AMINTIRI DIN VIETILE ANTERIOARE

Cuvânt introductiv

Multe persoane afirmã cã ar fi de acord cu reîncarnarea, dar nu îsi dau prea bine seama ce sunt vietile anterioare ale spiritului. Dacã li se dezvãluie povestea unei vieti anterioare, au impresia cã se aflã în fata celei mai abile nãscociri.

Numerosi cercetãtori din întreaga lume se strãduiesc sã descopere crâmpeie din istoricul fiintei umane. Metodele sunt diverse, iar rezultatele corespund cu talentul si nivelul de pregãtire al celor care se încumetã sã pãtrundã cu mintea în intimitatea lumii spiritelor.

Metoda mea de cercetare a vietilor anterioare se bazeazã pe binecunoscutele capacitãti parapsihice – clarviziunea si telepatia -, pe care le-am verificat lucrând cu mii de spirite si clienti, timp de 16 ani. Redau mai jos o parte dintre rezultatele muncii mele de cercetare, completate cu reactiile celor care au beneficiat de studiul karmic realizat de mine. Se poate observa cu usurintã puternica legãturã spiritualã dintre omul de astãzi si încarnãrile anterioare ale spiritului sãu. Impactul trecutului spiritual asupra fiecãrui om este incontestabil. Dacã fiecare individ ar putea sã afle aspecte din vietile sale anterioare, ar reusi cu sigurantã sã îsi organizeze viata actualã într-un mod mult mai agreabil pentru el. În felul acesta, prezentul nu ar mai deveni coplesitor prin problemele pe care le pune zilnic în fata fiecãruia dintre noi.

Nina Petre
19 septembrie 2010

În degringolada vietii sociale românesti din zilele noastre, se afirmã la tot pasul cã poporul nostru este format din prosti, escroci, bolnavi mintal, hoti, drogati etc. Parcã ne-am sãturat cu totii sã fim vânati de peste hotare, ca dupã aceea sã fim împroscati cu noroi, fiindcã, pur si simplu, ne-am nãscut români! Chiar dacã în tara aceasta vietuiesc numerosi cetãteni certati cu legea si cu bunele maniere, nu ar fi corect sã dãm vina pe întregul popor pentru faptele lor reprobabile. Lucrez de 16 ani, neîntrerupt, cu publicul dornic de evolutie spiritualã. În cadrul STUDIULUI KARMEI SI AL DESTINULUI am colaborat, si încã mai colaborez, cu numerosi români care doresc sã se cunoascã mai bine ca finte evoluate ale globului pãmântesc. Pentru ei, este deosebit de important sã stie de unde au venit în aceastã lume, ce datorii omenesti au de îndeplinit si ce au de fãcut în fiecare zi pentru ca fiinta generatoare de viatã - SPIRITUL - sã evolueze cu ajutorul lor.

Voi prezenta mãrturiile sincere, înãltãtoare, educative pentru toatã lumea ale unor oameni deosebiti, de mare valoare moralã, socialã si spiritualã. Vã urez lecturã plãcutã si folositoare!

Nina Petre
16 iunie 2011

Mãrturiile clientilor mei

Ultima antecesoare spiritualã a Elenei a fost ESTHER MERRICK. Ea s-a nãscut în orasul Birmigham (Anglia) si a trãit între anii 1889-1943. Pãrintii sãi aveau 5 copii, iar veniturile modeste proveneau din salariile lor de muncitori. Patrick (tatãl) lucra la o fabricã de armament, iar Merle (mama) era vânzãtoare într-un magazin de dulciuri. Bunicii (pãrintii lui Patrick) s-au ocupat mult de nepotii lor, având grijã sã nu le lipseascã nimic din necesarul zilnic. Mai mult chiar, i-au ajutat sã învete carte, dorind ca ei sã ajungã oameni bine realizati în viatã. ESTHER a urmat cursurile unui colegiu, devenind astfel învãtãtoare calificatã. Angajatã la scoala de fete din oras, s-a remarcat repede prin inteligenta si buna ei pregãtire profesionalã. Obisnuia sã citeascã multã literaturã, istorie si geografie. La 19 ani, s-a cãsãtorit cu profesorul de istorie Hander, mai în vârstã cu 4 ani decât ea. Tânãrul provenea din pãrinti evrei germani, stabiliti în Anglia încã din copilãrie.

Cei doi soti, ESTHER si Hander, si-au început viata de familie sub semnul iubirii, al devotamentului, dar si al dorintei de a avea cât mai multi copii. Neputinta fizicã a ESTHEREI a obligat-o sã se opreascã dupã cea de-a doua nastere, care i-a pus în mod serios sãnãtatea în pericol. Femeia avea un reumatism cardiac încã din copilãrie, care fusese neglijat, din cauzã cã nimeni nu îi dãduse vreo atentie. Singurii copii ai eroinei noastre au fost un bãiat (Iaroll) si o fatã (Madeleine). Urmând studii universitare, Iaroll a devenit inginer mecanic, iar Madeleine, profesoarã de limba englezã. Mama lor, ESTHER, a trãit doar 54 de ani, închizând ochii pe vecie din cauza unui stop cardiac provocat de vestea mortii lui Iaroll, pe front. Rãzboiul se afla deja la apogeu, iar spaimele locuitorilor orasului nu încetau nici ziua si nici noaptea. Moartea timpurie a învãtãtoarei ESTHER a întristat întregul oras. Foarte cunoscutã ca un model de cadru didactic, ESTHER fusese profund devotatã profesiei sale. Multi dintre fostii sãi elevi aveau si ei copii care învãtaserã în primii ani de scoalã tot cu ESTHER. Corectitudinea ei ca om si cadru didactic erau exemplare. Generozitatea sufletului a îndemnat-o mereu sã îsi ajute elevii sãraci, care de multe ori veneau flãmânzi la scoalã. Celor cu note mici le dãdea meditatii gratuite, astfel încât, an de an, clasele ei nu aveau niciun corigent. Ca mamã si sotie, ESTHER a fost profund devotatã celor din familie. La moartea ei, Hander si Madeleine au plâns-o cu disperare. Amândoi erau convinsi de faptul cã îndurerata mamã plecase în cãutarea fiului dispãrut, pe lumea cealaltã. Osemintele lui Iaroll nu le-au fost restituite niciodatã.

"Am citit primul episod karmic si încep sã-mi explic anumite lucruri. Nu m-am gândit nicio clipã cã as fi putut fi învãtãtoare într-o viatã anterioarã, dar îmi explic de ce îmi plac atât de mult copiii, de ce as fi vrut sã lucrez cu ei si de ce mi-am dorit sã lucrez în adoptii, dupã ce am terminat facultatea. O colegã m-a lãudat ce frumos si cu câtã rãbdare mã comport cu copiii, chiar m-a întrebat de ce nu-mi deschid o grãdinitã. Fantastic, nu m-am gândit!

Vãd cã în viata anterioarã pãrintii tatãlui ne-au ajutat. În aceastã viatã nu am avut de-a face deloc cu ei sau putin cu bunica, pe care am prins-o pe la 90 de ani si nici nu stia cine sunt, doar se uita râzând la mine si, când tata o întreba dacã stie cine sunt, zicea cã nu. Doar pe fratele meu îl recunostea, l-a si dorit foarte mult si l-a iubit mult (dormea cu ghetutele lui sub pat) si fiindcã ducea numele sotului ei mai departe.

Dacã în viata anterioarã am fost singura dintre frati care s-a dus la colegiu si mi-a plãcut sã citesc, în aceastã viatã nu as fi vrut sã dau la facultate, am dat doar de gura lui mama, care vroia sã mã vadã cu o pâine în mânã si pe picioarele mele (mare dreptate a avut). Femei destepte, si Buna, si mama, m-au lãsat sã-mi aleg ce facultate vreau sã fac si, fiind atrasã de cele umaniste, am zis initial Psihologia, ca sã ajung la Asistenta Socialã. De citit m-am apucat în clasa a cincea si asta fiindcã Buna a stiut ce sã-mi dea sã citesc. De învãtat la scoalã nu am învãtat prea bine, doar în facultate.

Constat cã în viata anterioarã m-am cãsãtorit devreme cu un sot pe care-l iubeam si mã iubea. În aceastã viatã m-am cãsãtorit mai târziu si nici nu ne-a dat dragostea afarã din casã. Îmi explic si de ce mi-am dorit sã mã cãsãtoresc cu un bãrbat care sã mã iubeascã si sã-l iubesc si de ce mi-am dorit sã existe un singur om în viata mea si atât. Se pare cã m-am atasat destul de tare de sotul meu în viata anterioarã, motiv pentru care, în aceastã viatã, trebuie sã am un sot de care sã nu mã atasez, din contrã, sã mã îndepãrteze de el si nici sã nu fiu compatibilã cu el. Nu avem voie sã ne atasãm de niciun bun lumesc si de nicio fiintã umanã. Dar cine sã stie toate acestea în acele vremuri?

Se pare cã si cu profesia este acelasi lucru. Am fost atasatã de sot si de profesie, acum trebuie sã mã detasez si sã mã rup, motiv pentru care mã chinui pe ambele planuri. Asa-i sau gresesc?

Depresia, fantastic, acum îmi explic, la 2 ani era sã mor de giardia. Oare spiritul meu într-atât de mult nu si-a dorit sã trãiesc? Deprimarea aceasta m-a tras în jos atât de mult. Incredibil. Am gresit fatã de Dumnezeu si de dragostea divinã. Nu stim sã iubim. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare ce înseamnã sã iubesti cu adevãrat? Nu stim sã iubim. Pe de altã parte, omeneste o înteleg pe Esther: a avut copii cu omul pe care l-a iubit, a fost învãtãtoare, iubea copiii. Era femeie milostivã, cu suflet bun, avea probleme cardiace. A stat cu spaima în suflet în timpul rãzboiului. Mai este si complexul lui Oedip: atractia mamã-fiu. Pãi, când a aflat de bãiatul ei, pentru ea a fost cumplit. Stiu, nu ar fi trebuit sã se descurajeze, ar fi trebuit sã se lupte sã trãiascã, viata este mai de pret, dar, DOAMNE, cât doare pierderea puiului drag! Cât este de dureros si nici sã nu primesti rãmãsitele înapoi, ca sã poti sã-l îngropi, sã ai la mormântul cui sã plângi! Cât de groaznic! Ce loviturã! Mai avea si probleme cu inima, cum sã reziste?! Stiu cã am fost egoistã, de aceea mã lovesc de mult egoism si am fãcut oameni dragi sã sufere. Nu cred cã am vrut asta, dar s-a întâmplat si acum trebuie sã sufãr de pe urma celor dragi. Cât de bun si drept e DUMNEZEU! Eram convinsã de acest lucru, dar am vrut sã înteleg cauzele.

Ciudat, am auzit de Birmingham, dar nu mi-a zis nimic. Am simtit cã limba englezã, ca si franceza, le utilizez cu o usurintã mai mare si cã vin de undeva de mai departe decât din aceastã viatã. Chiar dacã nu am un bagaj bogat de cuvinte, în special engleza, pe care o si vorbesc la serviciu, o vorbesc cu o familiaritate si usurintã, de m-am gândit dacã nu cumva am mai folosit-o si în altã viatã. Englezii au început sã mã fascineze din 2008. Nu stiu de ce, atunci am început sã-mi îndrept privirea spre englezi si sã-i analizez pe cei pe care i-am cunoscut (nu multi). M-au fascinat. Nu pot sã spun cã m-am gândit cã as fi putut trãi în Anglia într-o altã viatã si mã întreb: de ce nu simt nimic, nu-mi aduc aminte nimic? M-am încarnat destul de repede, la 33 de ani dupã ce am murit. Chiar asa se sterge tot sau socul mortii a fost atât de mare, încât am vrut sã mã rup complet de locul care mi-a pricinuit atâta suferintã? Cu toate cã acolo pot spune cã am fost fericitã. Am avut tot.

Oare din cauzã cã pãrintii sotului meu iubit erau evrei gremani, oare de aceea am fãcut eu grãdinita si liceul german în aceastã viatã? Limba germanã nu m-a fascinat, chiar pot sã spun cã nu mi-a plãcut în timpul scolii. Acum este altceva si încerc sã o învãt si pe fetita mea. Si mama, si socra mea stiu germana. Bunica nu putea suferi germana, din cauza a ceea ce au fãcut nemtii în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. Dar limba, sãraca, nu are nicio vinã pentru pãcatele oamenilor.

Înainte de comunicãrile cu dumneavoastrã mã gândeam cã nu doresc sã îmbãtrânesc si cã nu vreau sã trãiesc foarte mult, dar îmi dau seama cã am gresit gândind în acest fel. Întotdeauna am simtit o presiune si ceva care mã apasã si nu am stiut cum sã-mi explic acest lucru. În jurul meu m-am lovit de depresie. Cât de mult am gresit si habar nu aveam! Tot ceea ce stiu e cã în viatã e bine sã te ghidezi dupã ceea ce simti si eu întotdeauna am dorit sã-mi cunosc vietile anterioare. De când am aflat de reîncarnare de la Buna, am stiut cã acest lucru mã va ajuta si elibera.

Vãd cã m-am încarnat destul de repede. Din câte stiam, sufletele evoluate se încarneazã la intervale mari de timp. Eu se pare cã nu am fost destul de evoluatã si nu sunt nici acum. As vrea sã descopãr de ce sunt asa slabã: de ce îi las pe altii sã-mi spunã ce sã fac, de ce mã las influentatã de altii, de ce astept de la altii? Am tot timpul senzatia cã lumea nu considerã cã e prea mare lucru de capul meu si mã trateazã ca atare. Bunica mea nu putea sã-mi spunã ce m-ar fi vãzut ea în stare sã profesez în viitor.

Vreau sã stiu de ce îmi fac probleme din toate nimicurile, nu se trage de la stresul din al doilea rãzboi mondial? As vrea sã stiu de ce tin minte rãul si de ce despic firul în 12, când ar trebui sã tratez anumite lucruri mai echilibrat si poate cu mai multã indiferentã. Tot de la Esther mi se trage si de la stresul îndurat în rãzboi? Ciudat însã, îmi place sã vãd filme din al doilea rãzboi mondial, nu am nicio aversiune si nicio strângere de inimã. Dar am simtit cã mã intereseazã subiectul mai mult decât este cazul. Cred cã ar trebui sã le cer iertare si lui Hander si lui Madeleine, fiindcã am gresit fatã de DUMNEZEU si apoi fatã de ei. Pot sã fac acest lucru? Eu zic cã este datoria mea moralã sã le cer iertare.

Admir darul pe care-l aveti si consider cã ajutati oamenii foarte mult cu darul pe care-l posedati. Acest dar mi-as dori si eu sã-l posed. Mã fascineazã cele nevãzute si mi se pare extraordinar sã vezi vietile anterioare ale oamenilor, sã le spui ce au gresit si sã li se dea posibilitatea sã se analizeze si sã se îndrepte cunoscându-si trecutul. Consider cã suntem tinuti în întuneric si nu e drept. Fiecare om trebuie sã aibã dreptul sã fie lãsat sã-si cunoascã vietile anterioare si sã nu bâjbâie în nestiintã. Câti oameni care si-ar cunoaste vietile anterioare poate nu s-ar mai sinucide! Gresesc?"

