si dornic să aibă o familie adevărată, de care să fie mândru toată viata. Nicole si-a luat în serios rolul de sotie, voind ca sotul ei să nu aibă motive de reprosuri. Munceau amândoi de dimineata până seara, ea, la notariat, el, la un cabinet de medicină veterinară. Primul lor copil a venit la un an după căsătorie. Pentru a-si creste fetita, femeia a fost nevoită să renunte la serviciu. Deja se simtea obosită. Nasterea îi agravase afectiunea cardiacă pe care o avea încă din copilărie. Georges muncea din greu la cabinetul său si în gospodăriile clientilor bogati cărora li se îmbolnăveau caii, câinii si pisicile. Cu toate greutătile, viata familiei ar fi continuat multă vreme în armonie si întelegere dacă un gând rău nu ar fi pus stăpânire pe biata Nicole: îsi mai dorea un copil! Fără să tină cont de sănătatea subredă, a mai lăsat o sarcină. Avea deja 39 de ani. Din nefericire pentru ea si pentru ceilalti din familie, a născut un băietel mort. Din cauza socului postnatal, Nicole a trecut la cele vesnice, spre disperarea sotului si a fiicei sale.

     CRISTINA cea de astăzi, urmasa spirituală a nefericitei Nicole, mi-a scris:
     "Vă mărturisesc că mă stăpâneste o emotie cu totul aparte după ce am citit despre Nicole. Este o stare pe care nu am resimtit-o nicicând. Mă impresionează profund povestea ei, ca de roman. În acelasi timp, mă uimesc asemănările între destinul ei si al meu. Am fost crescută de la vârsta de 5 ani de bunicii mei, care acum au 84 de ani fiecare. El este medic uman, iar ea, medic veterinar. De fapt, nu suntem rude de sânge, dar m-au crescut ca pe copilul lor, iar eu îi iubesc mai mult decât pe părintii mei naturali. Spre deosebire de Nicole, eu nu sunt o frumusete, dar am crescut printre cărti, pe acorduri de Mozart si Chopin... Marea mea pasiune este muzica clasică. Mi-as fi dorit să fiu pianistă... Acum 4 ani, când am terminat Facultatea de Filosofie, m-am gândit să încep Medicina, dar bunicii mi-au spus că ar fi o facultate grea pentru mine, eu fiind mai firavă... Bunica, medic veterinar, a stiut să îmi transmită dragostea ei pentru animale. Anul acesta, prin februarie, venind seara acasă si stând de vorbă cu o vecină, am simtit la un moment dat ceva cald pe picior. Era un cătelus mic si pufos. L-am luat în brate si l-am adus acasă, desi mai aveam un cătel. Este adevărat că sunt foarte dezamăgită în dragoste si uneori mă gândeam că, poate, pe mine nu mă asteaptă nimeni. Sunt deosebit de emotionată. Vă multumesc din suflet pentru ceea ce mi-ati dezvăluit si pentru sfaturile pe care nu le voi uita."

8 decembrie 2008

< sus >

 

MIRELA, functionară

Povestea antecesorului spiritual:

Italianca ROSSANA VISCONTI (1886-1927) s-a născut în Sicilia. Părintii ei, Luciano si Domenica, trăiau din pescuit. Luciano pleca în zori cu barca pe mare, întorcându-se seara acasă cu putinul câstig bănesc obtinut din vânzarea pestelui si a fructelor de mare. Familia era numeroasă, la cei doi soti adăugându-se 7 copii si părintii Domenicăi. Locuiau cu totii într-o casă modestă, aproape de tărmul mării, aflându-se de multe ori în pericolul de a fi luati de apă în timpul marilor furtuni. Rossana era primul născut, după ea urmând 3 fete si 3 băieti. Sătulă de viata modestă, astepta cu nerăbdare să împlinească 15 ani, când fetelor le era îngăduit să se mărite. S-a dus după primul venit care a cerut-o de nevastă.