ALIKIA DAKIS s-a nãscut în orasul-port Pireu (Grecia) si a trãit în perioada anilor 1803-1869. Parintii ei se numeau Alexandros si Sakia. Sotii Dakis au avut sase copii. Alexandros, om bogat, era proprietarul a douã vase de pescuit si a patru nave comerciale. Nevasta lui, Sakia, o femeie foarte cultã, provenea din vechea nobilime atenianã. Copiii lor au crescut în cele mai bune conditii, ca adevãrate vlãstare de oameni bogati. Pãrintii le-au adus guvernantã din Franta si profesori din Atena, care i-au învãtat carte atât cât au avut nevoie. Bãietii s-au orientat spre navigatie. Nikos si Lenko au intrat în marina comercialã, iar Markos si Iannis, în cea militarã. Participând în lupta navalã de la Navarino (1827), Markos si Iannis au contribuit si ei la înfrângerea turcilor, urmatã de obtinerea independentei grecilor. Alikia si Sera au trãit în umbra fratilor mai mari, fiind coplesite de personalitatea puternicã a fiecãruia dintre ei. Sera, foarte talentatã la picturã si poezie, s-a mãritat cu un pictor din Atena, care i-a oferit o viatã plinã de satisfactii spirituale.

Mezina familiei, ALIKIA, s-a casatorit la 18 ani cu un actor din Atena, care juca la teatrul din oras. Fascinatã de viata actorilor si de atmosfera plinã de creatie din teatru, ALIKIA a început sã participe la toate repetitiile, învãtând rolurile tuturor. Dacã se îmbolnãvea o actritã, era imediat chematã sã joace în locul acesteia. Cu încuviintarea lui Marulis, sotul ei, ALIKIA a luat lectii de dans, dorind sã aibã o imagine bunã pe scenã, mai ales atunci când i se cerea sã înlocuiascã vreo dansatoare. Profesoara de dans, bine plãtitã de Marulis, si-a transformat eleva într-o dansatoare autenticã, promitând sã devinã o adevãratã vedetã a scenei. Cariera de artistã a ALIKIEI a durat 10 ani, perioadã în care ea s-a bucurat de aplauzele frenetice ale publicului. Dupã nasterea celui de-al doilea copil, s-a simtit din ce în ce mai slãbitã, nemaifãcând fatã la activitatea scenicã. Rãmânând acasã, ea s-a ocupat intens de cresterea si educarea copiilor sãi, Aritia si Kelanos. S-a refãcut în timp record, în câteva luni redevenind aceeasi fiintã veselã si energicã de la începutul cãsãtoriei. Copiii au fost pentru ea lumina ochilor si ratiunea de a trãi. I-a educat cu profesori buni. Pe Kelanos l-a trimis la studii de comert în Europa, la Paris. Ajuns dupã aceea un mare om de afaceri, Kelanos le-a asigurat pãrintilor sãi o bãtrânete linistitã. Eroina noastrã, ALIKIA, si-a iubit copiii cu disperare. Fata ei, Aritia, s-a nãscut bolnavã de inimã, trãind doar 11 ani. Moartea fiicei lor a fost o mare loviturã pentru cei doi pãrinti. ALIKIA, cu sãnãtatea subrezitã, nu a mai avut puterea de a deveni din nou mamã. Avea 62 de ani când si-a pierdut si bãrbatul. Marulis închisese ochii pe vecie din cauza unei comotii cerebrale. ALIKIA, trista vãduvã, a mai trãit încã 4 ani, plecând si ea în lumea vesnicã dupã sotul pe care l-a iubit si regretat pânã la disperare.

"Mã tot gândesc la antecesoarea din Grecia si observ cã era o persoanã veselã si plinã de viatã, dar pe care viata a lovit-o destul de puternic. Acum înteleg de ce m-am simtit si mã simt apãsatã si de ce îmi simt sufletul greu.

Vãd cã în ambele vieti anterioare - si ca Esther, si ca Alikia -, provin din familii cu multi copii. Ca Alikia aveam patru frati si o sorã, ca Esther, trei frati si o sorã. Dar spiritul meu a pãstrat modelul de a avea doar doi copii.

Ce groaznic este faptul cã Alikia si-a pierdut fetita la doar 11 ani si alti copii nu a mai putut avea! Se pare cã spiritul meu a obosit destul de tare în viata Alikiei si a venit cu aceastã mostenire în viata Estherei. Esther, având o inimã slabã (probabil slãbitã de socul pierderii fetitei si a sotului din viata Alikiei), cred cã era destul de apãsatã, peste care s-a suprapus problema cu piciorul lui Handel, neputinta ei de a avea mai mult de doi copii, stresul rãzboiului si - cireasa de pe tort - si-a mai pierdut si bãiatul. Doamne, ce lovituri! Într-una din vieti îmi pierd fata si sotul iubit moare înaintea mea, iar în cealaltã sotul este bolnav si îmi pierd bãiatul. Groaznic! Se pare cã am o karmã negativã creatã pe familie: sot si copii. Trebuie cumva sã îndrept lucrurile în acest sens, dar încã nu constientizez foarte clar ce am de fãcut.

Deocamdatã, viata mi-a dat un sot care sã mã îndepãrteze de el si sã nu mai creez atasament. Mã doare însã foarte mult suferinta lui si as vrea sã-l ajut. Am mai interactionat cu sotul meu în alte vieti si care a fost natura acelei relatii sau doar acum mi-a fost dat sã-mi spãl anumite pãcate?

Nu înteleg de ce în aceastã viatã nu am avut parte de mai multi frati sau surori. Mama nu a putut sã aibã decât maximum doi copii. Cu fratele meu nu sunt foarte apropiatã. El are o personalitate puternicã si s-a impus mult mai mult decât mine, iar pe mine reusea sã mã convingã foarte usor când vroia ceva de la mine, bineînteles. În rest, nu mã prea bãga în seamã sau era agresiv cu mine atât verbal, cât si fizic. Acum s-a schimbat, vorbeste frumos cu mine, dar nu mã încãlzeste cu nimic. Ceea ce însã apreciez la el este cã e optimist, pozitiv si am nevoie de asta ca de aer si apã. Oare de ce am o relatie atât de distantã cu fratele meu? M-am mai întâlnit într-o altã viatã cu el? Am creat vreun atasament atunci care acum trebuie rupt?

Nici cu pãrintii mei nu simt o compatibilitate completã. Ca si pãrintii Alikiei, ne-au oferit de toate, au avut si au bunãstarea lor, dar sufleteste nu suntem pe aceeasi lungime de undã. Oare de ce am o mamã asa rece si durã si nu una mai caldã?

De asemenea, as vrea sã stiu dacã Handel s-a reîncarnat si, dacã da, e la noi în tarã sau în altã parte? As vrea sã stiu cum sã mã rog pentru el: ca pentru un om viu sau ca pentru o entitate care este în lumea spiritelor? Mã tot gândesc dacã m-am comportat frumos cu el si cum a fost relatia noastrã. Spunându-mi acum cã, în viata Alikiei, sotul meu a murit înaintea mea si am suferit, trebuia oare sã-i întorc aceastã suferintã partenerului, în viata Estherei? Trebuie sã mã simt vinovatã cã l-am fãcut sã sufere pe Handel? Eu mã gândesc cã da si cã suferinta creatã lui si lui Madeleine acum trebuie sã o primesc înapoi de la sotul si fiica mea.

Mã mirã cã Iaroll nu s-a încarnat, dar probabil cã e un spirit foarte evoluat si un suflet frumos. O sã mã rog pentru sufletul lui.

Mã mai întreb de ce a trebuit ca Esther sã trãiascã în stres din cauza rãzboiului. Am stresat lumea sau am pricinuit un rãu foarte mare în viata Alikiei sau în vietile anterioare Alikiei? Eu sunt acum o persoana stresatã, îmi fac griji din toate nimicurile si nu este prea plãcut. Resimt deprimarea si stresul, îngrijorarea, furia (pe care le-am acumulat în cele douã vieti, prin mortile celor dragi) ca pe niste poveri care îmi apasã sufletul si spiritul si de care îmi doresc cu toatã fiinta mea sã scap, sã mã curãt de ele odatã pentru totdeauna.

De asemenea, as vrea sã stiu si de Marulis si de copiii din viata Alikiei, s-au încarnat sau încã sunt entitãti în lumea de dincolo? Se pare cã, dacã în viata de grecoaicã, am avut parte de bãiat pânã la sfârsitul vietii si de fatã, nu, în cea a Estherei a fost invers. Câte lovituri! Ce usor se creeazã dependente si atasamente si cum poti face rãu si apoi ne întrebãm cu ce am gresit si de ce ni se întâmplã atâtea necazuri... Trebuie sã lucrez la acest aspect, ca sã nu le mai fac rãu sotului si copilului meu, dar la fel simt cã încã nu am în întregime conturat modul în care ar trebui sã fac acest lucru la nivel energetic, spiritual.

Îmi doresc foarte mult sã-mi dezvolt capacitãtile paranormale. Pot spune cã mã îngrijoreazã aceste reîncarnãri dese ale spiritului meu. Înseamnã cã nu am reusit, în destul de multe vieti, sã scap de karmele negative pe familie. Îmi doresc sã scap de karma negativã si sã nu mai trebuiascã sã mã mai încarnez mai mult de 2-3 ori, dar nu mi-e dat mie sã decid acest lucru... E destul de obositor pentru sufletul meu sã tot duc aceste greseli peste veacuri, trebuie sã pun piciorul în prag, cum s-ar spune!

As vrea sã mai spun cã întotdeauna am avut un sentiment ciudat legat de mare, de tipãtul pescãrusilor si mi-e fricã de apã, cu toate cã stiu sã înot. Îmi este foarte fricã de marea învolburatã si nu stiu de ce. Îmi este o fricã îngrozitoare, aproape paralizantã, si nu stiu de ce. Când eram micã, era sã mã înec, la tata la tarã, dar nu cred cã de la aceastã întâmplare mi se trage. Am pãtit ceva pe mare în viata de grecoaicã, a pãtit altcineva drag ceva pe mare si m-a marcat?

În ceea ce o priveste pe Alikia, se pare cã plãtesc pentru faptul cã ea nu a mai profesat ca dansatoare si a stat acasã. Sotul meu, din cauza problemelor de sãnãtate, nu mai poate lucra.

Dacã fetita mi-a murit devreme în viata de grecoaicã, în cea de Esther m-am putut bucura de ea, dar de bãiat, fiindcã am avut parte de el pânã la sfârsitul vietii ca Alikia, nu am mai avut parte de el în viata de englezoaicã.

As vrea sã stiu, dacã se poate: în viata de Esther am murit fiindcã am fãcut stop cardiac de supãrare sau am fãcut si eu vreun gest necugetat, de a-mi lua viata? Sper cã nu am fost atât de lipsitã de responsabilitate. E normal sã ne înfricoseze moartea, fiindcã nu trebuie sã renuntãm la viatã. E atât de frumoasã, dacã stii cum sã o trãiesti! Dumnezeu ne-a dat atâtea frumuseti si bogãtii de care sã ne bucurãm, iar România e o tarã cu totul specialã. Sã ne ajute Dumnezeu sã rezistãm, sã ne curãtãm spiritele si sã nu ne mai încarnãm la nesfârsit!"

Marocanul TIRIK HAMDU a trãit în perioada anilor 1724-1785. S-a nãscut într-o micã asezare de berberi, situatã în sudul muntilor Atlasul Înalt. Cea mai apropiatã localitate civilizatã era orãselul care astãzi se numeste Rich. Pãrintii lui TIRIK se numeau Anurd (tatãl) si Monsak (mama). Au avut 12 copii, adica 5 bãieti (dintre care TIRIK era fiul cel mai mare) si 7 fete. TIRIK avea o sorã mai mare decât el, Sinr. Anurd muncea ca negustor ambulant, comercializând diverse mãrfuri de la un sat la altul, în zona montanã greu accesibilã negustorilor din orase. Nevasta lui, Monsak, se ocupa de casã si familie, dar si de marea ei pasiune: cusutul hainelor pentru femei. Monsak îmbrãca toate femeile satului cu haine confectionate din materialele aduse de bãrbatul ei. Copiii crescând mari, pãrintii s-au gândit de timpuriu la viitorul lor. Bãietii din sat coborau muntii si se îndreptau spre târgusoarele unde îsi puteau gãsi câte ceva de lucru. Familia Hamdu, deja numeroasã, a decis sã plece definitiv din sat, urmând sã se stabileascã în Rich, unde poposiserã multi locuitori ai satului. Sotii Hamdu aveau niste rude acolo, care i-ar fi putut ajuta sã îsi gãseascã o casã încãpãtoare. TIRIK avea 10 ani când s-a mutat în Rich împreunã cu pãrintii si cele 2 surori, Sinr si Ahd. În anii urmãtori au venit pe lume încã 9 frati si surori. Copiii cei mai mari, TIRIK, Ahd si Sinr, au fost nevoiti sã îsi ajute întreaga familie. Anurd si-a intensificat comertul, amenajându-si un mic magazin, unde TIRIK si Sinr vindeau mãrfurile aduse de el. Monsak si-a continuat activitatea de croitorie, iar rochiile elegante create de ea aveau mare cãutare printre clientele magazinului.

TIRIK s-a specializat în vânzarea hainelor si a unor produse alimentare. La 19 ani si-a luat-o de nevastã pe frumoasa Aim, o fatã de 16 ani, harnicã si cuminte, fiica unei familii de mici negustori. Aim i-a dãruit lui TIRIK 11 copii, adicã 5 fete si 6 bãieti. Fetele, având câte o zestre bunisoarã, s-au mãritat repede. Bãietii au învãtat tainele negustoriei de la tatãl lor, ocupându-se toatã viata cu schimbul de mãrfuri sau chiar cu vânzarea lor pe bani. TIRIK a renuntat la drumurile destinate achizitionãrii mãrfurilor când bãietii lui au fost în mãsurã sã se deplaseze singuri prin tarã. La 50 de ani, TIRIK era deja obosit si bolnav cu oasele, asa cã s-a decis pentru o viatã mai linistitã, acasã si în magazinul sãu. Avea o fire pasnicã, dar, dacã se simtea în pericol, nu ezita sã riposteze cu vorba însotitã de binecunoscutul sãu cutit, pe care îl purta la sold. TIRIK a trãit 61 de ani, fiind rãpus de o crizã cardiacã gravã într-o searã, dupã ce s-a întors de la muncã. Viata zbuciumatã, mereu nesigurã, lupta dusã împotriva concurentilor, a hotilor care îl santajau pentru bani, si-au pus puternic amprenta pe trupul si sufletul acestui om rãzbãtãtor. A lãsat în urma lui o familie prosperã, un adevãrat clan de negustori, care dominau comertul din întreaga zonã.

"Vreau sã spun cã îmi place mult de TIRIK, îl admir si chiar mã simt mândrã de un astfel de antecesor spiritual. Parcã o vãd pe strãbunica mea care fãcea comert cu carpete, covoare si stofe! TIRIK, om adevãrat, din punctul meu de vedere. Simt anumite stãri ale acestuia în sufletul meu. Cred cã de la el mi se trage dragostea pentru munte, iubesc muntele si câte drumuri de munte am bãtut de câte ori am avut ocazia! Ce frumos se vedeau muntii cu Crucea de pe Caraiman! Ador Babele si Sfinxul, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns si anul acesta! Îmi place sã mã plimb pe cãrãri de munte. Cred cã de la TIRIK mi se trage. Si dacã el a lãsat atâta bunãstare în urmã, de aceasta a beneficiat si Alikia, nu stiu Esther, dar si eu.

De cutit mã feresc si nu-mi place sã-l vãd îndreptat asupra mea. De câteva ori, uitându-mã la cutit, parcã mã vedeam luându-l în mânã si înfingându-l în cineva si mã tot gândeam cã mintea mea o ia razna, cum pot sã mã gândesc la asa ceva! Pe de altã parte, mi se pare corect, cum sã se apere bietul om de hoti si santajisti, cã Politie pe vremea aceea nu prea cred cã era si trebuia sã se apere într-un fel! Cã nu a fost bine, e partea a doua, a plãtit spiritul prin cele 3 încarnãri: Alikia, Esther si eu, care mã simt ca o prostutã ce trebuie sã înghitã tot felul de porcãrii si sã-si plece capul, cã de, trebuie sã fim umili si rãbdãtori...

Mã doare cã nu simt sã am un sens, parcã pierd timpul degeaba. TIRIK a fost negustor, a prins o marjã si a gãsit o modalitate de a face bani cinstiti. Si-a întretinut familia, a avut câti copii i-a dat Dumnezeu si din toti a fãcut oameni cu valoare. A fost propriul stãpân, a fost ajutat la început si de pãrinti, ca apoi sã continue singur. A avut valoarea lui. Dar eu? Eu nu am fost pusã în situatia sã fac comert, mama nu m-a luat la ea la firmã si nu m-a pus sã fac nimic de genul acesta. Nici nu stiu ce as putea face. În România, dacã esti cinstit, cam tragi mâta de coadã, cum mi se întâmplã mie acum. Eu sunt cinstitã si prostãnacã. Nu am putere de convingere, mã las influentatã de altii si întotdeauna altii sunt mai buni si fac lucrurile mai bine. Nu am idei, nu sunt creativã, nu-s în stare sã iau taurul de coarne, ca sã o iau de la capãt, nici profesional si nici personal. Nu vreau sã fiu asa, nu-mi place deloc cã sunt în acest fel, dar, din pãcate, asa sunt de când mã stiu. O sã-mi spuneti cã sunt negativistã si pesimistã si trebuie sã fiu mai pozitivã, cã toti oamenii au potential. Asa o fi, dar deocamdatã mã simt ca o cârpã, nu sunt în stare sã o iau de la capãt. Din pãcate, am un fel de a fi foarte idiot (din punctul meu de vedere, care sigur îmi veti spune cã este gresit).

Nu pot sã uit de crizele comitiale pe care le-am avut când eram micã si a trebuit sã iau medicamente care mi-au afectat memoria, constiinta de sine si mi-au creat complexe de inferioritate, fiindcã am fost o elevã slabã la învãtãturã. Mi-am revenit din clasa a saptea, când nu a trebuit sã mai iau medicamente. Eram tratatã de parcã eram o tâmpitã si acest lucru îl simt si acum când vãd cã oamenii se ascund de mine, nu-mi spun tot ce ar trebui sã spunã, fiindcã mã considerã prea proastã ca sã pot întelege si fiindcã nu gândesc asa cum gândesc ei. Nu pot sã uit cum mã trata fratele meu, era drãgut cu mine doar când avea nevoie de ceva, în rest eram o cretinã, o idioatã si tipa la mine si chiar dãdea în mine. Acum sunt fata bunã pentru el, dar, de comunicat, comunicã "din pãrti" cu mine. Tot o idioatã am rãmas si pentru el. Singurii bani pe care-i primeam erau de la bunica. Cei 5 lei îi primeam o datã sau maximum de douã ori pe an, cu care ori mã duceam la cinematograf, ori îmi luam o prãjiturã. În rest, mã uitam la ceilalti copii cum îsi cumpãrau prãjituri de la bufet sau sucuri si eu înghiteam în sec, fiindcã nu aveam bani. Ai mei nu-mi dãdeau.

Nu uit cã în clasa a sasea am mers cu blugii rupti în genunchi si mã îmbrãcam cu cele mai proaste haine, cã de, mama nu-mi cumpãra, ca sã nu-mi stea mintea la lux si la bãieti, ci la învãtãturã. Nu am avut niciun prieten. Cine sã se uite la mine, asa cum arãtam?! Erau alte fete care veneau luxate, si-au pierdut virginitatea la 13-14 ani, se bucurau de viatã si au ajuns de N ori mai bine ca mine. Mama, nu spun, se îmbrãca bine, dar cum eram eu îmbrãcatã, nu conta... cã doar trebuia sã-mi stea mintea la învãtãturã.

Nu pot uita cum am cãzut la treapta a doua, fiindcã, din slãbiciune sufleteascã, nu m-am mutat la uman, am rãmas la real, ca sã rãmân cu cea mai bunã prietenã a mea de atunci (care oricum nu dãdea doi bani pe mine). Nu pot uita cã mama nu mã bãga în seamã si nu a stat de vorbã cu mine pânã am intrat la facultate, cã de, pânã atunci nu eram un om demn, la nivelul cãruia sã se coboare pentru a discuta cu el. Si când am intrat la facultate, bunica a trebuit sã o ghideze pe mama si sã-i spunã ce sã facã si cum sã se comporte cu noi, cã pe ea nu o ducea capul. Tot bunica mi-a fost aproape si când am cãzut la treapta a doua, nu mama. Mama nu a vorbit cu mine pânã când am intrat în clasa a 11-a, în toamnã.

De abia asteptam sã termin liceul si sã încep o nouã etapã din viata mea si, când colo, cu ce mã trezesc? Primul meu prieten a fost un om cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecã si nu aveam ce sã caut cu el. Iar dupã ce am terminat facultatea, am ajuns sã lucrez într-un loc unde, dupã câteva luni, am fost datã afarã, cã trebuiau sã aducã pe cineva plãtit la jumãtate fatã de mine. Serviciul pe care îl am acum nu mã ajutã sã mã dezvolt si sã cresc. Mi s-a pus eticheta cã-s idioatã si nu-s în stare sã fac prea mult si asa-s tratatã.

Pot sã uit pierderile materiale ale familiei mele, egoismul mamei, de care mã lovesc ori de câte ori se iveste ocazia? Pot sã uit ce sot si ce soacrã mi-am "tras"? Sã mã ajute DUMNEZEU sã uit toate astea, cã oricum nu mã ajutã cu nimic sã mi le amintesc în mod constant. M-am sãturat de atâtea rãutãti, am înteles cã nu sunt farmece si blesteme sau, mai bine zis, mã autosugestionez, fiindcã puteti sã-mi spuneti cã ele nu existã chiar si numai pentru simplul fapt de a nu mã mai gândi la asta. Singurul meu refugiu, deocamdatã, este biserica, dar nici acolo nu am liniste totalã. Se gãsesc tot felul de cumetre sã mã înghesuie, cã doar ce stiu ele de rugãciune? Trebuie sã se înghesuie sã ajungã cât mai repede la moaste si sã le acapareze vreo 5 ore, eventual sã le si ia cu ele acasã, de s-ar putea, sã dea acatiste etc. Dacã vreau sã stau linistitã, sã mã rog si sã mã concentrez, pot? De mi-ar permite cumetrele, as putea...

Am citit pe site-ul dumneavoastrã despre datul acatistelor, chiar nu vedeam lucrurile în acest fel. Ce înseamnã întunecimea mintii si necunoasterea mostenirii spirituale pe care o avem! Mi-e groazã în ce întuneric zac si-n câtã prostie! Mã uit si la oamenii din jur, în câtã întunecime zac: câtã goanã dupã bani, averi, case, masini, pozitii sociale etc. M-am sãturat de toate astea pânã peste cap.

Cu mâncatul, nu am fost o mâncãcioasã de fel, nu m-am omorât cu carnea, mie îmi plac dulciurile, în rest nu mã intereseazã. Dã-mi ciocolatã, înghetatã si prãjituri si e superb de bine pentru mine! Încerc sã mai diversific cu o brânzã, fructe, dar carnea îmi cade greu, asa cã postul de mâncare nu e asa de greu de tinut. Sper sã nu mã îmbolnãvesc.

Am mai citit si declaratia unui francmason care e pe moarte si pe care l-au apucat procesele de constiintã, cã în cel mult 2 ani se va declansa rãzboiul în Iran si apoi în toatã lumea, cã vine al treilea rãzboi mondial, cã vor urma o groazã de orori (de parcã acum, cum o fi!), cã sistemul bancar va intra în colaps total si cei care au case ipotecate le vor pierde... Ce viitor luminos ne asteaptã!

Sãracul Tirik a trãit în stres si fricã. Se pare cã s-au transmis peste veacuri, fiindcã eu sunt o persoanã stresatã si fricoasã si nu as putea spune cã mã simt prea confortabil cu acest lucru. Si Esther a trãit în stres, iar atunci ELENA putea fi mai breazã? Dacã eu sunt stresatã, agitatã si nerãbdãtoare, oare sotul meu ar putea fi mai breaz? Oare era Tirik bãnuitor? Cã eu cam sunt, mã simt chiar paranoicã uneori. Bãnuiesc anumite persoane cã au fãcut un lucru si ele nu l-au fãcut, ba din contrã, eu mutam un lucru dintr-un loc într-altul si uitam. Nu stiu ce sã zic, dar ce a fost spiritul meu si ce a ajuns! E o gândire de om, asa-i?! Spiritul nu e chiar asa, nu? Ce om deosebit a fost Tirik si ce sunt eu! Un nimic. Si mie îmi sare mustarul când sunt nedreptãtitã, mã enervez foarte tare si nu mai tin cont de nimic, spun ce-mi trece prin cap. Am momente când ãla cu coarne îsi bagã coada si creeazã conflicte ori la serviciu, ori acasã. La serviciu mã strãdui sã fiu mai rationalã, mã mai controlez, cu ajutorul lui DUMNEZEU, dar cu sotul meu nu ati vrea sã auziti ce ne spunem, e degradant.

Ce mã doare cel mai tare e cã nu am o valoare, un sens în viata asta de doi bani. Mã doare cum mã trateazã familia, colegii, dar DUMNEZEU mã ajutã sã rezist si eu încep sã mã autosugestionez cã sunt tare, puternicã, optimistã si cã totul o sã fie bine.

Nu mã identific nu nimeni, nici în aceastã viatã, nici din celelalte vieti. Realizez cã Esther, Alikia, Tirik, Oxana si cine o mai fi fost înaintea Oxanei sunt alte persoane, alte suflete în alte corpuri, cu personalitãti diferite, cu gândire diferitã si cu un fel de a fi diferit, dar realizez cã ceea ce nu au fãcut bine, dar si ce au avut bun, s-a transmis energetic pânã la prostãnaca de ELENA de azi. Stiu, nu trebuie sã mã denigrez atât, dar nu-mi place felul meu de a fi, neputinta în care mã zbat si umilinta pe care trebuie sã o îndur. Este o furie destul de mare în sufletul meu si mã simt destul de debusolatã. Sper sã nu mai cad în nicio psihozã si niciun alt fel de boalã psihicã sau fizicã. Îmi doresc sã trãiesc 83-85 de ani, cât vrea spiritul meu, dar sã-i trãiesc cu folos, cu un scop, sã fac ceva de valoare, sã las ceva bun în urma mea, nu ca o buruianã, o existentã de doi bani, prin care fac umbrã pãmântului degeaba. Tirik a lãsat ceva bun în urma lui, Alikia la fel, chiar si Esther, dar eu? Îmi cer scuze pentru pesimismul meu, nu vreau sã vã supãr inutil, cã oricum nu merit sã-si consume cineva supãrarea pe mine. Am primit ceea ce am meritat. Am cules ce s-a sãdit. Simt cã prea s-au abãtut multe asupra mea, dar, ce sã zic, gândirea mea negativã, depresia si cine stie ce din felul meu de a fi sunt de vinã."

OXANA SIDEROVA s-a nãscut într-un fort militar rusesc, situat în sudul tãrii, pe malul Mãrii Azov, putând fi localizat între actualele orase Taganrog si Rostov pe Don. Viata OXANEI a fost cuprinsã între anii 1636-1712. Pãrintii ei se numeau Ghenadi si Varvara. Sotii Siderov au avut 5 copii: 3 fete (Oxana, Ariadna, Victoria) si 2 bãieti (Igor, Celin). Ghenadi provenea dintr-un neam vechi de nobili, primind de la pãrintii sãi o mosie bogatã, situatã în afara Moscovei. Perioada anilor 1610-1613 a fost marcatã de puternice rãscoale tãrãnesti si ocuparea Moscovei de cãtre militari polonezi si suedezi. Dupã ce i-a fost prãdatã mosia de cîtiva tãrani rãsculati, Ghenadi si-a luat nevasta si cei 4 copii, refugiindu-se spre sud, în zona Donului si a Mãrii Azov, unde fratele sãu Aleksandr era comandantul unui fort militar.

Ultimul copil, mezina OXANA, a vãzut lumina zilei în noua casã construitã de tatãl sãu împreunã cu soldatii din garnizoanã. La nasterea OXANEI, pãrintii ei erau deja trecuti de prima tinerete, fata venind pe lume parcã dorind sã le fie un sprijin la bãtrânete. Frumoasã si veselã ca o primãvarã, copila crestea vãzând cu ochii în mijlocul naturii superbe. Avea doar câtiva anisori când, admirând întinderea sclipitoare a Mãrii Azov, a început sã discute în minte cu pãsãrile care zburau deasupra apei. Legãtura ei de suflet cu natura înconjurãtoare era deosebit de puternicã, fata nerezistând nici mãcar o zi fãrã sã meargã pe malul apei. Avea un trup foarte sãnãtos, mostenind rezistenta fizicã a tatãlui sãu. Varvara însã a devenit bolnãvicioasã dupã nasterea OXANEI. Adeseori se simtea atât de rãu, încât era chematã de urgentã nevasta unui cazac de prin apropiere. Ruhin–vindecãtoarea era deja în vârstã când au început bolile Varvarei. Cu priceperea ei empiricã, o punea pe picioare pe biata femeie. Având si darul ghicitului în tãciunii din sobã, Ruhin i-a prevestit Varvarei cã va muri în ziua nuntii fiicei sale. Îngrozitã si disperatã de cumplita prevestire, OXANA a implorat-o pe bãtrâna vindecãtoare sã îi transmitã toatã stiinta ei strãveche. Bunã la suflet si sãritoare la nevoie, Ruhin a luat-o drept ucenicã pe fata sotilor Siderov. A învãtat-o pe OXANA sã culeagã din stepã ierburile de leac si sã le pregãteascã pentru a fi bune la ceaiuri, cataplasme, alifii de pus pe rãni.