Madokis, marinar grec, lucra pe o navă comercială care făcea ruta Istanbul-sudul Italiei. A cunoscut-o pe Rossana într-o zi când îsi ajuta tatăl la vânzarea mărfii. Fata avea doar 14 ani. Aflând despre ea că este cuminte, inteligentă si bună gospodină, a asteptat-o un an, până când au reusit să facă nunta. La sfârsitul petrecerii, tinerii căsătoriti s-au urcat pe un vapor care i-a dus în insula Creta, unde locuiau părintii lui Madokis si fratele lui mai mic, Nikos. După o săptămână de la sosire, Madokis s-a îmbarcat din nou, reluându-si munca pe vapor. Nikos conducea un magazin de tesături si, având nevoie de o vânzătoare, om de încredere, a luat-o pe Rossana ca ajutor. Lucrând amândoi cât era ziua de mare, între ei s-a înfiripat o pasiune puternică, greu de ascuns de ochii lumii. Femeia a înteles repede că nu se măritase cu Madokis din dragoste, ci din nevoia de a scăpa de sărăcia din casa părintilor săi. Într-o seară, cei doi îndrăgostiti nu s-au mai întors de la lucru, iar de atunci nu i-a mai văzut nimeni. Fugiseră cu un vapor spre Cipru, unde Nikos îsi cumpărase o casă. Departe de toate rudele lor, si-au întemeiat o familie, neputându-se căsători legal, din cauză că Rossana rămăsese nevasta lui Madokis. Ea si Nikos au avut 6 copii, pe care i-au crescut din veniturile lor de negustori. După 4 luni de absentă, negăsindu-si nevasta care fugise cu fratele său, Madokis s-a spânzurat de rusine si supărare. Povestea fugii celor doi îndrăgostiti si a sinuciderii sotului părăsit a circulat multă vreme printre localnici, fiind purtată pe alte meleaguri de marinarii care navigau pe apele Mediteranei. Întâmplător, Nikos a aflat povestea de la niste marinari care acostaseră în port. Din cauza remuscărilor, profund îndurerată de moartea violentă a lui Madokis, Rossana s-a îmbolnăvit grav de inimă. Ajungând să fie obsedată de gândul sinuciderii, a rămas în viată doar din dorinta de a-si vedea copiii mari, ajunsi la rostul lor. A dus boala pe picioare până la 41 de ani, când a închis ochii pe vecie.

     MIRELA cea de astăzi reprezintă încarnarea spiritului care a animat-o pe italianca Rossana. Iată ce mi-a scris:
     "M-am născut într-o familie modestă. La vârsta de 2 ani, părintii mei au hotărât să mă dea spre adoptie tot unei familii modeste, dar care nu avea copii... Sunt cel de-al 7-lea copil al părintilor mei... Înainte de a-l cunoaste pe sotul meu, am avut o relatie foarte plină de iubire (din partea mea), la doar 20 de ani... Omul pe care îl iubeam a devenit tatăl primului meu copil si a murit la câtiva ani după ce m-am căsătorit cu actualul sot... S-a sinucis cu o armă artizanală! Fiica lui si a mea împărtăseste aceeasi soartă ca si mine... A fost crescută de o familie din străinătate, iar viata ei este plină de necazuri... Cu sotul meu sunt căsătorită de multi ani. De la o vreme nu ne mai întelegem... Am vrut să divortez, dar m-a oprit fiul nostru... De multe ori, am impresia că inima mă lasă si singura rugăminte către Tatăl Ceresc este «Mai lasă-mi zile, Doamne, pentru fiul meu, este prea mic ca să mă piardă!»... Câte similitudini între mine si Rossana... As vrea să-mi resping fricile, spaimele si până la urmă să accept viata asa cum este, cu urcusuri si coborâsuri..."

25 martie 2009

< sus >

 

LUCIANA, jurist

Povestea antecesorului spiritual nr.1

Brazilianca LORETTA VASQUIS (1879-1937) s-a născut în familia unui crescător de cai, om înstărit, provenind la rândul său din părinti fermieri. Loretta s-a manifestat încă de la 2 ani ca un mic fenomen: cânta, dansa, adora să călărească, tinută în brate pe cal de tatăl său. Crescută sănătoasă, cu miscare în aer liber, fata se comporta la vârsta de 10-12 ani ca o adevărată amazoană. La îndemnul ei, tatăl a deschis o afacere cu cai de curse. Loretta, petrecând mai toată ziua la antrenamente si în grajduri, pentru a supraveghea îngrijirea cailor, a trecut prin scoală fără eforturi deosebite. Ajunsă călăreată de performantă, a câstigat câteva întreceri cu calul său mult iubit.