OXANA avea 17 ani când bãtrâna ei prietenã a închis ochii pentru totdeauna. Fiind convinsã cã stiinta primitã de la Ruhin o va ajuta sã îsi salveze mama de la o moarte timpurie, OXANA s-a cãsãtorit cu iubitul ei, cazacul Ahtur Zemtok, un nepot al regretatei Ruhin. Ahtur, bun cãlãret, se ocupa cu îngrijirea si pregãtirea cailor din garnizoanã pentru luptele care nu mai conteneau. Tãtarii din zona muntilor Caucaz atacau sistematic mica trupã ruseascã. Dupã cãsãtorie, OXANA a continuat sã îsi trateze pãrintii, dar îi ajuta si pe ceilalti locuitori ai fortului. Prin stradaniile ei de femeie neobositã, OXANA a salvat multe vieti si în satul de cazaci din care provenea Ahtur. Cunoscându-si bine obligatiile de femeie mãritatã, i-a dãruit sotului ei 7 copii, adicã 3 fete si 4 bãieti. În cea de-a doua parte a vietii, OXANA a trãit ca o vãduvã neconsolatã, ai cãrei copii si nepoti însemnau totul pentru ea. Ahtur a decedat la numai 48 de ani, lovit puternic la cap de un cal nãrãvas. Copiii lor s-au împrãstiat prin tarã, cu exceptia fetei celei mici, Iahdara, care s-a mãritat cu un cazac de prin partea locului. Bãietii OXANEI s-au îndreptat spre Moscova, unde se mai linistise atmosfera, ei reusind sã ia în stãpânire marea mosie pãrãsitã de bunici. Celelalte douã fete au plecat cu bãrbatii lor, care erau militari în solda tarului. Ajunsã la 76 de ani, bãtrâna OXANA si-a fãcut bilantul vietii: fusese o sotie devotatã, mamã desãvârsitã si o vindecãtoare neobisnuitã în comparatie cu cele pe care le cunoscuse pânã atunci. Femeia ajunsese la performanta scoaterii bolilor din trupul celor suferinzi doar prin invocarea unui spirit pe care îl gãsise adãpostit într-un copac înalt din curtea sa. Secretul prezentei acelui spirit îl aflase de la îndrumãtoarea ei, regretata Ruhin. OXANA a închis ochii pe vecie într-o dimineatã însoritã, privind pe geam splendoarea naturii. Avea un zâmbet usor pe chip, care simboliza multumirea omului cu datoria împlinitã în timpul vietii.

"Sincer, nu pot sã-mi dau seama cu ce a gresit OXANA. Din ceea ce mi-ati povestit, a fost o fatã curatã, sensibilã si plinã de calitãti. Într-adevãr, mi s-a transmis sensibilitatea si legãtura ei puternicã cu natura. Marea întotdeauna mi-a inspirat ceva misterios (chiar dacã mi-e fricã de marea învolburatã, nu stiu de ce), iar pescãrusii îi ador. Am senzatia, tot timpul cã vor sã-mi comunice ceva, dar nu înteleg ce.

Continui sã îmi pun aceeasi întrebare: de ce a trebuit spiritul OXANEI sã se mai reîncarneze? Ca sã urmeze TIRIK, ALIKIA, ESTHER si eu? Înteleg cã un spirit se reîncarneazã ca sã evolueze si sã creascã, dar eu, din ce observ, vãd cã mai mult este tras în jos si e încãrcat cu energie de undã joasã. TIRIK a fost usor agresiv (din nevoia de autoapãrare si de a rãzbate), a murit obosit si cred cã usor sãtul de viatã, ceea ce s-a transmis încarnãrilor urmãtoare. Aceeasi obosealã s-a transmis ALIKIEI (profesie doar 10 ani si probleme cu sãnãtatea dupã nasterea fetei), care a si dezvoltat atasament de familie (primind apoi lovitura cu moartea fetei si a sotului înaintea ei), iar atasamentul ALIKIEI de bãiat s-a finalizat la ESTHER cu moartea bãiatului pe front. Oboseala transmisã s-a concretizat prin boala de inimã a lui ESTHER si, dupã moartea bãiatului, cu deprimarea care a trimis-o pe lumea cealaltã. Toate acestea se manifestã la miine amplificat!!! Care este ideea acestor energii de undã foarte joasã si greu de suportat: deprimare, lipsã de chef de orice, sensibilitate care nu e bunã în aceste vremuri haotice, depravate si nebune pe care le trãim?

Si, în loc sã fiu ajutatã sã am oameni veseli si plini de viatã în jurul meu, eu ce am? Numai oameni deprimati, unii îsi zic realisti, dar tot negativisti sunt. Cu ce a fost ajutat spiritul meu în toate situatiile prin care am trecut si trec? Simt cã sunt trasã în jos si nu cã evoluez. Simt cã viata întinde coarda mai mult decât este cazul. De ce trebuie sã fiu pusã în situatia de a decide sã divortez când eu nu vreau acest lucru? Pânã acum, spiritul meu trebuia sã fie printre spiritele pure si sã nu mai trebuiascã sã se încarneze dacã nu ar fi fost pus în situatii de viatã care sã-l tragã în jos. Cine decide ce viatã trebuie sã ducã un spirit dupã ce se încarneazã? Am înteles, alte spirite sunt cu mult superioare, dar atunci de ce ne lasã sã ne încarnãm în oameni care sunt pusi în situatii de viatã care îi trag în jos, le fac rãu, îi chinuie si de ce trãim vremuri care ne tin în beznã si nestiintã? Cum evolueazã un spirit dacã nu are toate datele problemei? Trebuie lãsat sã se încarneze de mii de ori, ca sã-si facã mii de pãcate si sã ajungã în final sã se arunce de pe geam, sã-si taie venele sau sã-si tragã un glont în cap? Sincer, nu prea înteleg. Încotro ne îndreptãm? Mãcar dacã tot ne încarnãm, sã simtim un ajutor si nu piedici, în mod constant.

În fine, am înteles cã noi suntem de vinã, fiindcã nu gândim pozitiv, nu suntem mai încrezãtori, mai plini de viatã si nu stim sã ne bucurãm si sã fim fericiti când ne moare mama, tata, sotul (sotia, bãiatul, fata) sau când suntem atacati, când ni se furã, când suntem bolnavi sau când cine stie ce calamitate ni se mai întâmplã. Chiar nu înteleg care-i ideea existentei noastre pe acest pãmânt, e ca si când ne-am da de lucru, ca sã avem ceva de fãcut. Ne încarnãm ca sã ne aflãm în treabã. Existãm, pentru ce? Care-i ideea existentei spiritelor?

Am apucat sã citesc si din cartea primitã. Se citeste foarte usor, e foarte optimistã si mã sfãtuieste sã-mi stabilesc obiective. Ce obiective sã-mi stabilesc, când eu sunt sãtulã de tot si de toate? Fiecare zi e un chin. Sã mã amãgesc eu cã totu-i bine? Ce-i bine? Nimic. Sunt usor dezamãgitã, mã tot supãr aiurea si, de rezolvat, oricum nu rezolv nimic. Nu vreau sã fiu martirã, vreau sã mã înteleg cu partenerul meu de viatã, cu copilul meu, sã am parte de liniste, întelegere si stabilitate. Oare cer prea mult? Profesional, vreau o schimbare, dar nu stiu ce vreau sã fac si încotro sã o apuc. Deci, ce obiective sã-mi stabilesc? În fine, as cam vrea sã se termine cu tot si cu toate, m-am sãturat de aceastã viatã de 2 lei. Nu am nicio satisfactie, numai iluzii cã ar fi bine, dar totu-i varzã. Dacã divortez si voi gãsi un altul (dacã se va întâmpla asta, nu existã nicio garantie), va fi acela mai bun? Va avea mai mult creier? Va fi mai matur? Va fi mai altruist? Va avea acela vreo stea în frunte? Se va înhãma sã accepte o persoanã cu un copil dupã ea? Sau, alternativa ar fi singurãtatea. Nu vreau sã cad povarã pe capul alor mei. Ce vinã au ei pentru pãcatele mele? De divortez, unde sã mã duc? Nu am bani sã plãtesc chirie, întretinere, telefoane, mâncare si multe altele si ce fac? Întind mâna la ai mei sau la colt de stradã? Nu-i chiar asa usor. Fac destule ai mei pentru mine, nu e cazul sã cad povarã pe capul lor si mare directoare cu bani, din pãcate, nu-s. Nu prea gãsesc solutii si alternative si simt cã viata mã trage în jos, nu-s propulsatã în niciun fel, pe niciun plan. Dar sã nu mai asteptãm de la altii, asa-i? Cam acestea sunt simtãmintele mele si ideile care-mi trec prin cap, printre treburile de serviciu pe care le mai fac. Sper sã nu par ca un copil rãzgâiat, dar, din pãcate, nimic nu mã mai atrage. Trag de mine si mã întreb cât o sã mai rezist."

SUNI RAH MANTU a trãit în perioada anilor 1582-1620. Ea s-a nãscut într-o asezare modestã, cu locuitori sãraci, aflatã în apropierea granitei Siamului (denumirea actualã este Thailanda) cu Birmania (denumirea actualã este Myanmar). Pãrintii lui SUNI se numeau Riduh (tatãl) si Sahlai (mama). Cei doi soti au avut 11 copii: 7 fete (Suni, Maht, Sarmuku, Miandr, Lair, Yan Sa, Rimad) si 4 bãieti (Lukur, Oadr, Madunk, Vasr). Întreaga familie trãia din darurile naturii: animale, pãsãri, peste, plante bune pentru hranã si îmbrãcãminte. Riduh umbla toatã ziua în cãutare de hranã si plante din care nevasta lui obtinea firele necesare confectionãrii hainelor si a pãlãriilor de soare. În anul 1556, vecinii din nord, birmanezii, au început sã treacã granita comunã, ocupând treptat întregul Siam. Sub influenta civilizatiei birmaneze, poporul siamez a primit un plus de culturã, iar orasele tãrii au început sã se dezvolte. La emanciparea Siamului au contribuit mult si navigatorii portughezi, care au poposit în aceastã tarã începând cu anul 1516. Numeroase familii au migrat din nordul tãrii spre zona de litoral, unde viata era mai îmbelsugatã. Familia lui SUNI, mãrindu-se în decurs de câtiva ani, avea nevoie de multã hranã, pe care tatãl, Riduh, o procura din ce în ce mai greu. Fata cea mare, SUNI, împlinind 14 ani, si-a convins pãrinti sã porneascã la drum, spre tãrmul însorit, despre care aflaserã cu totii. Cei doi pãrinti au fost de acord cu mutarea, dar nu chiar atât de departe. La câtiva zeci de kilometri distantã se afla micul orãsel Fang, spre care migraserã numerosi sãteni din nordul tãrii. Ajutati de rudele care locuiau în Fang de mai multã vreme, cei din familia Mantu s-au stabilit si ei la oras.

Dupã 2 ani, SUNI a pornit-o spre sud, împreunã cu fratele ei mai mare, Lukur. S-au oprit în localitatea portuarã Samut, unde si-au gãsit de lucru. SUNI a fost primitã ca vânzãtoare la o bucãtãreasã care prepara mâncare pentru marinarii din port. Lukur s-a angajat la un negustor, fiind nevoit sã care mãrfurile de pe corãbiile comerciale. Patroana lui SUNI, inimoasa Radamah, i-a gãsit fetei o locuintã si a învãtat-o sã gãteascã mâncãruri din peste, necunoscute de ea pânã atunci. Vizitând piata cea mare, SUNI a vãzut numeroase pãlãrii de soare scoase la vânzare, confectionate din paie colorate, mai frumoase decât cele pe care stia sã le facã din copilãrie. Pe lângã pãlãrii, se mai vindeau cosuri destinate transportului mâncãrii si al diverselor mãrfuri cumpãrate de gospodine. Cel mai mult i-au plãcut lui SUNI micile pãpusi, asemãnãtoare zeului Buddha, cel pe care îl diviniza întreaga populatie siamezã. În serile ei libere, SUNI se obisnuise sã împleteascã pãlãrii, cosuri si statuete asemãnãtoare celor vãzute în piatã, având norocul de a le vinde cu mare succes.

Împlinise deja 18 ani când un marinar portughez s-a apropiat de cele douã tarabe la care vindea: cea cu mâncare si cea cu produse artizanale. Lucas poposise pentru a doua oarã în portul Samut. Avea 27 de ani, era necãsãtorit si mare amator de femei frumoase. SUNI locuind singurã într-o baracã, apropierea lor a fost usoarã. Dupã câteva zile, Lucas s-a urcat din nou pe puntea corãbiei cu care venise, jurând-i iubitei sale cã va reveni peste câteva luni. A revenit, dar peste un an, gãsind-o pe SUNI acasã, cu bãietelul lor în brate. Femeia rãmãsese însãrcinatã, patroana o dãduse afarã, iar ea supravietuise datoritã fratelui ei Lukur, care îi aducea zilnic de mâncare. Impresionat de noua lui familie, Lucas i-a lãsat bani si haine lui SUNI, dupã care a pornit din nou la drum. Nefericita femeie a înteles cã viata ei va fi dedicatã cresterii fiului sãu, Ahdan, si nepotilor ce vor veni pe lume. Nu si-a gãsit un alt bãrbat, iar Lucas nu a mai revenit. SUNI a aflat peste câtiva ani de la ultima lui vizitã cã bãrbatul murise într-un naufragiu, provocat de atacul unor pirati asupra corabiei pe care lucra. Resemnatã, SUNI si-a vãzut de treburi, crescându-si bãiatul prin munca ei de mester creator de obiecte traditionale. Avea 38 de ani când Ahdan împlinea 20. Bãiatul se pregãtea de nuntã cu aleasa inimii sale, când, epuizatã de emotii si multã muncã, eroina noastrã a trecut la cele vesnice, din cauza unui stop cardiac. Biata femeie, a cãrei viatã fusese dedicatã muncii si cresterii unicului copil, nu a mai ajuns sã se bucure la nunta lui. Viata ei scurtã fusese ceva obisnuit pentru femeile din acea lume, care munceau adeseori mai mult decât bãrbatii, iar când se îmbolnãveau grav, nu aveau prea multe sanse de însãnãtosire.

"Pot spune cã sunt mândrã de o astfel de antecesoare spiritualã. A fost o femeie puternicã, curajoasã si rãzbãtãtoare. Jos pãlãria! Ce frate deosebit a avut, fãrã el sigur i-ar fi fost mult mai greu! Probabil cã de aceea acum nu am parte foarte mult de singurul meu frate, dar nu-i bai. Nu cred cã as fi putut sã fac ceea ce a fãcut SUNI, sã fac singurã un copil si sã mã chinui din rãsputeri sã-l cresc. A fost formidabilã si are toatã admiratia mea. Cât o fi suferit, sãraca, sã rãmânã fãrã iubitul ei! Ce s-o fi întâmplat cu el, în urmãtoarele încarnãri? Sper cã nu a suferit. Oare antecesorii mei spirituali sau eu ne-am mai reîntâlnit cu el? Dacã da, cine o fi fost? Ce mã bucur cã SUNI nu i-a purtat rachiunã lui Lucas si asta s-a vãzut în încarnãrile urmasilor spirituali, numai cã suferinta lipsei partenerului s-a manifestat si la OXANA si abia TIRIK s-a putut bucura de familie si de partenera lui pânã la sfârsit. Suferintã, suferintã, suferintã. Oare suferinta înduratã de SUNI, OXANA si ALIKIA o datora ESTHER partenerului? Oare suferinta pricinuitã lui Ahdan de moartea timpurie a lui Suni a trebuit sã o îndure ESTHER, prin moartea lui Iaroll pe front? Ciudat, dar sotul meu s-a apucat sã contruiascã vapoare în miniaturã. O fi urmasul spiritual al lui Lucas Feroes? Bine, sotul meu prezintã similitudini si cu Handel si cu Marulis. Cum întâlnesc în aceastã încarnare a spiritului meu, la sotul meu, anumite caracteristici comune cu partenerii antecesorilor mei spirituali?!

Din nou, toatã admiratia mea pentru munca lui SUNI: nu-i usor sã faci pãlãrii, cosuri si pãpusi. Eu sunt total paralelã, nu stiu sã fac nimic: nu-s bunã nici la lucru manual, nici la modelism, în schimb sotul meu este foarte priceput la ambele. Îl admir foarte mult pentru aceste daruri pe care le are, dar pãcat cã, din cauza deprimãrii, nu si le fructificã la adevãratul potential, ar face artã. Mã doare sufletul din aceastã cauzã. Cât mi-as fi dorit si eu sã pot face astfel de lucruri si nu sunt în stare. Pãlãriile nu mã caracterizeazã, mi se par foarte sofisticate, desi la nuntã, în loc de voal, am purtat pãlãrie.

Ceea ce nu mi s-a pãrut frumos si etic e faptul cã, desi a ajutat-o la început, Radamah a respins-o pe SUNI atunci când avea cea mai mare nevoie de ajutor. Urma sã aibã un copil, nu avea leprã, dar cred cã nu trebuie sã am prea multe pretentii de la anii 1600 si modul de gândire de atunci. Cred cã SUNI a suferit foarte mult si din cauza acestei rãutãti. Dumnezeu sã o ierte si sã o binecuvânteze pe Radamah, care poate a înteles, la un moment dat, gestul ei. Cât o fi suferit Ahdan cã mama lui nu a mai apucat sã-l vadã la casa lui, cu sotie si copil! Si SUNI a lãsat suferintã în urma ei, la fel ca si ESTHER. În cazul lui SUNI a plãtit OXANA, rãmânând vãduvã la 40 de ani. (La fel a pãtit bunica mea paternã din aceastã încarnare, care a rãmas fãrã sot tot din cauza unui accident cu cãruta. Calul s-a speriat, l-a dat jos pe bunicul de pe cãrutã si a cãlcat pe el, lãsându-l acolo mort. A rãmas o vãduvã cu 4 copii.) Suferinta lãsatã în urmã de ESTHER o plãtesc eu.

Marea, mã tot lovesc de ea: ALIKIA, OXANA, SUNI, RUNK. Ce nu înteleg, de ce mi-e fricã de apã? Oare moartea lui Lucas mi-a imprimat în suflet frica de apã sau este doar de ordin psihologic? Nu-mi place carnea de peste, desi e cea mai sãnãtoasã. Adevãru-i cã-mi place doar carnea care nu are multe oase, dar tot nu as mânca zilnic. Nici mirosul de peste nu-mi place, îmi provoacã o usoarã respingere. De ce oare? Pe de altã parte, am simtit ceva misterios din partea mãrii, parcã ar fi vrut sã-mi comunice ceva, dar nu puteam sã-mi dau seama ce. Desi auzind pescãrusii, tipãtul lor parcã învãluit în mister (pentru noi, oamenii lipsiti de clarviziune) strigã dupã ajutor (asa interpretam eu). Oare e tipãtul lui Lucas dupã ajutor, pe care l-am auzit la momentul oportun si s-a transmis peste veacuri? Stiu, mi-ati spus sã mã apuc de scris, dar nu am fãcut-o pânã acum. Când marea este învolburatã si valurile vin cu furie spre mal, îmi este o fricã de moarte: o simt de parcã m-ar certa si ar vrea sã mã pedepseascã. Cred cã de la Lucas mi se trage. Fantastic cum rãmân imprimate în perispiritul nostru: fricile, suferintele si patimile noastre!

A suferit mult spiritul meu si simt acest lucru atât de pregnant, dar un rãu care nu te omoarã, te întãreste. În ceea ce priveste încarnãrile dese ale spiritului meu, desi înseamnã evolutie, simt cã parcã spiritul meu ar fi obosit si are nevoie de mai multã odihnã. Pe de altã parte, datoria este datorie si trebuie plãtitã. Oare cum sã mã comport ca sã nu mai condamn un alt suflet în viitor? Simt cã-i datorez urmasului meu sau urmasei mele spirituale stergerea suferintei, liniste, echilibru (lipsa oricãrui atasament), veselie si bucuria de a trãi, bunãtate si milã. Nu vreau sã mai condamn pe nimeni în viitor, nu vreau sã port constiinta vreunui rãu creat nimãnui, din stiintã sau nestiintã. Sper ca inima sã mã ajute sã prind cei 83 de ani doriti de spiritul meu. Nu stiu, niciodatã nu mi-a spus nimic Thailanda sau Groenlanda, desi am vãzut la TV imagini legate de Thailanda si mi-a sãrit în ochi pe hartã Groenlanda. Nu mi-as fi putut închipui cã am avut antecesori spirituali în aceste douã tãrisoare.

Doresc sã vã spun cã m-ati ajutat foarte mult cu cele relatate despre cele 5 încarnãri ale spiritului meu. Am reusit sã înteleg si sã constientizez anumite frici, impulsuri, patimi, nelinisti, griji si în special porcãria asta nenorocitã de deprimare. Era foarte important pentru mine sã înteleg de unde mi se trage. Foarte mult rãu mi-a fãcut aceastã deprimare si abia acum încep sã înteleg usor, usor, prin ce mi-am atras nereusitele mele pe plan personal si profesional, lipsa de interes pentru cele înconjurãtoare: politica, dorinta de a avea bani, bunuri personale, arta (desi îmi place, dar nu am avut o motivatie puternicã de a studia mai mult); lipsa de chef de orice si comunicativitatea scãzutã; când sunt într-un grup, lipsa de spontaneitate într-o discutie sau ceartã; complex de inferioritate dezvoltat de mic copil si lista ar putea continua."

Antecesor spiritual:
RODRIGO VERSANTELLI (1892-1937), bãrbat, Italia, cofetar si patiser

"Cât priveste viata mea anterioarã, am fost surprinsã, dar nu total: Rodrigo Versantelli, cofetar si patiser din Verona. Cu sigurantã cã trebuie sã ajung acolo în aceastã viatã. Nu sunt un geniu în bucãtãrie, desi bunicul meu a fost de profesie bucãtar, dar îmi place mai mult sã fac prãjituri decât mâncare. Chiar mã gândeam cã mi-ar plãcea sã trãiesc din asa ceva. Nu mã omor sã mãnânc dulciuri, nici chiar cele fãcute de mine, dar îmi place sã le fac pentru altii. Sotul meu, în schimb, mãnâncã foarte multe dulciuri si de aceea prefer sã îi fac eu în casã decât sã cumpãrãm. Eu prefer fructele si sper cã asta mã va ajuta sã fiu sãnãtoasã.

Cât priveste pedeapsa de a suferi din pricina statorniciei în viata de cuplu, o duc mai departe dacã asta înseamnã sã plãtesc relatiile extraconjugale ale lui Rodrigo. Nu concep sã trãiesc duplicitar si, cu sigurantã, nu pot fi ipocritã. Nu am sã repet greseala fãcutã de Rodrigo înselându-mi familia si pe cei dragi. Plus cã exemplul meu pentru copilul meu trebuie sã fie unul real. Cred cã un revers al medaliei este faptul cã, pentru mine, spre deosebire de Rodrigo, plãcerile carnale nu sunt deloc printre lucrurile importante din viata mea. E o functie biologicã, o metodã de a împãrtãsi pasiunea si de a-ti apropia partenerul, dar fãrã excese. Pun mai mult pret pe sentimente, suport si reciprocitate. Am fost îndrãgostitã la 18 ani de un bãrbat însurat si cu un copil, fãrã implicatii sexuale. Doar îndrãgostitã, si eram coplesitã de sentimentele mele. Am rupt relatia, fiindcã mi-am dat seama cã nu existã viitor, si multumesc lui Dumnezeu cã am fãcut-o. Cred cã de la Rodrigo mi se trage usurinta cu care mã pot îndrãgosti. Desi sotul a fost primul bãrbat din viata mea, am avut câtiva prieteni înaintea lui de care m-am îndrãgostit (sau asa credeam eu) foarte usor, dar pe care tot eu i-am lãsat din diverse motive. În principiu, pentru cã nu simteam cã sentimentele lor sunt complete sau îmi dãdeam seama cã nu e persoana pe care o caut.

Cât priveste felul în care a murit Rodrigo, e, într-adevãr, groaznic. Armele îmi repugnã. Orice fel de arme, dar armele de foc în special. Tot timpul îi spun sotului sã nu se mai certe în trafic cu diverse prsoane, cã îmi e groazã cã vreodatã îi pune cineva o armã la tâmplã. Sper însã cã familia lui Rodrigo l-a iertat si sper cã i-a lãsat un suport material, astfel încât sã nu se chinuie sã existe. Eu am o fixatie, în sensul cã mã preocupã sã îi strâng copilului bani pentru facultate, cãlãtorii sau ce o vrea sã facã când creste. Simt nevoia sã îl asigur.

Am o slãbiciune pentru limba italianã. Chiar si o usurintã în a întelege si vorbi. Acum câtiva ani vorbeam destul de bine, desi, cu sigurantã, nu perfect gramatical si am învãtat ce stiam doar urmãrind emisiuni si filme la televiziunile lui Berlusconi. Nu am învãtat la scoalã sau în altã parte, pur si simplu mã atrage. Ce ti-e si cu viata asta!"

Antecesor spiritual:
LUISA FRATELLINI (1813-1887), femeie, Franta, pictoritã

"Am primit cu bucurie vestea cã am fost femeie. Cu atât mai mult cu cât a fost foarte curajoasã si emancipatã pentru acele vremuri. Mã bucur cã, de-a lungul existentei sufletului meu, am reusit sã ajut omenirea prin cunostintele, ambitia si activitãtile sustinute. Recunosc cã în viata actualã am avut o perioadã când nu vedeam rostul vietii dacã nu poti sã realizezi ceva deosebit. Vedeam alti copii, adevãrate genii, matematicieni, poeti, inventatori care erau într-adevãr deosebiti si sufeream. Nu întelegeam de ce eu sunt atât de... obisnuitã. Bineînteles cã, în timp, am descoperit cã nu toti suntem exceptionali, am început sã îmi recunosc limitele, defectele, comoditatea. Si am încercat sã îmi concentrez atentia pe lucruri realizabile la nivelul meu de cunostinte si posibilitãti. Mã vreau criticul meu cel mai dur. Mai sincer decât mine nu poate fi altul. Complexele sunt poveri greu de dus, dar si învingerea lor e o mare reusitã. Sunt o persoanã obisnuitã, peste mediocru, cred eu, si desi îmi doresc sã stiu cât mai mult si sã evoluez intelectual si spiritual, uneori nu mã mobilizez suficient si dau dovadã de comoditate.

Mã bucur cã si în aceastã viatã am copil si familie, cã le stau alãturi si cã sunt credincioasã. Nu înteleg pe ce se ceartã toatã lumea asta (mã refer la religie), cã doar musulman, crestin, yoghin etc, tot un Dumnezeu existã si e acelasi pentru toti. Dar asta e de când lumea si nici acum, când ne considerãm civilizati, avansati, moderni si emancipati, nu s-a schimbat nimic. Oamenii parcã au un vãl pe ochi. De fapt, sunt milioane de oameni ca noi, care au copii ca ai nostri si care mor de foame si de sete si pe noi nici nu ne intereseazã. Americanii fac rãzboaie, românii fac politicã si asa mai departe. Chiar pierdem esenta vietii si asta e omenia. În ziua de azi, chiar nu e de colo sã fii om cu adevãrat.

Îmi doresc, într-adevãr, sã vãd cât mai mult din lume. Nu stiu de ce, dar dintotdeauna mi-am dorit sã ajung în Japonia. Egiptul este singura tarã în care a cãlãtorit tatãl meu (cu serviciul), dar nu a rezistat prea mult, din cauza dorului de familie. Când s-a întors, a adus fotografii fãcute cu indigeni, copii egipteni. Obisnuia sã îmi spunã cã sunt fratii mei de acolo. Si eu plângeam când îi vedeam asa negri si mã supãram. Poate chiar erau înruditi cu mine. Ce ti-e si cu viata asta si ce micã e lumea! Obisnuiesc sã îi spun sotului cã, la pensie, în loc sã înnebunim copilul, bãgându-ne în viata lui sau fãcându-i obligatii, mai bine sã mergem sã ne plimbãm, sã vedem si noi lumea. Asta dacã la vremea aia o sã existe pensii decente. Eu încã mai sper.

Nu suport tântarii, într-adevãr. Insectele, în general. Dar tântarii parcã au ceva cu mine. Nu scap de ei deloc. Mã înteapã si în talpã, si în palmã. O sã fiu si mai atentã de acum încolo. Din pãcate, nu am mostenit nici talentul la picturã si nici viziunea spatialã. Dar firea meditativã, cu sigurantã da. Si dorinta de a cunoaste, de a descoperi, de a întelege. Limbile strãine par a fi în ziua de azi singura posibilitate de a ne apropia unii de ceilalti. Ce bine e când îti auzi limba natalã într-un loc strãin si stii cã cineva te poate întelege, asculta, ajuta! Am vãzut asta la strãinii cu care lucrez. Toti se asteaptã sã stii engleza, dar atunci când le spui ceva în limba maternã, se simt într-adevãr apropiati. În România se învatã totusi limbi strãine mai mult ca în alte tãri. Si ãsta e un lucru bun. Înseamnã cã suntem totusi deschisi si sociabili. În rest, sper cã de-a lungul vietii toate aceste informatii mã vor ajuta sã mã descopãr, sã îmi dau seama care este lectia de învãtat si sã fac cât pot de multe sã îmi ajut spiritul sã evolueze. Sper sã transmit lucruri bune mai departe, lucruri pozitive."

Antecesor spiritual:
MAHR UANTAN (1510-1561), femeie, Cambodgia, vraci. A trãit si în Thailanda.

"Am asteptat cu nerãbdare sã cunosc viata vindecãtoarei din Thailanda, cã poate asa-mi rãspund la: De ce eu? De ce acum? Vã mãrturisesc cã evenimentele care s-au derulat în viata mea în ultimele luni au fost destul de curioase la început pentru mine, dar acum înteleg cã nimic nu a fost întâmplãtor. Efectiv, am ales drumul asa cum mi-a dictat indirect GÂNDUL. Informatiile pe care le-am primit în aceastã perioadã au fost în principal axate pe faptul cã EU voi face minuni cu ajutorul mâinilor. La început, mi s-a arãtat ce pot face cu ele, ca apoi sã mã instruiesc, sã mã informez, pentru cã altfel nu puteam continua. A trebuit sã mã instruiesc, sã învãt, si asta numai pentru a cunoaste "fenomenele" pe care altii le-au cunoscut mult înaintea mea. Este o minune sã faci BINE prin vindecarea sufletului, mintii si a trupului, si asta numai prin Iubirea lui Dumnezeu! Sunt o unealtã prin care circulã Lumina Divinã si sunt fericitã cã fac parte din grupul imens de persoane cu astfel de extrasensibilitãti.

Vã mãrturisesc cã am si viziuni, dacã le pot numi asa. A venit la mine o cunostintã care mi-a arãtat câteva fire de pãr pe care le-a gãsit fiica ei în casã. Cu ajutorul radiesteziei, am primit informatii cã era vorba de niste farmece. Mi-a apãrut în gând, dacã pot spune asa, o imagine a unei femei tinere cu pãrul lung, îmbrãcatã cu o fustã lungã cu volane, care era aproape de un foc pe timp de searã si gesticula din mâini ca si când ar face ceva. Pãrea foarte pornitã pe ce fãcea si chiar spunea. Informatiile mele au fost confirmate si de o doamnã cu capacitãti extrasenzoriale extraordinare. Eu nu am avut decât sã mã bucur cã nu am avut "vedenii". Stiti ce se întâmplã, nu prea am încredere cã eu pot face anumite lucruri si mã întreb încã de ce tocmai eu, pentru cã nu am fãcut lucruri extraordinare pentru semenii mei, decât asa cum mi-a dictat constiinta. Cum spuneti si Dvs., am simtit chemarea de tãmãduitor, iar legãtura energeticã cu vietãtile nevãzute ale Spatiului Cosmic sunt o minune. Nu este usor sã te simti altfel decât cei din preajma ta, dar sunt fericitã cã am oameni asemeni mie cu care comunic. NImic nu este întâmplãtor. Drumul meu continuã, pentru cã asa simt. Mai am multe de învãtat. Poate cã asa-mi este dat de Dumnezeu."