La 15 ani s-a măritat cu băiatul unor boieri din zonă, mutându-se în conacul socrilor. Aici a început calvarul vietii sale. La îndemnul părintilor, sotul ei, Osvaldo, s-a dovedit extrem de sever cu ea. I-a cerut să nască 7 copii, să stea numai în casă ca o bună mamă si gospodină, îngăduindu-i să iasă pe mosie numai însotită de el si de părintii lui. Obisnuită de copil cu o viată linistită, cu mult sport si petreceri de familie, Loretta s-a trezit după căsătorie închisă într-o cuscă. După nasterea celui de-al doilea copil s-a îmbolnăvit grav cu nervii si cu plămânii. Nu a mai dat nastere altor copii, spre nemultumirea lui Osvaldo si a socrilor ei. Supărat pe vesnicele ei boli, omul a luat calea cârciumilor si a bordelurilor. Viata Lorettei, din ce în ce mai anostă, s-a concentrat asupra cresterii si educării copiilor. A închis ochii la 58 de ani, fiind vegheată numai de fiul si fiica sa.

    Răspunsurile LUCIANEI:

"După ce am citit prima scrisoare, Karma 1, referitoare la viata Lorettei, am înteles de ce eram si sunt atât de interesată de călătorii. Poate pentru altii par mofturi sau fite aceste lucruri, însă pentru mine semnifică altceva, mai ales că pe mine mă interesează să aflu multe lucruri despre cultura altor popoare si nu să colind magazinele."

4 octombrie 2008

"Sunt fascinată de domeniul parapsihologiei, al existentelor anterioare, spiritualitate, artă, filosofie. Din acest motiv, v-as ruga, dacă puteti, să îmi mai aduceti aminte si de alte existente anterioare, eventual câte am avut, ce am învătat din ele, ce ar trebui să mai învăt. Ceea ce mi-ati scris referitor la viata Lorettei a fost într-adevăr una foarte tristă, însă despre previziunile dumneavoastră despre viitorul sot, despre căsătorie si ce va urma după căsătorie, acesta este visul meu încă de mic copil. Iubesc foarte mult animalele si oamenii, iar pentru cai de mică am avut puternice sentimente de milă si compasiune si simteam parcă o teamă anume, adică întotdeauna mi-a fost frică să mă sui pe un cal sau să stau aproape de ei, însă îmi plăcea să îi privesc de la distantă. Mi-ar fi plăcut să am curajul să stau mai aproape de ei si să-i pot mângâia. Spre deosebire de viata Lorettei, în această viată am încercat si am luptat să-mi împlinesc anumite vise si o parte din ele chiar am reusit să le îndeplinesc, lăsând la o parte suisurile si coborâsurile care au intervenit pe parcurs. Simt însă că scopul si menirea mea este să fac mult mai mult decât am făcut sau decât fac la ora actuală. Nu mi-am dorit niciodată să fac o carieră importantă, însă mi-ar fi plăcut să lucrez într-un domeniu în care să fac ceva mult mai mult si concret pentru oameni, în sensul de a-i ajuta si să am si timpul necesar să studiez domeniile care mă pasionează."

3 iulie 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.2

Italianul ROBERTO CICANDELLI (1814-1864) s-a născut într-o familie bogată, din vechea burghezie toscană, cu nenumărate ramificatii genealogice în Italia, dar si în sudul Frantei. Roberto a mostenit inteligenta, sobrietatea, distinctia părintilor si rudelor sale. A învătat carte la un colegiu, ca toti fiii de nobili, dorind ca, după împlinirea majoratului, să se ocupe de tranzactii comerciale. Pentru aceasta, a urmat studii corespunzătoare unui functionar de bancă. În vremea aceea, băncile italiene se aflau doar în marile orase. Prin urmare, Roberto s-a mutat la Roma. Aici si-a început activitatea cu pasiune si dăruire, sacrificându-si multe ore din zi si din noapte pentru a-si duce toate lucrările la bun sfârsit. Rezultatul strădaniilor sale a fost că, după 6 luni, a primit postul de director adjunct al Băncii respective.

Pentru mai multă credibilitate si prestantă în lumea celor bogati (clientii obisnuiti ai băncii), i s-a cerut să se căsătorească. Asa a făcut, luându-si drept nevastă pe fiica unui baron toscan, pe care o cunostea din copilărie. Lorena, sotia lui, s-a priceput să îl facă fericit, dăruindu-i doi copilasi frumosi si destepti.