Antecesori spirituali:
1) LORETTA VASQUIS (1879-1937), femeie, Brazilia, casnicã.
2) ROBERTO CICANDELLI (1814-1864), bãrbat, Italia, functionar.
3) LOREILA ALIA (1732-1790), femeie, Australia, casnicã. A mai locuit în Tasmania si Noua Zeelandã.
5) MBONU MIMBU (1512-1573), bãrbat, Coasta de Fildes, vraci, sef de trib.
6) ARITIA KARIMA (1462-1510), femeie, Grecia, cãlugãritã în Insula Creta.

"Dupã ce am citit prima scrisoare, Karma 1, referitoare la viata Lorettei, am înteles de ce eram si sunt atât de interesatã de cãlãtorii. Poate pentru altii par mofturi sau fite aceste lucruri, însã pentru mine semnificã altceva, mai ales cã pe mine mã intereseazã sã aflu multe lucruri despre cultura altor popoare si nu sã colind magazinele."

"Sunt fascinatã de domeniul parapsihologiei, al existentelor anterioare, spiritualitate, artã, filosofie. Din acest motiv, v-as ruga, dacã puteti, sã îmi mai aduceti aminte si de alte existente anterioare, eventual câte am avut, ce am învãtat din ele, ce ar trebui sã mai învãt. Ceea ce mi-ati scris referitor la viata Lorettei a fost într-adevãr una foarte tristã, însã despre previziunile dumneavoastrã despre viitorul sot, despre cãsãtorie si ce va urma dupã cãsãtorie, acesta este visul meu încã de mic copil. Iubesc foarte mult animalele si oamenii, iar pentru cai de micã am avut puternice sentimente de milã si compasiune si simteam parcã o teamã anume, adicã întotdeauna mi-a fost fricã sã mã sui pe un cal sau sã stau aproape de ei, însã îmi plãcea sã îi privesc de la distantã. Mi-ar fi plãcut sã am curajul sã stau mai aproape de ei si sã-i pot mângâia. Spre deosebire de viata Lorettei, în aceastã viatã am încercat si am luptat sã-mi împlinesc anumite vise si o parte din ele chiar am reusit sã le îndeplinesc, lãsând la o parte suisurile si coborâsurile care au intervenit pe parcurs. Simt însã cã scopul si menirea mea este sã fac mult mai mult decât am fãcut sau decât fac la ora actualã. Nu mi-am dorit niciodatã sã fac o carierã importantã, însã mi-ar fi plãcut sã lucrez într-un domeniu în care sã fac ceva mult mai mult si concret pentru oameni, în sensul de a-i ajuta si sã am si timpul necesar sã studiez domeniile care mã pasioneazã."

"Revenind la studiul Karmei 2, puteam sã jur cã într-una din vietile mele anterioare am trãit în Italia, pentru cã de micã am avut o afinitate pentru aceastã tarã, cu toate cã pânã în prezent nu am reusit sã o vizitez, iar referitor la Brazilia, stiu cã limba lor e foarte asemãnãtoare cu spaniola, singura limbã pe care intuitiv stiam cã o pot stãpâni la perfectie. Referitor la viata pe care a avut-o Roberto, mi se pare mai apropiatã de sufletul si caracterul meu, cu toate cã am preluat multe si de la cea a Lorettei. Spre marele meu regret, în aceastã viatã nu am avut norocul încã sã trãiesc într-un mediu foarte apropiat sufletului meu, mã refer la rudele mele, la oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Totusi, multumesc lui Dumnezeu cã am avut parte de pãrinti buni si de o educatie mai specialã, zic eu, din partea tatãlui meu. În urma studiului referitor la viata lui Roberto, intuiesc cã problema cu care mã confrunt în aceastã viatã este discrepanta destul de mare între mediul în care trãiesc în prezent si mediul în care s-a nãscut si a trãit Roberto."

"Cu o zi înainte de a primi mesajul dumneavoastrã referitor la studiul Karmei 3, am simtit o stare foarte plãcutã, de confort interior, de împãcare sufleteascã, un fel de armonie interioarã, de pace si de relaxare, pe care de mult nu mai reusisem sã o ating si nu îmi puteam explica cum de mi se întâmpla acest lucru, pentru cã la momentul respectiv treceam printr-o perioadã destul de agitatã si ambiguã. Revenind la studiul Karmei 3, viata Loreilei a fost destul de încercatã si una deloc usoarã, dar atât de asemãnãtoare si de potrivitã felului meu de a fi. De fiecare datã când citesc aceste studii mã transpun în acele timpuri si în vietile pe care le-am trãit, iar fiecare dintre ele îmi trezeste un sentiment de deja-vu."

"Viata Aritiei Karima a fost viata care, dupã prima citire, m-a rãscolit cel mai tare. A fost ca si cum mi-as fi vãzut pe un ecran filmul vietii. Când eram micã, mã comportam exact ca protagonista studiului Karmei 6 si parcã îmi aduceam aminte aievea de faptul cã eu trebuia sã am harul premonitiei si al prezicerii viitorului. Îmi spuneam atunci cã dacã nu îl am acum, sigur o sã îl am când o sã fiu mare. Nu stiu câtã premonitie sau intuitie am adunat de-a lungul anilor, dar îmi dau seama cã foarte multe din aceste lucruri îmi sunt transmise în vise. Dupã o perioadã de 6 ani, de când m-am mutat în Bucuresti, am avut foarte multe blocaje si piedici în tot ce voiam sã fac. Referitor la ce mi-ati spus dumneavoastrã, la preoti si la atitudinea pe care ar trebui sã o am fatã de ei, este adevãrat cã dintotdeauna am avut un fel de retineri fatã de ei, însã aveam si încã am o mare afinitate fatã de preotii mai în vârstã si vãzãtori cu duhul. Acum câteva luni am visat cã priveam si admiram de pe tãrm o clãdire situatã undeva în mare. Mã uitam pe internet la destinatii de vacantã si am zãrit o clãdire asemãnãtoare celei din vis în Lisabona, "Torre de Belem", si am zis cã despre ea este vorba. Dupã ce am aflat din studiul Karmei 6 de locul în care am mai trãit, am fost curioasã sã vãd cum e si uitându-mã pe fotografiile din acel loc, ce sã vãd?... exact clãdirea pe care o visasem de fapt!"

"Citind episodul karmic 5 si mai ales corelându-l cu viata Aritiei Karima (cãlugãritã în Grecia), am realizat si mai profund de unde mi se trag toate cãutãrile spirituale si toate trãirile pe care subconstientul meu mi le transmitea."

Antecesor spiritual: ISABELLA IANUTTI (1887-1916), femeie, Italia, pictor de icoane

"În primul rând, înteleg de ce, încã în jurul vârstei de 11 ani, m-am îndrãgostit de Italia. Eram doar o copilã, dar aceastã tarã mã fascina, limba îmi pãrea cea mai melodioasã, clãdirile, cele mai frumoase. Chiar prima alegere importantã din viata mea am fãcut-o pe baza acestei pasiuni, e vorba de admiterea pe care am ales sã o dau la singurul liceu din oras unde se putea învãta limba italianã, si am reusit. Pot spune cã în continuare viata nu mi-a fost legatã în mod special de Italia. Desi, la un moment dat, mi s-a deschis un drum ce putea duce spre un viitor în aceastã tarã, am preferat sã nu pornesc pe el, pentru cã asa simteam. O micã ironie a soartei a fãcut ca sã nu ajung în Italia decât mult mai târziu si pentru o singurã datã (pânã acum), desi era tara pe care îmi doream sã o vãd prima datã, iar una din prietenele mele locuieste acolo.

Isabella a trãit, în scurta ei viatã, multe lucruri pe care eu am dorit sã le trãiesc mult mai târziu si pot spune cã nu le-am trãit nici pânã acum. Ma refer în special la cãsãtorie, copii. Desi unii spun cã ar fi cazul sã mã gândesc la asa ceva, viata nu m-a adus aproape de acest pas, chiar m-a tinut (si încã mã tine) la mare distantã de el.

E foarte adevãrat cã am o pornire specialã spre cãlãtorii si mi s-a oferit ocazia sã strãbat lumea. Am deja mii de kilometri la activ si e doar începutul. De micã am vrut sã cãlãtoresc, dar pãrintii au fost cam protectori si nu m-au lãsat de capul meu (poate spiritul meu a ales exact o familie care sã mã protejeze de necazuri si accidente). Am recuperat însã când am crescut si acum nu mã pot opri (desi stiu cã tata nu doarme noaptea când mã stie pe avion).

Mã bucur sã aud cã destinul meu nu se învârte în jurul unor probleme de sãnãtate. Pânã acum am fost norocoasã, nu am suferit de nimic grav... iar în total nu am stat în spital mai mult de 10 zile (din momentul zero al nasterii mele).

Mã regãsesc în multe alte aspecte mentionate. Desi cãlãtoresc mult, nu îmi doresc sã trãiesc în altã parte, am un oarecare rãu de înãltime - culmea e cã se manifestã doar în spatii deschise -, o oarecare fricã de nastere si problemele care pot sã aparã - îmi doresc enorm copii, dar simt o fricã teribilã legatã de momentul nasterii. De cai nu pot spune cã mi-e fricã, dar nici cã sunt animalele mele preferate, destinul a avut grijã sã îi tinã la distantã de mine pânã acum. E clar cã pânã acum am trãit exact experiente pe care Isabella nu a avut ocazia sau nu a apucat sã le trãiascã. De exemplu, Isabella s-a cãsãtorit cu cel pe care îl iubea, era înconjuratã de dragostea sotului. Destinul meu este exact invers (nu voi avea parte de multã dragoste din partea sotului sau nu mã voi cãsãtori din dragoste) sau unele aspecte se pot repeta, dar în altã ordine (voi avea o familie fericitã, ca cea a Isabellei, doar cã, pânã o voi forma, trebuie sã experimentez alte lucruri)?

Cred cã sunt multe aspecte pe care trebuie sã le înteleg pentru a afla cum pot sã folosesc toate aceste informatii despre vietile anterioare pentru a fi împlinitã si fericitã în aceastã existentã. Sunt o fire care analizeazã mult detaliile pentru a întelege si experimenta toate aspectele unei situatii."

Antecesor spiritual: GEORGE HAMILTON (1892-1942), bãrbat, Australia, medic veterinar

"Este foarte interesant ceea ce mi-ati descris. Si eu, la fel ca George, personajul din viata anterioarã, am învãtat bine la scoalã, având premiul I din prima clasã pânã la terminarea liceului, apoi am absolvit facultatea de studii economice în limba francezã din Bucuresti, terminând toate examenele de licentã cu 9,98 ca medie, ceea ce mi-a dat posibilitatea sã mã înscriu la un concurs în limba francezã, care ne-a fost propus de decanul nostru de la facultate pentru un institut din Bulgaria, care m-a acceptat si unde am terminat cu merite deosebite, tot ca George, dupã 2 ani de studii. În Bulgaria a fost tare greu la început, trebuind sã aleg între carierã sau familie si am ales familia, iar pe plan profesional am luat totul de la zero, întrucât nu stiam deloc limba bulgarã, pe care am învãtat-o de la prieteni si de la televizor. Am avut norocul sã gãsesc serviciu într-o firmã francezã, în contabilitate. E tare greu, pentru cã nu cunosc prea bine engleza, eu vorbesc franceza bine, bulgara deasemenea, înteleg italiana, am urmat singurã niste cursuri de 9 luni, pentru a putea mai usor suporta urmãrile divortului, îmi place foarte mult limba italianã, dar acum se pare cã trebuie engleza sã o învãt cât mai repede.

Si mie, ca si lui George, îmi place natura, în special muntele, lucru de care sufãr, pentru cã Sofia era înconjuratã de munti, iar noi nu ne fãcusem niciun plan sã venim în Anglia, credeam cã vom rãmâne mereu acolo. Prietena mea din Sofia din cadrul Institutului pe care l-am terminat (Liubka) mi-a fãcut cunostintã cu actualul sot, ea acum este în AUSTRALIA !!! (straniu) exact în Perth, unde a studiat George. Sigur este doar o coincidentã. Foarte interesant este faptul cã George a fost ucis de un scorpion, eu sunt în zodia Scorpionului în prima decadã, poate pentru a învãta mai multe despre aceastã fiintã si faptul cã ati fost avertizatã de spiritul meu sã mã feresc de insecte. Anii trecuti am fost întepatã de o albinã si întâmplãtor am declansat o alergie la albine si doctorii mi-au zis la fel sã fiu atentã cã data viitoare va fi foarte rapid nevoie de medicamente sau de interventie de urgentã, cã aceastã alergie este periculoasã. Credeti oare cã voi avea din nou un acident nefericit ca George din cauza acestor albine? Si as putea oare sã mã pãzesc de asa ceva? Este destul de mare asemãnarea dintre el si mine, sunt surprinsã de faptul cã ati avut acces la acest gen de informatie cu privire la un posibil risc în legãturã cu insectele periculoase, probabil asa voi muri si eu pe viitor, dar sper ca Domnul sã mã fereascã."

Antecesor spiritual: RUGGIERO ROSARIO FRANTINI (1912-1945), bãrbat, Italia, sicilian nazist

"Referitor la Ruggiero, am fost foarte dezamãgitã când am aflat ceea ce am fãcut. În aceastã viatã nu sunt în stare sã tai un pui de casã (dar sã omor un om?!). Nu am fãcut acest lucru niciodatã. La un moment dat, am încercat chiar sã devin vegetarianã (am reusit 6 luni). Nu înteleg: de unde aceastã schimbare (aproape totalã) între ceea ce am fãcut în cealaltã viatã si ce fac acum? Nu sunt sfântã, dar sunt cu fricã de Dumnezeu. Oare încarnarea într-un bãrbat poate sã scoatã tot ce e mai urât dintr-un spirit? Sã stiti cã am tot urmãrit viata femeilor (în general) si am ajuns la concluzia ca spiritele încarnate în femei îsi plãtesc aici (pe Pãmânt) datoriile. Nu am vãzut NICIO FEMEIE FERICITÃ. Sau nu existã fericire AICI pentru nimeni? Mã însel eu sau femeile sunt cele care suferã cel mai mult?"

Antecesor spiritual: CARMILA VALENTI (1810-1886), femeie, Argentina, artistã

"Într-adevãr, pot spune cã am o parte artisticã în mine, pe care am neglijat-o si nici nu am luat-o în serios. Am fãcut o perioadã balet, canto, am si pictat, dar niciuna dintre acestea nu le-am dus pânã la capãt, deoarece gãseam ceva nou care sã-mi captiveze interesul. Pãrintii mei, de când s-au cunoscut, au lucrat în Teatrul de Operã si Balet, iar eu practic acolo am crescut, printre artisti. Tatãl meu stia ce viatã duc artistii, în special balerinele, de aceea a insistat ca eu sã întrerup orele înainte sã mã atasez de aceastã artã. Oricum, nu exista spectacol fãrã sã-l privesc, în special piesele de Balet. La orele de Artã, în liceu, mã deosebeam de alti copii.

În privinta limbilor strãine, pot spune cã sunt, într-adevãr, înzestratã cu calitatea de a le prinde foarte usor si a copia identic dialectele vorbite în anumite regiuni ale unor tãri. Recunosc sã îmi place spaniola si, spre norocul meu, am avut ocazia sã vizitez America Centralã si Columbia, locuri care m-au fascinat, datoritã oamenilor, culturii, atmosferei; chiar dacã situatia economicã este una foarte proastã, au ceva deosebit.

M-am uitat prin toatã galeria de fotografii si am remarcat, la poze fãcute cu aceeasi camerã, îngerasi. Incredibil câte spirite apar în aceste poze!"

Antecesor spiritual: JOAO HARMINDEZ (1899-1942), bãrbat, Portugalia, pescar si luptãtor în rãzboaie

"Cu câteva sãptãmâni în urmã am analizat cauzele spirituale ale unei afectiuni la nivelul coloanei vertebrale, în cazul unei colege de serviciu. O mare parte a cauzelor declansãrii acestei afectiuni proveneau din faptul cã ea fusese bãrbat în multe vieti anterioare si, pe lângã aceasta, de foarte multe ori si soldat sau conducãtor în diverse armate. Am analizat si ce ar trebui sã facã pentru a-si remedia situatia. Analizând acest caz, mi-am dat seama cã, cunoscându-mi întrupãrile anterioare, as putea sã fac cele cuvenite pentru a-mi arde karma, fãrã sã astept sã mi se declanseze anumite boli. Eram sigur cã în vietile anterioare am fost de multe ori soldat si chiar conducãtor de osti. În una din cetãtile pe care le-am vizitat anul trecut, la noi în tarã, m-am regãsit ducând bãtãlii crâncene si chiar am simtit o cruntã durere în umãrul în care fusesem rãnit în acele bãtãlii.

Tatãl meu a fost ofiter. Toatã viata însã mi-a spus sã nu intru în armatã. În facultate am vrut sã mã înrolez în Legiunea Strãinã, dar mi-a trecut. La un an dupã absolvirea facultãtii am devenit ofiter activ, posturã în care am rãmas mai putin de doi ani. Acum sunt cãpitan în rezervã. Întreaga mea viatã însã am fost un pacifist, un împãciuitor, neagresiv si foarte linistit. Tot timpul mã întrebam cum poate cineva sã se ducã la luptã, iar la strigãtul comandantului "Înainte! La atac!", având în mâini doar o puscã, sau sabie, sau furcã, sã alerge cãtre dusman si sã înceapã sã ucidã pânã în momentul în care este el ucis. Mã întrebam tot timpul: ce poate sã mobilizeze o masã de oameni sã facã aceasta?

Totodatã mã simt un bun organizator, lucru care cred cã se trage tot din vietile acestea ostãsesti. Spuneati cã se distinge la mine, ca la foarte multi oameni, karma ucigasului. Voiam sã vã spun cã lectia cu evitatul practicãrii uciderii mi-am învãtat-o. Nu suport violenta, agresivitatea, bãtaia, nu pot sã calc nici mãcar un gândac în picioare, nu pot sã merg la pescuit, nu pot sã merg la vânãtoare. De doi ani nu mai consum nici mãcar carne sau produse din carne (cu exceptia pestelui).

Eram foarte curios sã aflu care ar fi profesia predestinatã. Mi-ati spus-o dumneavoastrã - medic chirurg, pentru a coase ce a tãiat Joao. Corespunde întrucâtva cu ceea ce simte sufletul meu de ceva vreme - cã trebuie sã ajut, sã salvez oameni. Se pare cã datoritã faptului cã nu am ales drumul doctorilor traditionali - facultate de medicinã, ani multi de practicã, examene pentru rezidentiat, de titularizat si câte si mai câte - am ajuns sã învãt alte tehnici de vindecare, a sufletelor în special si a trupurilor, cu un rezultat al însãnãtosirii sufletelor. Am învãtat chiar si tehnici chirurgicale, dar aplicate într-un alt mod (nu cu bisturiul). Se pare cã în viitor va trebui sã le aplic intens, pentru a salva vieti. Pe plan profesional, momentan am propria afacere.

Din analiza trimisã reiese cã am fost portughez si m-am înrolat în armata englezã. Oare am luptat din plãcerea de a lupta si ucide sau pentru un ideal frumos si clar? În trecutul mai îndepãrtat simt cã am mai trãit în România. Sufletul meu vibreazã altfel când mã gândesc la regii daci Burebista si Decebal si la domnitorul Mihai Viteazu. De asemenea si când mã gândesc la idealul de unire a românilor."

Cazul RODEOS SI CARLA

RODEOS KARAKULOS (1563-1610) s-a nãscut în Pireu, port la Marea Mirtos, situat pe litoralul sudic al Greciei. Pãrintii sãi, Kristos si Eleuteria, aveau 7 copii, pe care îi întretineau cu mare greutate. Kristos aducea seara bani si alimente, dupã ce îsi vindea produsele pisicole recoltate în timpul zilei. Avea o barcã fãcutã rudimentar de cãtre tatãl sãu, rãposatul Evkis. Eleuteria vedea de copii si de ferma lor din afara localitãtii, unde aveau câtiva lãmâi, portocali si mãslini. Rodeos era primul nãscut. Încã de pe la 5-6 ani, a avut ocazia sã munceascã alãturi de mama sa la recoltarea fructelor si la vânzarea lor în piatã. La 9 ani, i-a cerut lui Kristos sã îl ia la pescuit în apele golfului. Stând pe apã zile întregi, bãiatul vedea cum treceau navele uriase pe lângã modesta lor barcã. Le fãcea cu mâna marinarilor necunoscuti, salutându-i cu respect, dar si cu invidie, fiindcã nu se afla printre ei. Avea deja 15 ani când si-a anuntat pãrintii cã doreste sã devinã marinar de cursã lungã, pentru a cunoaste mai bine viata pe mãri si oceane, dar si obiceiurile altor popoare. Pãrintii l-au înteles, dându-i acceptul si binecuvântarea lor. Cu ochii în lacrimi, întreaga familie si-a luat rãmas bun de la el, fãrã a bãnui cã nu se vor mai revedea niciodatã. Rodeos s-a îmbarcat pe o corabie turceascã, al cãrei cãpitan se încumeta sã navigheze pânã în Oceanul Indian, unde le vindea arme bãstinasilor rãzboinici care populau puzderia de insule. Timp de 4 ani, tânãrul Rodeos a participat la vânzãri de pusti si pumnale pe zeci de insule exotice, unde localnicii duceau o viatã tribalã.
Cel mai mult i-a plãcut insula Madagascar, unde s-a îndrãgostit de o bãstinasã uimitor de frumoasã. Horili era o fetiscanã de numai 11 ani, fiica sefului de trib, care se gândea deja la mãritat, asemenea prietenelor ei de aceeasi vârstã. Unkir, tatãl fetei, a iesit în calea marinarilor care tocmai acostaserã la tãrm, pentru a vedea ce au adus de vânzare. Era obisnuit sã primeascã arme în schimbul unor piei de animale sau chiar fete care acceptau sã plece în lume, dorind sã îsi facã un rost. Însotit de fiica sa, Unkir i-a întâmpinat pe marinarii abia sositi, cerându-le sã îi arate marfa lor. Rodeos, vãzând-o pe Horili, a rãmas cu ochii pe ea. I-a oferit lui Unkir o ladã plinã cu arme, cerând-o pe Horili în schimb. Fata l-a refuzat categoric, sustinând cã nu vrea sã plece de lângã tatãl ei. Nebun de furie, Rodeos a vrut sã o ia cu forta pe vas, dar a fost avertizat de cãtre colegii sãi marinari cã ar putea izbucni un incident cu propriile lor arme, încã nevândute sãlbaticilor. Rodeos a început sã negocieze cu Unkir, dorind neapãrat sã îi cumpere fata. Aceasta, o micã vrãjitoare desteaptã foc, i-a cerut marinarului sã rãmânã cu ea pe insulã, renuntând astfel la viata lui de hoinar pe apã. Cum nu cunostea dialectul vorbit de fatã, s-au înteles mai mult prin semne, Rodeos acceptând sã viziteze coliba lor din pãdure. Ceilalti marinari au refuzat sã îl însoteascã, temându-se cã vor fi jefuiti si omorâti de cãtre membrii tribului. Ajunsi în mijlocul comunitãtii din pãdure, s-au pus pe chefuialã, dându-i-se si lui Rodeos sã bea din rachiul preparat de localnici. Tânãrul s-a trezit abia a doua zi din crunta betie, singur, într-o colibã apropiatã celei în care locuia fata. Furios, a fugit pânã la tãrm, dar corabia dispãruse. Neavând încotro, s-a întors la colibã, dorind sã devinã bãrbatul lui Horili. Ritualul de cununie a fost lung si obositor pentru grecul Rodeos, care nu mai trecuse niciodatã prin asa ceva. Vãzându-se cu o copilã drept nevastã, s-a bucurat mult de farmecele ei. În mod uimitor, Horili se pricepea la gospodãrie, vânat, vindecarea bolnavilor cu leacuri aduse din pãdure, dar si la vrãji. Încã din primii ani de viatã, fata stãtuse în apropierea tatãlui sãu la toate ritualurile tribale, învãtând tot ce trebuia pentru a deveni o adevãratã vindecãtoare. Bietul Rodeos, neobisnuit cu astfel de treburi, s-a acomodat cu mare greutate la obiceiul de a pierde nopti întregi cu ritualurile comunitãtii, care cuprindea 70 de suflete. Lãsându-si nevasta cu treburile ei, a preferat sã devinã vânãtor si paznic al tribului. Anii au trecut, iar Horili a adus pe lume 12 copii. Dintre acestia, doar 5 au rãmas în viatã. Femeile din tribul ei nãsteau multi copii, dar majoritatea dintre ei mureau la nastere sau în primii ani de viatã, din cauza numeroaselor boli provocate de insecte si animale. Viata lui Rodeos era cât se poate de monotonã, singurul eveniment pe care îl astepta cu nerãbdare fiind sosirea corãbiilor cu marfã. Corabia care îl adusese pe insulã nu a mai apãrut niciodatã. Îndurerat din cauza dorului de tara si rudele sale, bolnav de malarie si de alte afectiuni specifice zonei, Rodeos a închis ochii la numai 47 de ani. Fusese un om îmbãtrânit prematur, trãindu-si ultimii ani din viatã fãrã speranta de a-si revedea vreodatã pãmântul natal. Confratii indigeni i-au ars trupul pe un rug înalt, dupã care au aruncat resturile în apele oceanului.

CARLA, cea de astãzi, care este o intelectualã de mare tinutã, a comentat acest episod karmic în felul urmãtor:
"Atunci când mi-ati trimis o listã cu numele avute în diferitele vieti, Rodeos Karakulos îmi suna complet strãin, nu mã atrãgea în niciun fel. Iatã de ce bãnuiam cã Rodeos a avut o viatã neplãcutã! Multã vreme am crezut cã a sfârsit prin a se sinucide sau cã a fost vreun tâlhar. Aveam senzatia cã e "pata neagrã" din trecutul meu. Chiar si dupã ce am citit despre viata lui, îl percep ca strãin mie si mi-e greu sã-mi imaginez cã am trãit cândva asemenea situatii. Acum înteleg mai bine de ce atunci când intrãm într-un alt corp suntem "resetati", o luãm de la capãt fãrã amintiri din vietile anterioare. Sper ca Rodeos sã fi ars destulã karmã negativã. Interesant este cã prietenul meu indian dorea la un moment dat sã devin "soata" lui si sã-l urmez în India. Ca sotie a lui urma sã am grijã de el, de casã si de eventualii copii. Nu mã atrãgea ideea, ba mai mult, mã încerca un sentiment asemãnãtor cu privarea de libertate. Simteam cã, dacã as fi fãcut acest pas, nu ar mai fi existat cale de întoarcere, cã ar fi fost ca o sinucidere lentã din punct de vedere psihologic (exact ce a pãtit Rodeos). Pe de altã parte, consider cã toate eforturile mele (facultate, master) nu ar mai fi avut sens dacã as fi ales o viatã de "femeie în casã". Mi se pare aberant (în proportie de 90%) sã renunt la serviciu si la familie pentru un bãrbat. Pesemne cã era o lectie deja învãtatã si spiritul meu nu mã lasã sã fac o asemenea prostie."

Cazul AKTI SI NICOLETA

Una dintre încarnãrile anterioare ale spiritului Nicoletei a fost un bãrbat din Groenlanda care s-a numit AKTI si a trãit între anii 1813-1891. Akti s-a nãscut si a locuit toatã viata într-o asezare din sudul insulei, unde majoritatea bãrbatilor se ocupau cu pescuitul si vânatul. Om cu fire durã, adaptat la viata grea si plinã de pericole din acel tinut, Akti si-a dus traiul cu greu, abia având cu ce sã îsi întretinã numeroasa familie, formatã din nevastã si 8 copii. Sãtui de sãrãcie si de clima asprã, copiii s-au rãspândit prin lume, în cãutarea unei vieti mai bune. Rãmas singur cu nevasta lui, Akti a îmbãtrânit tot asteptând vesti de la copiii sãi. Unul dintre ei, Uki, bãiatul cel mare, s-a întors în coliba pãrintilor. Rãmãsese vãduv cu doi copii în îndepãrtata Americã. La 78 de ani, Akti si-a îngropat sotia, plecând si el dupã ea în câteva luni.

     Comentariul NICOLETEI la acest episod karmic este o adevãratã operã literarã:
     "Nu mãnânc carne, respect viata pe care o au animalele. Nu curãt pesti vii, nu pot sã pun mâna pe ei, nu pot sã îi omor. Ai mei au fost la pescuit si au adus pesti mici acasã. A trebuit sã îi curãt, dar pânã nu au murit, nu am putut sã pun mâna pe ei. Au adus si un peste destul de mare, dar sub nici o formã nu am putut sã pun mâna pe el ca sã-l curãt. Nu mã am bine deloc cu apa si sub nici o formã cu oceanul. Sunt în stare sã mã înec si când mã spãl pe fatã. Simt cã m-as pierde si m-as simti groaznic în mijlocul oceanului. Nu îmi place sã mã duc cu barca pe ocean, întotdeauna am simtit o repulsie pentru asa ceva. Totusi, fatã de altii din jurul meu, cãlãtoresc mult. Mi se pare interesant cã mã atrage Alaska. Mã uitam cu jind la avioanele care decolau pentru Alaska de pe aeropoartele din SUA. Nu am deloc o viatã atât de mohorâtã ca a lui Akti. S-ar zice cã recuperez din plin.
     Ai scris de o predispozitie spre reumatism mostenitã de la Akti: am dureri ale articulatiilor de la degete, am perioade în care greu pot sã îmi misc degetele dimineata când mã trezesc. Binînteles cã nu îsi pot explica medicii de ce le zic cã mã dor articulatiile, când toate analizele mele aratã cã nu am nimic. Mã tot întreabã medicii dacã am stat cu mâna în apã rece. Bineînteles cã nu... generatia mea nu a mai apucat sã spele rufele la râu, dar nici nu pot sã îmi tin mâinile în apã rece, nu suport.
     Mi-ai mai scris: «Încã un avertisment, trebuie neapãrat sã eviti marea sau oceanul pe vreme de furtunã, sã nu intri în ape reci, sã nu te aventurezi cu vaporul în cãlãtorii periculoase». Desi sunt Rac, suport greu apa, nu pot merge cu barca pe mare, am o fobie si groazã de întinderi de apã. Am fost odatã cu barca pe mare într-un golfulet din Grecia, dar numai eu stiu cum am supravietuit. În Tunisia, am intrat seara în mare si m-a apucat spaima si disperarea, iar sotul cu greu m-a scos la mal.
     Apropo de ursi: nu pun mâna pe nici o vietate, poate fi ea si domesticã. Am o retinere din nastere sã simt blana în palma mea. Dar... pe neasteptate, am simtit cã doresc o pisicã alb cu negru, un motan. Nu dupã mult timp dupã ce mi-am exprimat dorinta... a apãrut în viata mea... o mângâi, o tin în brate, spre mirarea mea si a tuturor din jur. Doarme linistit lângã mine si nu mã satur sã-l privesc."