Până la 40 de ani, Roberto s-a considerat un bărbat norocos si fericit, împlinit în toate năzuintele vietii sale. S-a întâmplat totusi o mare nenorocire a doua zi după banchetul în care si-a sărbătorit cele patru decenii ale vietii: din cauza oboselii cronice, acumulate în cei aproape 20 de ani de muncă, si din cauza petrecerii de o noapte întreagă, inima lui Roberto a cedat partial, provocându-i un infarct. Dus de urgentă la cel mai bun spital din Roma si tratat cât se putea de bine în acele vremuri, bolnavul si-a revenit, putând să-si reia serviciul după câteva săptămâni. Cu toate acestea, Roberto simtea cum îi scădeau puterile de la o zi la alta. A mai lucrat 2 ani, după care a renuntat la serviciu si s-a retras împreună cu familia la mosia părintilor săi. A închis ochii la vârsta de 50 de ani, regretând că încă nu reusise să-si vadă nepotii aranjati pe la casele lor.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Revenind la studiul Karmei 2, puteam să jur că într-una din vietile mele anterioare am trăit în Italia, pentru că de mică am avut o afinitate pentru această tară, cu toate că până în prezent nu am reusit să o vizitez, iar referitor la Brazilia, stiu că limba lor e foarte asemănătoare cu spaniola, singura limbă pe care intuitiv stiam că o pot stăpâni la perfectie. Referitor la viata pe care a avut-o Roberto, mi se pare mai apropiată de sufletul si caracterul meu, cu toate că am preluat multe si de la cea a Lorettei. Spre marele meu regret, în această viată nu am avut norocul încă să trăiesc într-un mediu foarte apropiat sufletului meu, mă refer la rudele mele, la oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Totusi, multumesc lui Dumnezeu că am avut parte de părinti buni si de o educatie mai specială, zic eu, din partea tatălui meu. În urma studiului referitor la viata lui Roberto, intuiesc că problema cu care mă confrunt în această viată este discrepanta destul de mare între mediul în care trăiesc în prezent si mediul în care s-a născut si a trăit Roberto."

24 august 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.3

Australianca LOREILA ALIA (1732-1790) s-a născut într-o mică asezare de pescari, situată în zona Capului Sud Est, o peninsulă despărtită de Tasmania prin Strâmtoarea Bass. Părintii săi, oameni săraci, aveau 12 copii, dintre care Loreila era primul născut. Încă de mică si-a ajutat mama la cresterea fratilor si surorilor sale. Tatăl lor, Eusin, pleca din zori la pescuit si se întorcea noaptea cu banii câstigati din vânzarea pestelui si a fructelor de mare. Mama, Altena, provenea dintr-o veche familie aborigenă ai cărei copii plecaseră din junglă pentru a-si face un rost în viată. Loreila, ajunsă o gospodină excelentă prin forta împrejurărilor, era vestita printre pescari prin frumusetea si hărnicia ei. La 14 ani a fost cerută în căsătorie de Ahik, un pescar originar din Tasmania, prieten cu tatăl fetei. Cu toate că se considera prea tânără pentru căsătorie, fata l-a acceptat, pentru a micsora numărul gurilor de hrănit în casa părintilor săi.

Ahik a dus-o pe aleasa lui în Tasmania, unde locuiau părintii si fratii săi. Casa lor se afla în apropierea orasului Marrawah, port la Oceanul Indian, pe coasta de vest a insulei. Primită cu bratele deschise, Loreila a crezut la început că viata ei cu Ahik va fi o feerie, la fel ca si natura înconjurătoare. După câteva luni de la nuntă, atmosfera dintre ei a început să se răcească. Ahik si mama lui doreau ca Loreila să facă multi copii, iar biata fată, care abia împlinise 15 ani, nu rămânea însărcinată. Au început discutiile printre neamurile lui Ahik, pe motiv că îsi abandonase iubita de pe insulă pentru a-si aduce o fată nestiutoare si stearpă de pe continent. La un an si jumătate de la căsătorie, în sfârsit, Loreila a rămas însărcinată. Din păcate, fericirea conjugală era pe sfârsite. Sotul ei, Ahik, se întâlnea cu fosta iubită, frumoasă Eron, care îl tot îndemna să îsi părăsească sotia. Dorindu-si copilul enorm de mult, bărbatul si-a păstrat nevasta, asteptând să apară micutul care se pregătea să vadă lumina zilei. Într-o dimineată însorită, Loreila a adus pe lume o fetită, căreia i-a dat numele de Alira. Multumit de reusita nevestei lui, Ahik si-a părăsit amanta, dedicându-se cu trup si suflet familiei sale.