Cazul BIRENDRA SI DAN

Printul indian BIRENDRA IMANDA (1516-1599), originar din Bengal, a fost singurul copil al celui mai bogat nobil din zonã si stãpânul tinutului respectiv. Încã de la vârsta de 3 ani, Birendra a devenit practicant al religiei budiste, alãturi de pãrintii sãi. Foarte inteligent si ascultãtor, înzestrat cu o gândire uimitor de profundã pentru un copil atât de mic, el a început sã cânte mantre si sã spunã rugãciuni cu mult talent, desi împlinise doar 4 anisori. Nobilii din zonã l-au desemnat drept încarnarea unui lama tibetan care trãise în secolul 11. Pãrintii sãi au acceptat sã fie dus într-o mânãstire budistã, cu scopul de a fi educat si pregãtit în vederea viitoarei vieti monahale. Birendra a primit numele religios de ATHMI. Viata sa a fost lungã (83 de ani) si bogatã în evenimente plãcute, care l-au înãltat spiritual. Neavând voie sã se cãsãtoreascã, Athmi a rãmas departe de "înselãtoarea iubire femeiascã". Respectarea principiul castitãtii masculine i-a provocat multe crize cu substrat nervos, aducându-l la bãtrânete în situatia de a dispretui profund "pãcatul amorului". Aproape cã si-a urât propria mamã, fiindcã femeia "pãcãtuise" înainte de a-l aduce pe lume. Athmi ar fi trebuit sã trãiascã 101 ani, potrivit destinului cu care se nãscuse. Din pãcate, rivalitatea colegilor sãi în privinta ocupãrii functiei de sef monahal (functie pe care Athmi o detinea încã din tinerete), i-a determinat pe doi nemernici sã-i strecoare o viperã în chilia sa modestã. Moartea lui Athmi a fost rapidã, aproape cã nici nu si-a dat seama când a închis ochii pe vecie.

     DAN, urmasul de astãzi al cãlugãrului Athmi, alias printul Birendra, mi s-a destãinuit în primãvara anului 2008:
     "Îti multumesc pentru informatiile furnizate în legãturã cu problema mea de viatã. Le accept cu credinta cã numai o abordare echilibratã, o abordare ce are timpul drept aliat este o solutie... pentru barca mea... barca al cãrui timonier sunt. Timpul... am învãtat sã îl utilizez ca pe un aliat. Din pãcate... sau poate din fericire... viata umanã terestrã este mai scurtã... trebuie sã iei decizii mai repede... totusi. Cu greu pot întelege si accepta duplicitatea. Nu poate exista si nu ar trebui sã existe "aceeasi mãsurã"... din punctul meu de vedere. Deocamdatã... timpul are încã rãbdare... Cred cã am un bun coeficient al inteligentei emotionale si spirituale... dar atât. Las timpul sã lucreze pentru mine. Tendintele mele actuale de dezvoltare sunt compatibile într-o bunã mãsurã cu informatiile primite de la tine: misiunea de a întelege comportamentul uman, de a ajuta, este centrala modului meu de a privi lumea. În privinta vietii sentimentale si familiale, periodizarea oferitã de tine este exactã pânã în prezent. Viitorul va decide si restul, iar eu stiu cã îmi pot construi si influenta viitorul.
     Acele trãsãturi pe care tu le-ai identificat drept "urmãri" ale unei evolutii care include o viatã anterioarã sub numele de "Birendra Imanda" sunt definitorii pentru mine. Existã desigur esente, nuante.. dar... privind lucrurile în linii mari, imaginea se suprapune cu trãsãturile mele actuale. Sigur, probabil cã în privinta modului în care eu privesc comportamentul femeiesc, femeia, dupã cum mi-ai explicat într-un mesaj anterior... îmbinarea "fumurilor" reprezentate de vietile anterioare, a condus cãtre o complexitate care cu greu poate fi redusã la aceste "linii mari". Irlandezul, italianca... printul arab... printul indian... fiecare contribuie cumva la modul în care eu privesc acest subiect... si subiecte conexe. Aceastã dimensiune (modul de raportare la comportamentul femeiesc) ar fi doar un exemplu. Ceea ce mi se pare de asemenea frapant este faptul cã, pânã acum... în cãlãtoriile mele... am ajuns exact în aceste zone pe care, conform spuselor tale... le-am cunoscut în existentele anterioare. Despre meditatie... si practici meditative... tin minte cã atunci când eram mai mic, mã jucam cu forta gândului. Citisem eu în cãrti... Din pãcate, în afarã de faptul cã încerc mereu sã abordez o perspectivã optimistã, în prezent nu mai practic astfel de exercitii. Ar fi nevoie de o anumitã liniste, pe care, în momentul de fatã, nu o pot avea. Sper sã mã reîntorc spre asa ceva... cândva."

Cazul NICOLE SI CRISTINA

NICOLE VERVIER (1896-1935) s-a nãscut într-un orãsel situat la nord de Paris, pãrintii sãi fiind oameni de conditie modestã: tatãl, tâmplar, iar mama, croitoreasã. Nicole, mezina familiei, era cel de-al 3-lea copil al sotilor Philippe si Marie. A fost crescutã de bunica din partea mamei, care a iubit-o ca pe propriul copil. Educatã cu multã atentie, fetita a fost datã la scoalã, pentru a ajunge mai mult decât o biatã meseriasã ca mama ei. Pe mãsurã ce crestea, Nicole si-a vãzut de treabã, ascultând sfaturile bunicii, pe care le considera un dar de la Dumnezeu. Crescutã în cea mai evlavioasã credintã în Divinitate, fata a acceptat îndrumarea bunicii spre a urma cursurile colegiului catolic din oras. Acolo i-a fost desãvârsitã buna educatie primitã de la bunica. Abia terminase liceul, când si-a pierdut bunica pentru totdeauna. Biata bãtrânã, cu ochii în lacrimi, i-a spus cu ultima suflare: «Sã ajungi om, scumpa mea!». Rãmasã fãrã cea mai dragã fiintã, tânãra domnisoarã în vârstã de 17 ani s-a sfãtuit cu pãrintii asupra viitorului sãu. Ar fi vrut sã urmeze o facultate de medicinã, dar cine sã o întretinã atâtia ani?! Pãrintii erau deja obositi de viatã, bolnavi, trãind de azi pe mâine. Curajoasã si tenace, Nicole si-a cãutat de lucru prin oras. A fost angajatã de un notar bãtrân, care îsi dorea o tânãrã inteligentã si prezentabilã pentru postul de secretarã.
Remarcatã de un nepot al notarului, dupã o lunã s-a trezit cerutã în cãsãtorie. Neavând încotro, desi nu simtea cã Georges i-ar fi drag, s-a mãritat cu el. Tânãrul era bun, tandru si dornic sã aibã o familie adevãratã, de care sã fie mândru toatã viata. Nicole si-a luat în serios rolul de sotie, voind ca sotul ei sã nu aibã motive de reprosuri. Munceau amândoi de dimineata pânã seara, ea, la notariat, el, la un cabinet de medicinã veterinarã. Primul lor copil a venit la un an dupã cãsãtorie. Pentru a-si creste fetita, femeia a fost nevoitã sã renunte la serviciu. Deja se simtea obositã. Nasterea îi agravase afectiunea cardiacã pe care o avea încã din copilãrie. Georges muncea din greu la cabinetul sãu si în gospodãriile clientilor bogati cãrora li se îmbolnãveau caii, câinii si pisicile. Cu toate greutãtile, viata familiei ar fi continuat multã vreme în armonie si întelegere dacã un gând rãu nu ar fi pus stãpânire pe biata Nicole: îsi mai dorea un copil! Fãrã sã tinã cont de sãnãtatea subredã, a mai lãsat o sarcinã. Avea deja 39 de ani. Din nefericire pentru ea si pentru ceilalti din familie, a nãscut un bãietel mort. Din cauza socului postnatal, Nicole a trecut la cele vesnice, spre disperarea sotului si a fiicei sale.

CRISTINA cea de astãzi, urmasa spiritualã a nefericitei Nicole, mi-a scris în decembrie 2008:
"Vã mãrturisesc cã mã stãpâneste o emotie cu totul aparte dupã ce am citit despre Nicole. Este o stare pe care nu am resimtit-o nicicând. Mã impresioneazã profund povestea ei, ca de roman. În acelasi timp, mã uimesc asemãnãrile între destinul ei si al meu. Am fost crescutã de la vârsta de 5 ani de bunicii mei, care acum au 84 de ani fiecare. El este medic uman, iar ea, medic veterinar. De fapt, nu suntem rude de sânge, dar m-au crescut ca pe copilul lor, iar eu îi iubesc mai mult decât pe pãrintii mei naturali. Spre deosebire de Nicole, eu nu sunt o frumusete, dar am crescut printre cãrti, pe acorduri de Mozart si Chopin... Marea mea pasiune este muzica clasicã. Mi-as fi dorit sã fiu pianistã... Acum 4 ani, când am terminat Facultatea de Filosofie, m-am gândit sã încep Medicina, dar bunicii mi-au spus cã ar fi o facultate grea pentru mine, eu fiind mai firavã... Bunica, medic veterinar, a stiut sã îmi transmitã dragostea ei pentru animale. Anul acesta, prin februarie, venind seara acasã si stând de vorbã cu o vecinã, am simtit la un moment dat ceva cald pe picior. Era un cãtelus mic si pufos. L-am luat în brate si l-am adus acasã, desi mai aveam un cãtel. Este adevãrat cã sunt foarte dezamãgitã în dragoste si uneori mã gândeam cã, poate, pe mine nu mã asteaptã nimeni. Sunt deosebit de emotionatã. Vã multumesc din suflet pentru ceea ce mi-ati dezvãluit si pentru sfaturile pe care nu le voi uita."

Cazul ROSSANA SI MIOARA

Italianca ROSSANA VISCONTI (1886-1927) s-a nãscut în Sicilia. Pãrintii ei, Luciano si Domenica, trãiau din pescuit. Luciano pleca în zori cu barca pe mare, întorcându-se seara acasã cu putinul câstig bãnesc obtinut din vânzarea pestelui si a fructelor de mare. Familia era numeroasã, la cei doi soti adãugându-se 7 copii si pãrintii Domenicãi. Locuiau cu totii într-o casã modestã, aproape de tãrmul mãrii, aflându-se de multe ori în pericolul de a fi luati de apã în timpul marilor furtuni. Rossana era primul nãscut, dupã ea urmând 3 fete si 3 bãieti. Sãtulã de viata modestã, astepta cu nerãbdare sã împlineascã 15 ani, când fetelor le era îngãduit sã se mãrite. S-a dus dupã primul venit care a cerut-o de nevastã.
Madokis, marinar grec, lucra pe o navã comercialã care fãcea ruta Istanbul-sudul Italiei. A cunoscut-o pe Rossana într-o zi când îsi ajuta tatãl la vânzarea mãrfii. Fata avea doar 14 ani. Aflând despre ea cã este cuminte, inteligentã si bunã gospodinã, a asteptat-o un an, pânã când au reusit sã facã nunta. La sfârsitul petrecerii, tinerii cãsãtoriti s-au urcat pe un vapor care i-a dus în insula Creta, unde locuiau pãrintii lui Madokis si fratele lui mai mic, Nikos. Dupã o sãptãmânã de la sosire, Madokis s-a îmbarcat din nou, reluându-si munca pe vapor. Nikos conducea un magazin de tesãturi si, având nevoie de o vânzãtoare, om de încredere, a luat-o pe Rossana ca ajutor. Lucrând amândoi cât era ziua de mare, între ei s-a înfiripat o pasiune puternicã, greu de ascuns de ochii lumii. Femeia a înteles repede cã nu se mãritase cu Madokis din dragoste, ci din nevoia de a scãpa de sãrãcia din casa pãrintilor sãi. Într-o searã, cei doi îndrãgostiti nu s-au mai întors de la lucru, iar de atunci nu i-a mai vãzut nimeni. Fugiserã cu un vapor spre Cipru, unde Nikos îsi cumpãrase o casã. Departe de toate rudele lor, si-au întemeiat o familie, neputându-se cãsãtori legal, din cauzã cã Rossana rãmãsese nevasta lui Madokis. Ea si Nikos au avut 6 copii, pe care i-au crescut din veniturile lor de negustori. Dupã 4 luni de absentã, negãsindu-si nevasta care fugise cu fratele sãu, Madokis s-a spânzurat de rusine si supãrare. Povestea fugii celor doi îndrãgostiti si a sinuciderii sotului pãrãsit a circulat multã vreme printre localnici, fiind purtatã pe alte meleaguri de marinarii care navigau pe apele Mediteranei. Întâmplãtor, Nikos a aflat povestea de la niste marinari care acostaserã în port. Din cauza remuscãrilor, profund îndureratã de moartea violentã a lui Madokis, Rossana s-a îmbolnãvit grav de inimã. Ajungând sã fie obsedatã de gândul sinuciderii, a rãmas în viatã doar din dorinta de a-si vedea copiii mari, ajunsi la rostul lor. A dus boala pe picioare pânã la 41 de ani, când a închis ochii pe vecie.

MIOARA cea de astãzi reprezintã încarnarea spiritului care a animat-o pe italianca Rossana. Iatã ce mi-a scris Mioara în luna martie 2009:
„M-am nãscut într-o familie modestã. La vârsta de 2 ani, pãrintii mei au hotãrât sã mã dea spre adoptie tot unei familii modeste, dar care nu avea copii... Sunt cel de-al 7-lea copil al pãrintilor mei... Înainte de a-l cunoaste pe sotul meu, am avut o relatie foarte plinã de iubire (din partea mea), la doar 20 de ani... Omul pe care îl iubeam a devenit tatãl primului meu copil si a murit la câtiva ani dupã ce m-am cãsãtorit cu actualul sot... S-a sinucis cu o armã artizanalã! Fiica lui si a mea împãrtãseste aceeasi soartã ca si mine... A fost crescutã de o familie din strãinãtate, iar viata ei este plinã de necazuri... Cu sotul meu sunt cãsãtoritã de multi ani. De la o vreme nu ne mai întelegem... Am vrut sã divortez, dar m-a oprit fiul nostru... De multe ori, am impresia cã inima mã lasã si singura rugãminte cãtre Tatãl Ceresc este «Mai lasã-mi zile, Doamne, pentru fiul meu, este prea mic ca sã mã piardã!»... Câte similitudini între mine si Rossana... As vrea sã-mi resping fricile, spaimele si pânã la urmã sã accept viata asa cum este, cu urcusuri si coborâsuri...”