Răzbunarea amantei a fost cumplită. O femeie pusă de ea a intrat în casă, răpind copilul, în timp ce Ahik era plecat la pescuit. Biata Loreila, slăbită după nastere, nu a putut opune rezistentă. Părintii si fratii lui Ahik locuiau într-o altă casă, depărtată de a lor, neauzind tipetele bietei mame rămase fără copil. Seara, ajuns acasă, bărbatul si-a găsit nevasta zăcând în nestire, fără copil lângă ea. Ajutată să îsi revină, i-a descris-o lui Ahik pe răpitoare, acesta dându-si seama că era chiar mama fostei lui amante. Furios, a năvălit în casa acestora, ucigându-le în bătăi pe amândouă. Si-a luat copilul, apoi nevasta si s-au refugiat în sudul insulei, unde locuia fratele său mai mare. Asezarea avea doar câteva zeci de locuitori, majoritatea pescari, si era vizitată doar de navele care acostau la tărm. Temându-se că vor fi descoperiti de autorităti, s-au îmbarcat pe un vapor care făcea ruta spre Noua Zeelandă. Au debarcat în orasul Nelson, port la Golful Tasman, situat la nordul Insulei de Sud. Aici au trăit fericiti, alături de cei 3 copii ai lor, până când moartea a luat-o pe Loreila, ducându-i sufletul pe lumea cealaltă. Avea doar 58 de ani si sănătatea grav afectată de zbuciumul primilor ani ai căsniciei sale.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Cu o zi înainte de a primi mesajul dumneavoastră referitor la studiul Karmei 3, am simtit o stare foarte plăcută, de confort interior, de împăcare sufletească, un fel de armonie interioară, de pace si de relaxare, pe care de mult nu mai reusisem să o ating si nu îmi puteam explica cum de mi se întâmpla acest lucru, pentru că la momentul respectiv treceam printr-o perioadă destul de agitată si ambiguă. Revenind la studiul Karmei 3, viata Loreilei a fost destul de încercată si una deloc usoară, dar atât de asemănătoare si de potrivită felului meu de a fi. De fiecare dată când citesc aceste studii mă transpun în acele timpuri si în vietile pe care le-am trăit, iar fiecare dintre ele îmi trezeste un sentiment de deja-vu."

8 martie 2009

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.6

Grecoaica ARITIA KARIMA (1462-1510) s-a născut în orasul Iraklion, port la Marea Cretei, situat în nordul insulei Creta. Părintii săi, Evdokia si Cristodulo, se ocupau cu comertul de peste si fructe de mare. Aveau o tarabă în piata orasului, din care câstigau banii necesari traiului întregii familii. Aveau sase copii, pe care i-au crescut cu ajutorul bunicilor, părintii Evdokiei, ea fiind nevoită să stea zi-lumină pentru a vinde marfa adusă de sotul său. Aritia era mezina familiei, având două surori si trei frati, cu totii mai mari decât ea. Spre deosebire de ceilalti frati ai săi, era extrem de timidă si retrasă. Îi plăcea să stea linistită într-un loc ore întregi, jucându-se cu vreo păpusă sau privind visătoare pe geam. Adeseori, îi povestea bunicii sale că Îl vedea pe Doamne-Doamne cum plutea în Cer, asezat pe un scaun de aur, înconjurat de multi îngeri, mai frumosi la chip decât oamenii. La 3 anisori se manifesta ca un mic profet. Le spunea celor din jur ce li se va întâmpla în zilele următoare, avertizându-i, adeseori pe bună dreptate, înainte de a păti ceva rău. Astfel, cu o zi înainte ca tatăl său să se înece pe vreme de furtună, l-a implorat să nu plece a doua zi în larg. Omul, necăjit că nu prea le ajungeau banii în casă, a sărutat-o pe frunte în zori, si dua a fost. L-au scos valurile pe înserat, aruncându-i trupul neînsufletit printre stâncile de pe mal. Aritia avea doar 5 anisori când asupra familiei lor a căzut năpasta.

Rămasi cu totii fără singura persoană care le aducea venitul zilnic, băietii s-au apucat de pescuit, înlocuindu-si tatăl. Vestea că Aritia se pricepea să ghicească viitorul s-a răspândit pe toată insula. A început pelerinajul la usa lor, lucru care i-a deranjat pe clericii catolici. Într-o zi, un înalt prelat a venit în casa lor pentru a discuta situatia Aritiei. I-a înspăimântat pe toti cu amenintările lui. Biata Aritia, o copilă de numai 8 ani, fără stiintă de carte, a ghicit adevărata intentie a preotului. Acesta intentiona să o ducă la cea mai mare mânăstire de pe insulă, pentru că ea să ghicească numai pentru demnitarii bisericii catolice. Invocând motivul că vrea să o salveze de la cumplita moarte prin ardere pe rug, le-a propus celor din familie să o ducă la mânăstire, că tot nu aveau bani destui să o întretină. Îngroziti cu totii, au acceptat plecarea Aritiei.

Fetita si-a luat rămas bun de la mama, bunicii, fratii si surorile ei, presimtind că nu-i va mai vedea niciodată. Asa s-a si întâmplat. Mânăstirea se afla pe creasta unui munte, bine ascunsă de privirile drumetilor care aveau treabă prin partea locului. De Aritia nu a mai auzit nimeni din orasul ei natal. După un an, familia a fost anuntată că fetita murise de o boală necunoscută si fusese îngropată într-un loc “secret”. Îndelung jelită de cei dragi de acasă, călugărita Aritia îi vedea pe toti cu ochii mintii, plângând noaptea de mila lor, nestiută de nimeni. Mânăstirea avea doar 7 maici, stareta fiind o fiică de nobili fără avere, care au dat-o la călugărie ca să îi facă un viitor “onorabil”. Maica Eustakia a prins drag de biata copilă nevinovată, salvând-o de la o moarte sigură prin răzbunarea clerului superior. Aritia a trăit cu o profundă chemare divină în sufletul său. Si-a dedicat întreaga viată slujirii Domnului, care îi comunica adeseori ce urma să se întâmple în lumea din afara mânăstirii, pe care Aritia nu o va cunoaste niciodată. Sensibilă la frigul permanent din grota mânăstirii, s-a îmbolnăvit de plămâni. Nefiind ajutată de nimeni, s-a stins la numai 48 de ani, grăbindu-se să plece pe lumea cealaltă, pentru a-l regăsi pe Domnul ei cel drag.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Viata Aritiei Karima a fost viata care, după prima citire, m-a răscolit cel mai tare. A fost ca si cum mi-as fi văzut pe un ecran filmul vietii. Când eram mică, mă comportam exact ca protagonista studiului Karmei 6 si parcă îmi aduceam aminte aievea de faptul că eu trebuia să am harul premonitiei si al prezicerii viitorului. Îmi spuneam atunci că dacă nu îl am acum, sigur o să îl am când o să fiu mare. Nu stiu câtă premonitie sau intuitie am adunat de-a lungul anilor, dar îmi dau seama că foarte multe din aceste lucruri îmi sunt transmise în vise. După o perioadă de 6 ani, de când m-am mutat în Bucuresti, am avut foarte multe blocaje si piedici în tot ce voiam să fac. Referitor la ce mi-ati spus dumneavoastră, la preoti si la atitudinea pe care ar trebui să o am fată de ei, este adevărat că dintotdeauna am avut un fel de retineri fată de ei, însă aveam si încă am o mare afinitate fată de preotii mai în vârstă si văzători cu duhul. Acum câteva luni am visat că priveam si admiram de pe tărm o clădire situată undeva în mare. Mă uitam pe internet la destinatii de vacantă si am zărit o clădire asemănătoare celei din vis în Lisabona, "Torre de Belem", si am zis că despre ea este vorba. După ce am aflat din studiul Karmei 6 de locul în care am mai trăit, am fost curioasă să văd cum e si uitându-mă pe fotografiile din acel loc, ce să văd?... exact clădirea pe care o visasem de fapt!"

17 mai 2009

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.5

MBONU MIMBU (1512-1573), locuitor al Coastei de Fildes din Africa, s-a născut în mica asezare Sassandra, port la Oceanul Atlantic, situat la confluenta dintre fluviul Sassandra si apele oceanului. Părintii săi, Undih (tatăl) si Mierd (mama), erau refugiati din adâncul junglei împreună cu părintii lor. Undih si Mierd au avut paisprezece copii, dintre care au trăit numai nouă, ceilalti murind înainte de împlinirea vârstei de un an, din cauza unor infectii grave. Printre cei rămasi în viată, Mbonu era al treilea născut. Băiatul a fost un copil ascultător, cu suflet bun si mare amator de călătorii în adâncul junglei, pentru a vizita rudele părintilor săi, care încă mai trăiau în sălbăticie. La vârsta de 10 ani si-a anuntat părintii că doreste să se retragă la tribul din junglă, pentru a trăi în continuare alături de înteleptii neamului său. Întelegând că băiatul va avea un rol deosebit în viata din sălbăticie, l-au dus si l-au lăsat pentru totdeauna în coliba străbunicului său (tatăl mamei), care depăsise vârsta de 100 de ani. Bătrânul întelept Umh si-a primit strănepotul cu o ceremonie de salut la care au participat toti cei 24 de locuitori ai satului. Mbonu a fost remarcat de bătrânul vraci Duhir ca un posibil urmas al său în privinta practicilor traditionale de tămăduire si lucru cu spiritele pădurii. Încă de a doua zi după sosirea sa, Mbonu a fost luat de Duhir în coliba sa ca ucenic-ajutor. Remarcându-se printr-o intuitie neobisnuită dovedită în recunoasterea bolilor, Mbonu l-a ajutat mult pe vraci să găsească leacurile potrivite pentru tămăduirea celor aflati în suferintă. În plus fată de aceastea, Mbonu avea o relatie telepatică uimitoare cu vietătile pădurii: plante si animale. Le întelegea nevoile si durerile, dar suferea pentru că nu le putea ajuta cu nimic. Treptat, pe măsură ce înainta în vârstă, Mbonu a devenit un tânăr plin de întelepciune, capabil să preia functia de shaman absolut al tribului său.

Avea doar 14 ani când Duhir, cu o zi înainte de a închide ochii, l-a chemat, i-a predat toate ustensilele sale si i-a soptit la ureche o multime de secrete ale stiintei sale străvechi de mare vrăjitor. După incinerarea trupului maestrului său, Mbonu, cu o mare suferintă întipărită pe chip, a jurat credintă tribului său, angajându-se să nu neglijeze nici un om aflat în suferintă. La 16 ani si-a luat prima nevastă, pe frumoasa Ohka, în vârstă de 9 ani. După ce aceasta a născut primul copil, Mbonu si-a mai luat o nevastă, Mudik, o copilă de numai 10 ani. De la cele două neveste, Mbonu a avut nouăsprezece copii, dintre care numai zece au ajuns la vârsta maturitătii.

Anii au trecut peste vraciul Mbonu, lăsându-i urme adânci pe chip si în suflet. Era un om cu suflet nobil, dornic să îsi ajute comunitatea pentru a trăi în conditii de armonie si sănătate. Era, fără îndoială, un vizionar idealist. Mereu la pândă, pentru a afla din vreme despre apropierea vânătorilor de sclavi, el si-a salvat tribul de foarte multe ori, anuntându-i pe toti să îsi părăsească satul si să se refugieze în adâncul pădurii sălbatice. O singură dată au fost atacati pe neasteptate, în plină noapte, de către un grup de mercenari, care le-au răpit multe fete si femei. Cu puterea mintii sale, Mbonu îi făcea pe hoti să se îndepărteze cu teamă de asezarea lui. A trăit doar 61 de ani, îmbătrânind înainte de vreme, din cauza durerii provocate de moartea cumplită a celor ucisi de hoardele care îi atacau mereu satul, rămas din ce în ce mai pustiu. L-au incinerat doar 3 nepoti, ceilalti urmasi fugiseră de mult spre orasele de pe tărmul oceanului. Cele două neveste îi muriseră de tinere, una la nasterea ultimului copil, iar cealaltă răpusă de o săgeată otrăvită.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Citind episodul karmic 5 si mai ales corelându-l cu viata Aritiei Karima (călugărită în Grecia), am realizat si mai profund de unde mi se trag toate căutările spirituale si toate trăirile pe care subconstientul meu mi le transmitea."

13 decembrie 2009

< sus >


Lectură suplimentară:

STUDIUL REÎNCARNĂRILOR - IMPRESII DE LECTURĂ de Răzvan Petre